CJUE limitează situațiile în care legile privind insolvența pot influența alegerea contractuală a părților
11 minute • Elena Buzea • 21 august 2017
Recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), printr-o hotărâre a confirmat în ce măsură o dispoziție legală englezească poate fi cuprinsă în reglementările privind insolvența dintr-un alt stat membru. (vezi cauza: Vinyls Italia SpA v Mediterranea di Navigazione SpA C-54/16 , 8 iunie 2017 ).
Decizia ar trebui să ofere un anumit confort celor care se ocupă de o contrapartidă dintr-o altă jurisdicție a UE, unde au ales altă lege care să le guverneze contractul (de exemplu, legea engleză); Rezultatul este că acestea nu ar trebui să fie expuse regulilor (eventual foarte stricte) de evitare a tranzacțiilor care se pot aplica în caz de insolvabilitate în jurisdicția contrapartidei, cu condiția ca tranzacția să nu fie contestată în temeiul legii contractului. Cu toate acestea, o parte a contractului poate face obiectul legilor procedurale ale jurisdicției contrapartideii, care poate introduce termeni stricți sau reguli de probă pentru cei care doresc să-și protejeze drepturile.
Instanța a obținut rezultatul în cadrul regimului de insolvență al UE și fără referire la principalul instrument UE privind alegerea legii aplicabile obligațiilor contractuale (Regulamentul Roma I).
- Fundalul deciziei
Faptele sunt simple, implicând statutul a două nave, deținute de o companie italiană- Vinyls- de la altă companie- Mediterranea. Vinyls a plătit aproximativ 450.00 de Euro companiei Mediterranea, în baza contractului de navlosire. Contractul era guvernat de legea engleză, deși niciuna dintre părți nu avea vreo legătură substanțială cu Anglia.
Vinyls a intrat ulterior în procedura specială de insolvență, conform legislației italiene. Administratorul financiar a susținut că plata navlului față de Mediterranea ar trebui oprită, ca preferință acodată de legislația italiană în domeniu, deoarece în momentul efectuării plății navlului, Mediterranea cunoștea starea de insolvabilitate a companiei Vinyl. Mediterranea a susținut că legislația enegleză guvernează contractul de navlosire, posibilitatea de a anula plata navlului trebuind să fie permisă de legislația engleză. În consecință, orice preferinșă acordată de altă legislație trebuie dovedită.
- Cadrul legislativ
Regulamentul CE 1346/2000 (“Regulamentul privind insolvența”) prevede, la articolul 4 alineatul (2) litera (m), că legea locului în care a fost inițiată procedura de insolvență va determina “normele referitoare la voiditate, nulitate, voidabilitate” aplicabile în cauză. Această dispoziție indică drept lege aplicabilă, legea italiană.
Cu toate acestea, articolul 13 din Regulamentul privind insolvența prevede că, în cazul în care o persoană care a beneficiat de actul atacat dovedește că actul este supus unei legi diferite și că această lege nu permite niciun mijloc de contestare a actului, se va aplica legea diferită.
Regulamentul privind insolvența nu prevede el însuși criteriile pentru a determina că un contract este supus unei legi diferite,, însă situațiile de fapt au demonstrat că în acest caz se vor utiliza criterii generale. Printre aceste criterii se numără și orice acord între părți cu privire la legea aplicabilă contractului.
Regulamentul CE 593/2008 (Regulamentul “Roma I”) prevede la articolul 3 că părțile pot alege legea aplicabilă contractului lor, dar (în conformitate cu articolul 3, alineatul 3), deși “toate celelalte elemente relevante pentru situația din momentul alegerii se află într-o altă țară decât țara a cărei lege a fost aleasă, alegerea părților nu aduce atingere aplicării dispozițiilor din legea acelei alte țări, de la care părțile au încercat să deroge prin acord “.
Scopul acestei reguli este de a împiedica părțile să aleagă legea unei alte țări să-și reglementeze relația, astfel încât să evite normele imperative de drept din jurisdicția lor de origine. Efectul său este că, în cazul în care părțile italiene care nu au nicio legătură cu Anglia aleg legislația engleză pentru a-și reglementa contractele, dispozițiile imperative ale legislației italiene se vor aplica totuși.
