CJUE. Concluziile AG- conditii de eliberare a bursei
- Articole
- Dreptul muncii
- Dreptul Uniunii Europene
- Jurisprudenta europeana
- Jurisprudenta internationala
- Legislatie europeana
- Legislatie internationala
13 minute • Ioana Nicolae • 01 octombrie 2017
„Libertatea de stabilire — Libera prestare a serviciilor — Medici — Directiva 75/363/CEE — Recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în medicină — Dobândirea titlului de medic specialist — Remunerarea în perioada de formare profesională — Obligația de a lucra în cadrul Serviciului Public de Sănătate pentru o perioadă de cel puțin cinci ani în termen de 10 ani începând de la data obținerii calificării — Articolele 45 și 49 TFUE — Noțiunea de restricție — Justificare — Proporţionalitate”
Părțile
Sabine Simma Federspiel împotriva Provinciei autonome di Bolzano Equitalia Nord SpA
Cadrul juridic
Dreptul UE
Directiva 75/363 stabileşte normele pe care statele membre trebuie să le respecte atunci când organizează formarea profesională în domeniul medical pe teritoriile lor respective.
Primul considerent al Directivei 75/363 explică faptul că pentru recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în medicină, caracterul comparabil al cursurilor de formare profesională din statele membre implică posibilitatea limitării coordonării în acest domeniu la cerința respectării normelor minime lăsând, pentru restul, statelor membre, libertatea de organizare a procesului de învățământ.
Al doilea considerent precizează că, pentru a asigura recunoașterea reciprocă a titlurilor oficiale de calificare ca medic specialist și pentru a-i pune pe picior de egalitate în cadrul Uniunii pe toți membrii acestei profesii, se consideră necesară o anumită coordonare a condițiilor de formare profesională ca medic specialist. În acest scop, același considerent arată că este oportun să se prevadă anumite criterii minime în acest sens, cu privire atât la dreptul de formare profesională specializată, cât și la durata minimă, modul de predare și locul în care se desfășoară aceasta, precum și la controlul la care este supusă.
Articolul 1 din Directiva 75/363 prevede cerințele pe care statele membre trebuie să le stabilească pentru persoanele care doresc să aibă acces și să exercite activități de medic.
Articolul 2 din directivă stabileşte cerințele minime pe care trebuie să le îndeplinească formarea profesională ca medic specialist. Mai precis, alineatul (1) al acestuia prevede:
„Statele membre se asigură că formarea profesională care conduce la obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca medic specialist îndeplinește cel puțin următoarele condiții:
(a) presupune absolvirea și validarea a șase ani de studii din cadrul ciclului de formare profesională;
(b) cuprinde instruirea teoretică și practică;
(c) se efectuează pe bază de program integral, sub controlul autorităților sau al organismelor competente;
(d) se desfășoară într-un centru universitar, într-un spital sau, după caz, într-o instituție de sănătate aprobată în acest sens de autoritățile sau organismele competente;
(e) presupune participarea personală a medicului candidat la specializarea respectivă la activitatea și responsabilitățile instituției în cauză”.
Anexa la aceasta privește caracteristicile formării profesionale pe bază de program integral și cu frecvență parțială a medicilor specialiști. Ea prevede:
„1. Formarea profesională pe bază de program integral a medicilor specialiști
Formarea profesională implică participarea la toate activitățile medicale ale departamentului în care se desfășoară, inclusiv la gărzi, astfel încât specialistul în formare să consacre acestei formări profesionale practice și teoretice întreaga sa activitate profesională pe toată durata unei săptămâni de lucru și pe parcursul anului, în conformitate cu modalitățile stabilite de autoritățile competente. În consecință, aceste posturi sunt remunerate corespunzător. […]”
Dreptul național (italian)
Articolul 1 din Legge provinciale 3 gennaio 1986 (Legea provincială nr. 1/1986, „măsura atacată”) (5) prevede:
„1) Întrucât în [provincie] nu există posibilitatea de a obține specializări medicale, consilierul provincial competent în materie este autorizat, în urma unei decizii a Consiliului Provincial, să încheie cu universitățile italiene și cu organele publice austriece competente, potrivit legislației acelui stat din domeniul în cauză, convenții speciale privind instituirea unor posturi suplimentare pentru formarea medicală de specialitate, ținând însă seama de normele naționale și provinciale în vigoare”.
Articolul 2 alineatul 1 din măsura atacată precizează:
„Necesitățile de medici specialiști pentru a răspunde cerințelor serviciului provincial de sănătate sunt stabilite, pentru fiecare specializare, de Consiliul Provincial, în conformitate cu obiectivele planului sanitar provincial, după consultarea Ordine dei medici (Ordinul Medicilor) și a Consiglio provinciale di sanità (Consiliul Provincial pentru Sănătate)”.
