⬅ ÎNAPOI

Accesul liber la justiție

Art. 21 din Constituția României. (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părțile au dreptul la un process echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.

Independența și imparțialitatea justiției reflectă poziția cetățeanului în societate. În acest sens, prevederile constituționale ale articolului 21 reglementează, în materie de justiție, dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime. La nivelul UE, Carta drepturilor fundamentale prevede, în art. 47, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

Termenul de “justiție” are două înțelesuri:

  • sistemul instanțelor judecătorești: judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție.
  • activitatea de soluționare a cauzelor deduse în fața instanțelor: cauze civile, penale, administrative, comerciale, fiscale etc.

TITULARII DREPTULUI

Conform textului constituțional, titularii acestui drept sunt persoanele, indiferent de calitatea lor de cetățeni, străini sau apatrizi. Constituția oferă oricărei persoane posibilitatea de a se adresa justiției tocmai pentru că justiția este un serviciu public ce trebuie oferit oricărei persoane.

CONȚINUTUL DREPTULUI la apărare are în vedere apărarea unui drept, a unei libertăți sau a unui interes legitim. Atât noțiunea de “drept”, cât și cea de “libertate” au aceeași valoare juridică. O diferență constă în faptul că libertăților sunt, de regulă, acele drepturi naturale, inerente ființei umane (ex: libertatea conștiinței, libertatea de gândire), pe când drepturile sunt cele statuate și garantate de stat (ex: dreptul la învățătura, la muncă etc.) Interesul legitim este acel interes care este în acord cu ideea de legalitate și cu cea de stat de drept, spre exemplu, refuzul unei administrații de a elibera o autorizație privind deschiderea unui magazin de comercializare a produselor poate fi motiv de acțiune în justiție pentru realizarea unui interes, dar dacă prin acel magazin se dorește comercializarea unor produse interzise de lege, atunci interesul nu mai este unul legitim.

Accesul liber la justiție și accesul neîngrădit nu înseamnă un acces fără niciun fel de reguli. De exemplu, accesul la justiție înseamnă și stabilirea unor condiții de exercitare a acestui drept pentru că accesul liber la justiție nu e un drept absolut. De asemenea, accesul la justiție nu înseamnă un acces gratuit pentru că justiția presupune și costuri (taxe judiciare).

Procesul echitabil constituie o garanție a principiului egalității, iar termenul rezonabil constituie o garanție a faptului că justiția, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În fond, prin introducerea acestor garanții ale procesului se asigură calitatea actului de justiție și se garantează justițiabilului dreptul său fundamental de acces liber la justiție.

Sunt avute aici în vedere trei lucruri distincte care privesc procesul ca atare. Procesul trebuie să fie echitabil, adică just, bazat pe rigorile legii și pe aplicarea corectă a lor. Trebuie să fie imparțial, adică să nu fie părtinitor pentru nici una din părți, deoarece legea este una pentru toți fără niciun fel de discriminare, iar judecătorul este cel în măsură să aplice această lege. În același timp, judecarea cauzelor trebuie să se facă într-un timp rezonabil, fără o prelungire nejustificată a situației incerte în care se regăsește o persoană.

Garantarea unui proces echitabil și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil este prevăzut și în reglementările internaționale la nivel global sau regional. Primul act internațional care consacră în mod complet și expres drepturile omului la nivel global este Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

JURISDICȚIILE SPECIALE ADMINISTRATIVE

Ultimul alineat al acestui articol se referă la jurisdicțiile speciale administrative care sunt facultative și gratuite. Acest lucru ne arată că, în conformitate cu legislația română, există o jurisdicție de drept comun înfăptuită de organele judecătorești prevăzute de Constituție și legi (ICCJ, curții de apel, tribunale, judecătorii) și o jurisdicție specială ce funcționează în anumite materii și care dă posibilitatea participării în cadrul acestor instanțe și unor persoane din afara magistraturii. Procedura administrativ-jurisdicțională constituie o măsură de protecție care nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiție.

Jurisdicțiile speciale pot fi de drept public (constituționale, administrative, fiscale) sau de drept privat (de muncă ori de arbitraj comercial). Jurisdicțiile speciale au fost create pentru rezolvarea unor litigii administrative, fiscale, contravenționale, de muncă etc. Indiferent de categoria din care fac parte, jurisdicțiile speciale sunt caracterizate prin faptul că nu reprezintă instanțe speciale sau extraordinare și funcționează pe principii asemănătoare principiilor justiției. Jurisdicțiile speciale nu beneficiază, însă, de toate garanțiile oferite de către instanțele judecătorești, precum independența și inamovibilitatea judecătorilor, oralitatea și publicitatea dezbaterilor, pronunțarea unor hotărâri definitive și irevocabile.

Jurisdicțiile speciale administrative au în vedere doar acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional.

Aceste jurisdicții diferă de procedurile prealabile sau recursurile ierarhice cerute de unele acte normative drept condiție pentru introducerea unei actiuni în justiție.  Ele (n.r. jurisdicțiile) sunt expres prevăzute de lege și sunt reglementate pentru anumite categorii de litigii, nu își pot extinde competența și la alte cazuri similare.

Caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative trebuie înțeles în sensul că nimic nu împiedică legiuitorul să instituie organe administrative jurisdicționale și să reglementeze proceduri administrative jurisdicționale înainte de sesizarea instanței judecătorești. Nu poate exista, însă, obligația persoanei de a parcurge această procedură administrativă jurisdicțională.

A se vedea și: https://production.avocatoo.ro/dreptul-la-aparare/

Bibliografie: Drept constituțional, Ștefan Deaconu, Ed. CH Beck, 2011; Constituția României – comentariu pe articole, Ioan Muraru

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *

    code