Rzumând, chestiunile aduse în discuție în fața CJUE au fost:
- În cazul în care se aplică articolul 13 din Regulamentul privind insolvența, face ca legea, alta decât cea a procedurii de insolvență reglementează normele de procedură referitoare la anularea tranzacțiilor sau doar aspecte de drept material?
- Pentru a dovedi că cealaltă lege nu oferă niciun mijloc de contestare a unui act, trebuie să se dovedească că (a) nu există în general o regulă care să permită anularea actului; Sau numai (b) că pe baza faptelor din acest caz particular, nicio normă legală nu ar permite anularea actului?
- În cazul în care părțile din același stat membru au făcut o alegere contractuală de drept în favoarea legii unei țări cu care nu au legătură, este articolul 4 alineatul (2) litera (m) o normă obligatorie a țării lor de origine care trebuie aplicată?
Problema 1: Articolul 13 introduce un regim procedural sau doar o lege materială?
În conformitate cu legislația italiană, Mediterranea a fost obligată să se opună retragerii într-un anumit termen după ce administratorul financiar a notificat intenția sa de a anula plata. Mediterranea a ratat limita de timp. Administratorul financiar a susținut că efectul articolului 4 alineatul (2) litera (m) a fost că legislația italiană prevedea “normele” referitoare la anularea unui act, inclusiv normele procedurale. Mediterranea a susținut că, întrucât articolul 13 nu a aplicat legea italiană, termenele procedurale italiene trebuie, de asemenea, să nu fie aplicate.
CJEU a susținut opinia administratorului financiar. Legislația UE promovează autonomia națională în ceea ce privește dreptul procedural. Legislația italiană ar reglementa, prin urmare, procesul prin care Mediterranea ar putea invoca o obiecție formulată de articolul 13 în privința anulării plății, incluzând în special orice limită de timp care a fost aplicată la ridicarea unei astfel de obiecții.
În plus, legea italiană ar reglementa regulile de probă pentru obiecția formulată în articolul 13. În acest caz, Mediterranea a prezentat o opinie a unui avocat englez, dar nu a invocat în mod corespunzător legea engleză în memoriul său în apărare, contrar dreptului procedural italian.
Problema 2: Ce trebuie să se demonstreze pentru angajarea articolului 13?
A existat îndelung îndoiala cu privire la faptul dacă partea care invocă articolul 13 trebuie să demonstreze că legea cu care legătura este cea mai strânsă nu prevede niciun mijloc de a contesta actul în cauză sau că, deși această lege oferă astfel de mijloace, nu sunt implicații în faptele particulare ale cauzei.
CJUE a considerat că partea care invocă articolul 13 nu trebuie decât să dovedească faptul că în cazul particular, nu ar fi îndeplinită nicio condiție de anulare a tranzacției în temeiul legii cele mai strâns legate. S-a ajuns la această soluție și pentru că se consideră că va fi aproape întotdeauna imposibil să se demonstreze că legea altui stat membru nu are niciun mijloc prin care să se retragă o tranzacție. Cele mai multe legi ale jurisdicțiilor UE includ norme de evitare a tranzacțiilor, în special în caz de insolvență.
Problema 3: Domeniul de aplicare al dispozițiilor obligatorii
Problema finală dată spre examinare către CJUE a fost dacă actul atacat ar putea fi supus exclusiv legislației engleze în sensul articolului 13 din Regulamentul privind insolvența atunci când, în temeiul Regulamentului Roma I, alegerea părților privind dreptul englez nu ar abroga legislația italiană, obligatoriu de aplicat în contract. (Cu privire la faptele particulare ale acestui caz, Regulamentul Roma I am fost inaplicabil deoarece contractul de navlosire a fost încheiat cu câteva zile înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului Roma I. Cu toate acestea, CJUE a dat oricum îndrumări cu privire la acest aspect.)
