CCR. Dare in plata. Neconstitutionalitate.
15 minute • Luminita Sima • 19 martie 2017
|
1. |
Numărul deciziei |
| 623/2016 | |
| 2. | Cuvinte cheie |
| neconstituționalitate, dare în plată, obligații, credite | |
| 3. | Autorul sesizării |
| Judecătoria Sectorului 6 București, Judecătoria Rădăuți, Judecătoria Sinaia, Judecătoria Botoșani, Judecătoria Fetești, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Călărași, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Deta, Judecătoria Sectorului 4 din București, Judecătoria Bacău, Judecătoria Iași – Secția civilă, Judecătoria Târgoviște, Judecătoria Sectorului 3 din București, Judecătoria Bacău – Secția civilă, Judecătoria Râmnicu Vâlcea – Secția civilă, Judecătoria Sectorului 2 din București, Judecătoria Brașov | |
| 4. | Obiectul sesizării |
| excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) și (5), art. 10 și ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a legii în ansamblul său | |
| 5. | Motivarea sesizării |
| În primul rând, legea dării în plată nu clarifică mai multe aspecte privitoare la modul de aplicare a dispozițiilor sale; legea nu definește noțiunea de locuință, nu stabilește în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabilește cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei “contract de credit”. În al doilea rând, legea este imprecisă prin faptul că prevede o derogare de la dispozițiile Codului civil, fără a preciza care sunt dispozițiile legale vizate de această excepție. În al treilea rând, în art. 2 din Legea dării în plată se prevede faptul că această lege “se coroborează” cu dispozițiile mai multor acte normative; însă, legea nu prevede în ce fel se va face această operațiune de coroborare, în condițiile în care din punct de vedere material dispozițiile legii dării în plată tind mai mult spre o modificare, iar uneori (cum ar fi cazul Legii nr. 190/199 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare) spre o înlăturare de la aplicare și schimbare totală a reglementării; de asemenea, legea derogă de la dispozițiile Codului de procedură civilă în ceea ce privește regimul juridic al executării silite, al competenței instanțelor judecătorești și altele; nu în ultimul rând, aceasta nu se referă în niciun fel la “coroborarea” cu dispozițiile Legii nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a dispozițiile Codului civil. În al patrulea rând, există o inadvertență între scopul declarat de legiuitor (care se poate extrage din Expunerea de motive) și textul Legii dării în plată; de exemplu, neconcordanța apare cel mai puternic între scopul reglementării și mijloacele legislative utilizate: pe de o parte, reglementarea dorește să protejeze debitorii aflați într-o situație de dificultate financiară, iar, pe de altă parte, când sunt enumerate în art. 4 condițiile pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu, nu se regăsește nicio prevedere care să limiteze aplicarea dispozițiilor legale doar la debitorii aflați într-o situație dificilă din punct de vedere financiar. De asemenea, nu se reglementează situația în care imobilul este afectat de sarcini: drepturi reale (uzufruct, abitație etc.) sau chiar alte garanții constituite în favoarea aceluiași creditor sau a altuia pentru imobil și nici cea în care nu a achitat datoriile de întreținere. Din punctul de vedere al succesiunii în timp a raporturilor juridice se poate conchide că legiuitorul a reglementat expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea se continuă pentru debitul rămas neachitat de către client. Legea nr. 77/2016 oferă debitorului dreptul de a solicita instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit. Ipoteza prezentată oferă o perspectivă puternică asupra caracterului retroactiv al Legii nr. 77/2016. Astfel, vânzării imobilului, începută și încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, noul act normativ îi adaugă un efect care nu era prevăzut la data la care vânzarea a fost realizată, și anume stingerea obligației principale. Legea dării în plată atașează un nou efect unui eveniment trecut (vânzarea imobilului). Legea nr. 77/2016 nu stabilește doar o modalitate de stingere a obligațiilor, ci modifică esențial raportul juridic ce derivă din contract prin chiar schimbarea întregului regim juridic care era aplicabil la momentul încheierii contractului. Legea nr. 77/2016 restrânge dreptul de proprietate și libertatea contractuală a creditorilor fără a exista vreuna din justificările/premisele cuprinse la art. 53 din Constituție. În prezent, nimic nu împiedică părțile unui contract de credit ca, la momentul intrării în raporturi contractuale, să agreeze că darea în plată va fi una dintre modalitățile de executare a obligației principale a debitorului, respectiv de restituire a banilor împrumutați. Autoarele excepției de neconstituționalitate afirmă că “de protecția oferită de art. 44 din Constituție prin corelare cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se bucură toate drepturile reale principale și accesorii”. Astfel, susțin că Legea dării în plată aduce o atingere dreptului de ipotecă, deoarece lipsește în mod indirect de efecte acest drept; oricând va dori să execute ipoteca, banca va putea fi obligată să preia bunul. Art. 4 și 7 din Legea nr. 77/2016 nu asigură garanțiile constituționale ale dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare deoarece dau dreptul debitorilor instituțiilor bancare și financiar nebancare să schimbe obiectul, prețul și riscul contractului după bunul lor plac și în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condițiilor obiective și subiective pentru aplicarea protecției. În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii civile, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietății private. Din examinarea excepției de neconstituționalitate se poate deduce, în mod rezonabil, că autoarele acesteia au înțeles să se raporteze și la prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în fața legii, art. 24 privind dreptul la apărare și ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. |