Articolul 3 din măsura atacată are următorul conținut:
„1) Consiliul Provincial este autorizat să publice anunțuri pentru concursuri în vederea acordării de burse de specializare în beneficiul medicilor cu reședința în [provincie], abilitați să exercite profesia de medic, în scopul obținerii calificărilor în specialitățile deficitare prevăzute la articolul 2. […]
2) Acordarea burselor prevăzute la alineatul anterior are loc potrivit unei clasificări în funcție de titluri, întocmită pe baza criteriilor stabilite prin decizia Consiliului Provincial […]
3) Cuantumul bursei de specializare se stabilește prin anunțul de concurs și nu poate depăși, în niciun caz, drepturile salariale inițiale pentru asistenții în formare profesională din cadrul personalului serviciului de sănătate.
4) Câștigătorii bursei de specializare efectuează perioada de specializare în cadrul structurilor spitalicești stabilite în anunțul de concurs […]”
Regulamentul de punere în aplicare a articolului 7 din măsura atacată , și anume Decretul Președintelui Consiliului Provincial nr. 61/1988) (6), prevede după cum urmează:
„1) Beneficiarii burselor de specializare sau ai contribuțiilor trebuie să se angajeze că vor presta cinci ani de serviciu în cadrul Serviciului Public de Sănătate al [provinciei], inclusiv în temeiul unei convenții, care trebuie efectuați în termen de 10 ani începând de la data obținerii specializării sau de la data încheierii practicii.
2) Acordarea burselor sau a contribuțiilor este condiționată de depunerea unei declarații în acest sens, dată de persoana interesată pe un formular special, sub semnătură autentificată, care conține angajamentul de a respecta condiția prevăzută la alineatul 1.
3) Beneficiarii sunt obligați:
- a) să restituie până la 70 % din bursa sau din contribuția totală, în caz de nerespectare totală a angajamentului prevăzut la alineatul 1;
- b) să restituie până la 14 % din bursa sau din contribuția totală pentru fiecare an sau fracțiune de an mai mare de șase luni de serviciu neprestat, până la un maxim de cinci ani, în caz de nerespectare parțială a angajamentului în cauză. […]
6) Sumele datorate în temeiul deciziei Consiliului Provincial prevăzute la alineatul 4 sunt recuperate prin somație de plată emisă de președintele Consiliul Provincial.”
Situația de fapt
Doamna Federspiel a primit o bursă pentru formare profesională de specialitate în domeniul medical la Universitatea din Innsbruck, Austria. Pentru a beneficia de bursă, doamna Federspiel a semnat o declarație prin care s-a angajat să își exercite profesia pentru o perioadă de minimum cinci ani în cadrul Serviciului Public de Sănătate al provinciei italiene de la data încheierii formării sale profesionale de specialitate în Austria. De asemenea, ea acceptat că, în cazul nerespectării angajamentului respectiv, provincia poate să obțină restituirea unui cuantum de până la 70 % din bursa acordată.
În acest context, se ridică problema dacă o asemenea condiție și, în cazul neîndeplinirii condiției menționate, obligația de restituire a unei părți din bursa primită, contravin dreptului Uniunii.
Întrebările preliminare
„1) Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 75/363], astfel cum a fost modificat prin [Directiva 82/76], și anexa menționată la acest articol trebuie interpretate în sensul că se opun unei norme de drept intern precum cea aplicabilă în cauza principală, care condiționează acordarea remunerației destinate medicilor în curs de specializare de depunerea unei declarații prin care medicul beneficiar se angajează să presteze cel puțin cinci ani de serviciu în cadrul Serviciului Public de Sănătate al [provinciei] în termen de 10 ani începând de la data obținerii specializării și care, în cazul nerespectării totale a acestei obligații, permite în mod expres [provinciei], organism care finanțează remunerația, să obțină restituirea unui cuantum de până la 70 % din alocația acordată, plus dobânzile legale calculate începând de la data la care administrația a achitat fiecare contribuție?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul liberei circulații a lucrătorilor prevăzut la articolul 45 TFUE se opune unei norme de drept intern precum cea aplicabilă în cauza principală, care condiționează acordarea remunerației destinate medicilor în curs de specializare de depunerea unei declarații prin care medicul beneficiar se angajează să presteze cel puțin cinci ani de serviciu în cadrul Serviciului Public de Sănătate al [provinciei] în termen de 10 ani începând de la data obținerii specializării și care, în cazul nerespectării totale a acestei obligații, permite în mod expres [provinciei], organism care finanțează remunerația, să obțină restituirea unui cuantum de până la 70 % din alocația acordată, plus dobânzile legale calculate începând de la data la care administrația a achitat fiecare contribuție?”