CJUE a făcut trimitere la considerentul 23 din Regulamentul privind insolvența, care prevede că regulamentul ar trebui să stabilească, pentru aspecte care intră în sfera sa de aplicare, norme uniforme privind conflictul de legi. Convenția de la Roma, predecesorul Regulamentului Roma I, fusese în vigoare la data adoptării Regulamentului privind insolvența și conținea echivalentul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I. Cu toate acestea, articolul 13 din Regulamentul privind insolvența nu a limitat măsura în care s-ar aplica legea actului atacat. Acest lucru a fost în contradicție cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I. CJUE a considerat diferența dintre cele două prevederi ca fiind instructivă.
CJUE a observat însă că legislația UE nu poate fi niciodată utilizată pentru a promova acte abuzive sau frauduloase. În măsura în care, prin urmare, părțile aleg o lege pentru motive abuzive sau frauduloase, instanța nu ar trebui să pună în aplicare alegerea lor în temeiul articolului 13. Este de competența instanței locale să stabilească dacă abuzul sau frauda pot fi stabilite pe baza faptelor unei caz particular. Simplul act de alegere a unei legi străine care să guverneze un contract nu este în sine abuziv sau fraudulos.
- Comentariu
CJUE a confirmat că articolul 13 din Regulamentul privind insolvența va oferi o ultimă linie de apărare pentru a proteja așteptările legitime ale părților atunci când aleg o lege specială care să le guverneze contractul. Aceasta promovează certitudinea asigurându-se că părțile nu sunt expuse unor norme foarte stricte de evitare a tranzacțiilor care se aplică în mai multe state membre ale UE, chiar și atunci când aceste norme ar putea fi considerate obligatorii în sistemul juridic relevant.
Cu toate acestea, există o notă de precauție. Chiar dacă o lege aleasă poate reglementa legea materială de evitare a tranzacțiilor între părți, o parte la un contract poate fi totuși expusă unei proceduri judiciare necunoscute (probabil într-o altă limbă) într-un alt stat membru. Acest lucru se va întâmpla și în cazul în care părțile au făcut o alegere exclusivă de competență în contractul lor. Chiar dacă legea care reglementează problemele de fond dintre părți este certă, în conformitate cu articolul 13, o parte poate fi ,,la mila” legilor procedurale ale altui stat cu privire la termenele pentru introducerea unei obiecții în articolul 13 și a dovezii necesare pentru a demonstra că articolul 13 este angajat.
Deși eventualul rezultat în acest caz nu este cunoscut (întrucât chestiunea a fost trimisă instanțelor din Veneția), este posibil ca Mediterranea să poată dovedi, în conformitate cu legea engleză, că nu există niciun temei pentru instanță să stabilească anularea tranzacției, dar să fie împiedicată de legea procesuală italiană să se bazeze pe elementele de probă pertinente din cauza faptului că a fost invocată cu întârziere.
Părțile ar trebui, de asemenea, să fie familiarizate cu riscul ca o instanță străină să se întrebe dacă legea aleasă este abuzivă sau frauduloasă și va determina acest fapt prin referire la propriile sale legi și proceduri.
Ori de câte ori o parte contractantă intră într-un proces de insolvență, celelalte părți contractante ar trebui să solicite consultanță juridică imediată. Aceste părți trebuie să stabilească în ce măsură ar trebui să participe la procesul de insolvență. Neexecutarea rapidă poate expune o parte contractantă la o plângere într-o procedură de insolvență străină pentru care nu mai este în măsură să aplice o apărare adecvată.
La 26 iunie 2017, a intrat în vigoare un regulament de revizuire a insolvenței (nr. 2015/848). Acesta conține dispoziții care reproduc substanțial articolele 4 și 13 din regulamentul anterior privind insolvența, astfel încât decizia în acest caz ar trebui să rămână lege bună.
Desigur, măsura în care Regatul Unit rămâne sub incidența Regulamentului de insolvență va fi determinată în următorii doi ani în cadrul negocierilor cu Brexit. Consecințele acestor negocieri ar putea determina în mod substanțial drepturile și obligațiile contrapartidelor, debitorilor și creditorilor rezidenți în Anglia. Rezultatul acestor negocieri va trebui examinat cu atenție la încheierea acestora.
Sursa aici:https://www.lexology.com/
