Concluzii AG – Relocarea obligatorie a solicitantilor de azil
6 minute • Manea Alexandra Raluca • 20 septembrie 2017
Concluziile avocatului general în cauzele C-643/15 și C-647/15 Slovacia și Ungaria/Consiliul
Pentru a răspunde la criza migrației care a afectat Europa in vara anului 2015, Consiliul Uniunii Europene a adoptat o decizie (2015/1601 din septembrie 2015) ce are scopul de a ajuta Italia si Grecia sa facă fata fluxului masiv de migranți. Aceasta decizie prevede relocarea din cele doua state membre mai sus menționate către alte state membre ale UE, pe o perioada de doi ani, a 120.000 de persoane care se afla in stare evidenta de nevoie de protecție internaționala.
Decizia atacata a fost adoptata in temeiul articolului 78 alin. (3) din TFUE, care prevede ca „In cazul in care unul sau mai multe state membre se afla într-o situație de urgenta caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din tari terțe, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta masuri provizorii, in beneficiul statului sau al statelor membre în cauză. Acesta hotărăște după consultarea Parlamentului European.”
Slovacia si Ungaria care, la fel ca si Cehia si Romania, au votat împotriva adoptării deciziei atacate in cadrul Consiliului, au solicitat Curții de Justiție sa anuleze decizia. In sprijinirea acțiunilor lor, acestea invoca motive care urmăresc sa demonstreze ca adoptarea deciziei a fost viciata de erori de natura procedurala sau care decurg din alegerea unui temei legal necorespunzător si ca decizia nu a reprezentat un răspuns adecvat fata de criza migranților, nefiind necesara in acest scop.
In cadrul procedurii in fata Curții, Polonia a intervenit in sprijinul Slovaciei si Ungariei, in timp ce Belgia, Germania, Grecia, Franța, Italia, Luxemburg, Suedia si Comisia au intervenit in sprijinul Consiliului.
In primul rând, Avocatul General respinge argumentul potrivit căruia „deși decizia atacata nu a fost adoptata in conformitate cu procedurile legislative prevăzute in TFUE, astfel neconstituind in mod oficial un act legislativ in sistemul juridic al UE, ar trebui totuși sa fie clasificata ca un act legislativ deoarece modifica o serie de acte legislative ale UE, cum ar fi Regulamentul Dublin III”. Potrivit acestui argument, un astfel de act legislativ ar fi trebuit adoptat pe baza unei alte dispoziții decât articolul 78 alin. (3) din TFUE, întrucât acesta din urma nu poate oferi o baza actelor legislative. Avocatul General subliniază in aceasta privința ca decizia atacata nu poate fi clasificata ca act legislativ pe baza conținutului sau, deoarece TFUE are o abordare pur formala in scopul diferențierii dintre actele legislative si actele fără caracter legislativ. Într-adevăr, pot fi considerate acte legislative doar actele adoptate in conformitate cu o procedura legislativa (obișnuita sau speciala). In consecința, procedurile de tipul celor prevăzute de articolul 78 alin. (3) din TFUE, care urmează un curs similar cu cel al procedurilor legislative speciale, dar care nu sunt clasificate in mod expres ca atare de TFUE, trebuie considerate ca fiind proceduri nelegislative care au ca rezultat adoptarea de acte fără caracter legislativ. In aceste circumstanțe, Avocatul General considera ca decizia atacata este un act fără caracter legislativ adoptat in temeiul articolului 78 alin. (3) din TFUE.
Avocatul General considera ca articolul 78 alin. (3) din TFUE permite adoptarea de masuri care, pentru a aborda o situație de urgenta clar identificata, deroga temporar si in anumite aspecte determinate de la actele legislative in materie de azil. De asemenea, el apreciază ca articolul mai sus menționat permite Consiliului sa adopte toate masurile provizorii pe care le considera necesare pentru a face fata crizei migrației. In plus, aceste derogări ad-hoc temporare nu pot, in opinia sa, sa fie asimilate unor modificări permanente ale normelor de fond conținute in actele legislative ale UE in materie de azil. In consecința, adoptarea deciziei atacate nu a condus la un abuz al procedurii legislative ordinare.
Pe de alta parte, Avocatul General precizează ca, din moment ce decizia atacata este un act fără caracter legislativ, adoptarea sa nu era supusa cerințelor privind participarea parlamentelor naționale (dat fiind faptul ca aceste cerințe se aplica numai actelor legislative).
In al doilea rând, Avocatul General subliniază ca scopul temporar al deciziei atacate (din 25 septembrie 2015 pana la 26 septembrie 2017) este precis delimitat si, prin urmare, natura sa provizorie nu poate fi contestata.
In al treilea rând, Avocatul General arata ca Concluziile Consiliului European din 25 si 26 iunie 2015, care prevăd ca statele membre statele membre ar trebui să decidă repartizarea persoanelor având în mod clar nevoie de protecție internațională „prin consens” și „reflectând situațiile specifice ale statelor membre”, nu se opun adoptării de către Consiliu a deciziei atacate. Astfel, aceste concluzii priveau un alt proiect de transfer care urmărea, ca răspuns la afluxul de migranți constatat în 2014 și în primele luni ale anului 2015, repartizarea a 40 000 de persoane între statele membre. Acest proiect a făcut obiectul Deciziei 2015/15235, iar nu al deciziei contestate în prezenta cauză.
În al patrulea rând, avocatul general respinge argumentul potrivit căruia Consiliul ar fi trebuit să consulte din nou Parlamentul European întrucât modificase substanțial propunerea de decizie inițială a Comisiei prin faptul că a luat act de dorința exprimată de Ungaria de a nu figura pe lista statelor membre beneficiare ale mecanismului de transfer și a calificat această țară drept stat membru de transfer. În această privință, avocatul general consideră că, întrucât aceste modificări nu vizează caracteristicile fundamentale ale mecanismului, nu era necesară o nouă consultare formală a Parlamentului European.
De asemenea, avocatul general consideră că decizia atacată contribuie în mod automat la reducerea presiunii considerabile exercitate asupra sistemelor de azil italian și elen în urma crizei migrației din vara anului 2015 și că ea este astfel aptă să atingă obiectivul pe care îl urmărește. În acest context, eficacitatea scăzută a măsurilor prevăzute de această decizie nu repune în discuție capacitatea sa de a atinge obiectivul urmărit, aceasta trebuind să fie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării sale, iar nu în lumina unor considerații retrospective referitoare la gradul său de eficacitate. În plus, avocatul general subliniază că această eficacitate scăzută se explică printr-un ansamblu de elemente între care figurează neexecutarea parțială sau totală a decizie atacate de către anumite state membre (printre care se numără Slovacia și Ungaria), ceea ce contravine obligației de solidaritate și de distribuire echitabilă a răspunderii pe care statele și-au asumat-o în domeniul politicii azilului.
Pentru detalii: concluziile AG
