22752135 1594461043945750 614316216 n

Când trebuie salvat un client de el însuși? Responsabilitățile avocaților în cazurile de neglijență

7 minute • Ioana Nicolae • 23 octombrie 2017


Responsabilitățile avocaților depind de cât de mult sunt ei plătiți? Sunt clienții îndreptățiți să se aștepte la același nivel al serviciului din partea avocaților, chiar și atunci când sunt strâmtorați financiar? În Thomas împotriva HJFS, Curtea de Apel a sugerat că standardul responsabilităților profesionale ar putea fi redus când e vorba de un preț scăzut.

În Thomas împotriva HJFS, Curtea de Apel (decizie dată de Jackson LJ) a sugerat exact asta când a respins apelul dlui. Thomas, a cărui plângere pentru încălcarea datoriei avocatului său de a manifesta grijă, de asemenea, a eșuat.

Istoricul și decizia din primă instanță

Plângerea de neglijență profesională a apărut în urma unei acțiuni de vătămare personală din partea dlui. Thomas împotriva angajatorului său pentru sindromul. Departamentul Comerțului și Industriei (DCI) a creat în 1999 o strategie pentru gestionarea rapidă a acțiunilor în instanță din partea minerilor, care includea completarea unui chestionar și participarea la o examinare medicală. Doctorul ar fi scris apoi un raport și experții în gestionarea acțiunilor DCI ar fi făcut o ofertă de compensație, dacă ar fi fost cazul.

Reclamantul ar fi putut accepta oferta sau intenta o acțiune pentru compensații speciale legate de costurile actuale sau implicite suportate pentru angajarea altora care să asiste reclamantul în reparații, grădinărit, decorat și alte sarcini casnice (denumită „acțiune pentru servicii”). Dacă reclamantul ar fi intentat o acțiune pentru servicii, DCI ar fi făcut o plata interim pentru o parte din compensațiile generale, și reclamantul ar fi trebuit să participe la o nouă examinare medicală. Chestionarele ar fi trebuit completate de reclamant și asistenții săi, urmând apoi un interviu.

În cadrul acestei strategii, avocații reclamantului ar fi fost plătiți de DCI, conform unui tarif. Costurile de plătit ar fi fost modeste și clar mai scăzute decât costurile obișnuite ale unui caz de o dificultate similară.

După ce a primit oferta inițială de la DCI, dl. Thomas s-a întâlnit cu HJFS pentru a o discuta. Întâlnirea a durat 24 minute. Avocatul l-a întrebat pe dl. Thomas de compensații speciale și a aflat că deși avea dificultăți în îndeplinirea unor sarcini de decorare, dl. Thomas nu putea să îi convingă pe oamenii care îl ajutau să completeze un chestionar și să participe la un interviu.

Astfel, dl. Thomas a acceptat oferta și a primit un cec de 10 482,72 lire sterline. Șapte ani mai târziu, dl. Thomas a răspuns unui anunț care susținea că mulți mineri au primit mai puține compensații decât ar fi trebuit pentru sindromul Raynaud, din cauza neglijenței avocaților.

Apelul a fost făcut pe baza faptului că judecătorul (dl. Cameron) a greșit punctele de lege când a decis că nu exista nicio responsabilitate în estimarea compensației pentru dl. Thomas. Judecătorul a susținut că responsabilitatea avocatului de a sfătui în privința acestui subiect a fost eliminată de afirmația avocatului că suma compensațiilor pentru servicii „poate fi semnificativă”.

Decizia Curții de Apel

Susținând decizia primei instanțe împotriva dlui. Thomas, Curtea de Apel a subliniat câteva puncte de interes. În primul rând, Jackson LJ a arătat (paragraful 31) că într-un proces bazat pe neglijență, problema nu este „lipsa generală de grijă”, ci acele acte specifice sau omisiuni care constituie „neglijență acuzabilă”.