Analiza
Cu privire la prima întrebare preliminară
Directiva 75/363 — și succesoarea sa, Directiva 93/16 — sunt destinate să asigure recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în medicină în toată Uniunea Europeană. Directiva constituie un instrument pentru sporirea libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor în domeniul medicinii. Obligația prevăzută în Directiva 75/363 de a asigura o remunerație corespunzătoare pentru formarea profesională de specialitate este necesară pentru a evita o situație în care specialiștii în formare neplătiți ar trebui să își asume o muncă suplimentară pentru a-și plăti stagiul profesional, ceea ce ar afecta pregătirea lor. Totuși, Directiva lasă condițiile în care trebuie să fie furnizată remuneraţia respectivă la aprecierea statelor membre. Chiar dacă doamna Federspiel a susținut că remuneraţia pe care a primit-o (fie din partea provinciei sau a Universității din Innsbruck, fie din partea ambelor) în cursul programului de formare profesională nu a fost corespunzătoare în sensul Directivei 75/363, în orice caz, statul membru responsabil, potrivit directivei, de garantarea faptului că specialistul în formare primește o remunerație corespunzătoare, este statul membru în care are loc specializarea.
Astfel, nu poate exista, în niciun caz, o responsabilitate comună a statelor membre pentru îndeplinirea obligațiilor care rezultă din directivă deoarece un stat membru nu poate asigura conformitatea unui alt stat membru cu Directiva. Prin urmare, Directiva 75/363 nu se opune condițiilor acordării remunerației pentru medicii în specializare.
Cu privire la a doua întrebare preliminară
Este necesar să se determine, cu titlu introductiv, dacă menționata condiție în litigiu constituie o restricție privind libera circulație a lucrătorilor (articolul 45 TFUE). În cazul unui răspuns afirmativ, trebuie să se decidă dacă ea poate fi justificată și dacă este proporțională cu scopul urmărit. Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile care împiedică sau descurajează un resortisant al unui stat membru să își părăsească statul de origine pentru a‑și exercita dreptul de liberă circulație constituie obstacole în calea acestei libertăți, chiar dacă se aplică în mod neutru, independent de cetățenie.
Condiția în litigiu face parte dintr-o măsură mai amplă și, prin urmare, este legată în mod intrinsec de crearea unor posturi suplimentare pentru formarea profesională de specialitate în domeniul medical în afara provinciei. Posturile respective, care nu ar fi fost disponibile fără finanțarea din partea provinciei, sunt oferite beneficiarilor bursei sub condiția în litigiu. Astfel, chiar presupunând că condiția în litigiu constituie o restricție privind libera circulație, aceasta nu implică în mod automat excluderea sa de către normele Uniunii referitoare la libera circulație. Provincia susține că respectiva condiție garantează că populația locală poate beneficia de îngrijire medicală de specialitate de înaltă calitate, cu caracter stabil, care este accesibilă tuturor. În mod simultan, ea urmărește evitarea unui risc semnificativ pentru stabilitatea financiară a sistemului de securitate socială. În plus, provincia susține că condiția în litigiu este necesară pentru a garanta disponibilitatea îngrijirii medicale de specialitate în provincia bilingvă, în ambele limbi oficiale.
Curtea a admis deja că obiectivul de a menține un serviciu medical și spitalicesc echilibrat și accesibil tuturor se poate încadra în sfera uneia dintre derogările pentru motive de sănătate publică, în măsura în care contribuie la atingerea unui nivelul ridicat de protecție a sănătății publice (hotărârea Kohll). Curtea consideră condiția drept echilibrată între restricționarea libertății de mișcare a lucrătorilor și necesitatea colectivă de menținere a unui sistem de protecție a sănătății. Se observă că în cazul nerespectării angajamentului de a lucra în provincie, medicul este obligat doar să restituie 70 % din bursă. Din această perspectivă, medicul primește de fapt 30 % din bursă fără nicio contraprestaţie. În plus, medicul obține o specializare în medicină care se poate presupune că va facilita exercitarea dreptului la liberă circulație.
Prin urmare, articolele 45 și 49 TFUE nu se opun condiționării deja menționate.
Concluzie
Directiva 75/363/CEE a Consiliului din 16 iunie 1975 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitățile medicilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 82/76/CEE a Consiliului din 26 ianuarie 1982 de modificare a Directivei 75/362/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și altor titluri oficiale de calificare în medicină, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, precum și a Directivei 75/363, nu se opune, în împrejurările cauzei pendinte în fața instanţei de trimitere, unei norme de drept intern care condiționează acordarea remunerației destinate medicilor în de specializare de o obligație de a lucra cel puțin cinci ani în cadrul Serviciului Public de Sănătate al provinciei în termen de 10 ani începând de la data încheierii formării profesionale de specialitate și care, în cazul nerespectării totale a acestui angajament, permite în mod expres provinciei, organism care finanțează remunerația, să obțină restituirea unui cuantum de până la 70 % din alocația acordată, plus dobânzile legale.
Articolele 45 și 49 TFUE nu se opun unei norme de drept intern precum cea aplicabilă în cauza principală, care condiționează acordarea remunerației destinate medicilor care urmează un curs de specializare de o obligație de a lucra cel puțin cinci ani în cadrul Serviciului Public de Sănătate al provinciei în termen de 10 ani începând de la data încheierii formării profesionale de specialitate și care, în cazul nerespectării totale a acestui angajament, permite în mod expres Provinciei, organism care finanțează remunerația, să obțină restituirea unui cuantum de până la 70 % din alocația acordată, plus dobânzile legale.