|
| 6. | Decizia Curții |
| Curtea Constituţională, în numele legii, decide: 1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Unicreditbank – S.A. din București în Dosarul nr. 9.406/303/2016 al Judecătoriei Sectorului 6 din București, de Societatea B.R.D. – Societe Generale din București și, respectiv, de Societatea B.R.D. – Societe Generale din București – Sucursala Timișoara în Dosarul nr. 2.745/285/2016 al Judecătoriei Rădăuți, în Dosarul nr. 888/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 8.179/193/2016 al Judecătoriei Botoșani – Secția civilă, în Dosarul nr. 867/220/2016 al Judecătoriei Deta, în Dosarul nr. 17.053/245/2016 al Judecătoriei Iași – Secția civilă și în Dosarul nr. 5.639/315/2016 al Judecătoriei Târgoviște, de Societatea Alpha Bank România – S.A. din București în Dosarul nr. 2.789/285/2016 al Judecătoriei Rădăuți și în Dosarul nr. 9.910/180/2016 al Judecătoriei Bacău – Secția civilă, de Banca Comercială Română – S.A. din București în Dosarul nr. 1.415/295/2016 al Judecătoriei Sânnicolau Mare, precum și de Societatea Raiffeisen Bank – S.A. în Dosarul nr. 838/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 1.699/229/2016 al Judecătoriei Fetești, în Dosarul nr. 6.156/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu, în Dosarul nr. 3.192/202/2016 al Judecătoriei Călărași, în Dosarul nr. 9.039/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu – Secția civilă, în dosarele nr. 2.846/312/2016 și nr. 2.815/312/2016 ale Judecătoriei Slobozia, în Dosarul nr. 1.839/229/2016 al Judecătoriei Fetești, în Dosarul nr. 13.116/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 din București – Secția civilă, în Dosarul nr. 10.083/180/2016 al Judecătoriei Bacău – Secția civilă, în Dosarul nr. 14.640/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 din București – Secția civilă, în dosarele nr. 16.339/300/2016 și nr. 18.565/300/2016 ale Judecătoriei Sectorului 2 din București, în Dosarul nr. 12.101/197/2016 al Judecătoriei Brașov și în Dosarul nr. 7.604/288/2016 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – Secția civilă și constată că sintagma “precum și din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite este neconstituțională. 2. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de aceleași părți în aceleași dosare ale acelorași instanțe și constată că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii. 3. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispozițiile art. 3 teza întâi, precum și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de aceleași părți în aceleași dosare ale acelorași instanțe. 4. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziții din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de aceleași părți în aceleași dosare ale acelorași instanțe, și constată că acestea sunt constituționale, prin raportare la criticile formulate. |
|
| 7. | Motivarea deciziei |
| Examinând Legea nr. 77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit. Curtea reține că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Curtea reține că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credință și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condițiilor de executare a contractului. Curtea reține că impreviziunea constituie doar o aparentă excepție de la principiul autonomiei de voință a părților. Curtea reține că Legea nr. 77/2016 reglementează situații specifice care nu se referă la regimul general al proprietății, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligații derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietății, sintagmă ce vizează cadrul general al proprietății în România, și nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituții de drept civil. Curtea reține, de asemenea, că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la acea dată. Astfel, dreptul comun îl constituia Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice domeniului bancar, se regăseau în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. Curtea observă, însă, că Legea nr. 77/2016 se aplică și contractelor care au fost încheiate în baza altor prevederi legale decât cele ale Legii nr. 190/1999. Cu alte cuvinte, și unele credite care nu au fost contractate în scopul achiziționării unor imobile au fost garantate prin instituirea unor ipoteci asupra unor bunuri imobile. Din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii, respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili condițiile premisă ale incidenței noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiții de admisibilitate a cererii introductive de instanță, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiție specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situația premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecința directă este modificarea contractului în baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Așa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului, dând prevalență unei presupuse stări de criză a contractului în privința debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ținut de litera legii. Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției creditorului, poate și trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeași lege. Curtea reține că încuviințarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificația “apelării la forța de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligației suportând, astfel, în mod direct, consecințele acestei operațiuni. Referitor la prevederile art. 11 teza întâi prin raportare la celelalte dispoziții legale criticate, Curtea reține că în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19) a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. Cu privire la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Curtea Constituțională a statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. |