În al doilea rând, Jackson LJ nu a crezut că au fost prezente asemenea acte sau omisiuni pentru că un avocat nu e obligat sa „tenteze un client prin sume mari” pentru a-i schimba opinia, când un client articulat și inteligent a decis deja și nu exista dovezi pentru asta (paragraful 40). Un avocat nu este neapărat responsabil să chestioneze decizia clientului, deși asta depinde de circumstanțe (paragraful 42).

În al treilea rând, și poate ceva mai interesant, Jackson LJ a pus accentul pe faptul că avocații nu erau plătiți cum ar fi fost în mod obișnuit. El a afirmat că: „Am citit dosarul lor substanțial cu admirație, știind că primeau foarte puțin în final… În aceste cazuri, trebuie să existe o limită rezonabilă în privința așteptărilor asupra serviciilor avocaților.” (paragraful 43). Curtea recunoaște necesitatea de a adopta „un standard realist pentru evaluarea performanței avocaților” care gestionează un volum mare de litigii pentru un preț scăzut. În asemenea cazuri, „nimeni nu se poate aștepta ca avocații să fie atent la orice detaliu” (paragraful 46).

Acest caz le aduce aminte reclamanților de riscurile intentării unui proces care este bazat pe omisiuni neglijente de către avocat legate de sfaturi și aprecieri profesionale. Când un reclamant oferă avocatului instrucțiuni ce sugerează că nu vor exista dovezi legate de acel subiect, avocatul nu trebuie să încerce să îi schimbe opinia clientului prin cifrele în cauză. După cum a menționat Henderson LJ în argumentul său, este vorba despre autonomia clientului (paragrafele 37 și 42).

Mai mult, decizia Curții de Apel asupra standardului necesar de grijă va avea probabil un impact mai mare asupra cazurilor similare generate de avocații-antreprenori și procese contra firmelor care încearcă să redeschidă scheme de litigii cu volum mare prin acțiuni de neglijență profesională.

Curtea de Apel a sugerat că „standardul realist” de comportament e strâns legat de cât de mult sunt plătiți avocații pentru un caz particular, dar standardul de grijă poate fi foarte diferit.

Argumente similare au fost făcute în Procter împotriva Raleys Solicitors la paragraful 49, unde avocații au atras atenția Curții asupra presiunilor financiare întâmpinate de firmele de avocați, și în Hicks împotriva Russell Jones și Walker la paragraful 138, unde Henderson J a stabilit că avocatului unui reclamant pro bono trebuie să fie tratat precum „un client privat cu puține mijloace”.

Totuși, Curtea de Apel în cazul dlui. Thomas a mers mai departe, sugerând că standardul de grijă ar fi alterat de plata redusă primită de avocați.

Concluzia este într-un contrast puternic cu decizia din Inventors’ Friend împotriva Leathes Prior. În paragraful 76, Cranston J susține că: „În opinia mea, când avocații acceptă lucrul la o anumită sumă, ei sunt, în general, obligați să completeze lucrul la un standard obișnuit de grijă, chiar și dacă nu mai există remunerație.” Surprinzător, concluzia Curții de Apel este aceeași cu cel mai bun manual din domeniu, al cărui autor este Jackson LJ („Jackson și Powell despre Responsabilitatea Profesională)”.

Thomas împotriva HJFS este în sine un caz destul de simplu, dar într-o perioadă de fonduri scăzute pentru ajutor judiciar și de procedură civilă cu accent pe gestionarea costurilor și aranjamente alternative de taxare, este posibil să apară perspective diferite asupra responsabilităților avocaților.

Într-adevăr, această decizie ar putea face reclamanții să reflecteze asupra proceselor de neglijență profesională din cazurile de divorț. De obicei, reclamanții se plâng de faptul că, după ce a fost stabilit în principiu un acord cu partenerul, avocații sunt neglijenți și uită să îi sfătuiască asupra valorii pierderii cererii de pensie (alcătuită din 6 cifre, de obicei). După Thomas, se pare că nu există o responsabilitate crescută a avocaților ca să convingă un client să nu execute un acord negociat personal prin referirea la sume mari care ar putea fi disponibile.

Când trebuie salvat un client de el însuși? Totul este o chestiune de bani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *