halliwell studio 1

“România are nevoie de mine, eu am nevoie de ea!” – Vicențiu Dine, despre stagiul la Conseil Constitutionnel

5 minute • Autor Necunoscut • 31 octombrie 2018


Vicențiu Dine, student în cadrul Facultății de Drept, Universitatea din București și student al Colegiului Juridic Franco-Roman de Studii Europene povestește despre cum a reușit să facă un stagiu la Consiliul Constituțional din Franța și câteva alte aspecte pe care le veți descoperi pe parcurs. Până atunci, lis et découvre!💡

Știi cum e să fii atât de fericit încât să nu mai poți dormi nopți întregi? Ei, așa m-am simțit eu când am aflat că voi fi stagiarul de anul acesta. A fost un amestec de euforie și teamă – cum o să fie, oare o să mă descurc…

Povestea începe în 2016, când am aflat de Colegiu și de faptul că oferă stagii.

Mi-am dat seama că e o reală oportunitate și mi-am dorit din tot sufletul să reușesc și eu să fac asta. Pe-atunci, nu știam deloc limba franceză – dar am învățat-o aproape singur. Apoi a început anul I. Emoții, muncă, oboseală.

Mi-am dorit în fiecare zi să ajung aici și în fiecare zi mi s-a părut că nu voi reuși.

Până pe la începutul lui iunie 2018, când am aflat că fiecare noapte petrecută învățând a avut un rost. Mi-am văzut visul cu ochii.

Și vara a fost o aventură.

A trebuit să-mi caut singur cazarea. Timp de trei luni am căutat zilnic și am fost refuzat pe bandă rulantă din varii motive (dar de dat bătut, niciodată). În final, am găsit ceva decent. Până și asta, chiar dacă m-a obosit, m-a ajutat să mă dezvolt și să mă mai maturizez.

Am vrut să trec prin asta.

Am vrut să cunosc această instituție, fruct al inovației aduse prin Constituția din 4 octombrie 1958, în scopul de a asigura o mai bună stabilitate politică și de a proteja cât se poate de bine drepturile fundamentale, prin controlul de constituționalitate – obiectiv realizat din ce în mai eficient, pe măsură ce Consiliul s-a dotat cu noi instrumente conceptuale (cu precădere în 1971, 1974 și 2010).
Ajungând acolo, m-am trezit într-o altă lume, cu tot felul de mici dificultăți. La intrarea în Consiliu, teama și emoția mi-au fost amplificate de sfinxul care stă deasupra ușilor dinspre scara de onoare. Și cu toate astea, nu era nevoie de teamă. Frica și emoția n-au avut niciun rost – toți oamenii de-acolo, toți angajații, m-au întâmpinat cu multă căldură și zâmbete. Ciudat, nu?

Nu întâlnești în fiecare zi niște oameni suficient de buni și de blânzi încât să facă un străin să se simtă ca acasă în doar câteva zile.

În cea mai mare parte din timp am lucrat studii de drept constituțional comparat. Verificam și analizam cum funcționează state precum Argentina, Australia, Italia, Spania, Portugalia și le comparam cu Franța. A fost interesant, dar și dificil – provocarea masivă era că trebuia să citesc jurisprudență și doctrină în limbile oficiale și apoi să redactez perfect texte în franceză. Dar am reușit. Am lucrat și pentru un eveniment ce a avut loc pe 4 octombrie, aniversarea a 60 de ani de la apariția constituției, ocazie cu care președintele E. Macron a ținut un discurs în Sala de onoare a Consiliului. A fost o mare onoare să pot lucra pentru asta. Și o bucurie.
De altfel, am reușit să vizitez, cu ocazia Zilelor Europene ale Patrimoniului, Palatul Élysée – am îndurat o coadă de opt ore pentru a putea călca în biroul Președintelui Republicii – un gest, poate, mic, dar care m-a făcut atât de fericit!

Un loc unic, încărcat, îmbibat de istorie.

Pe lângă asta, Parisul, în sine, e un loc spectaculos – nu doar pentru artă (o, doamne, ce minunății – dintre care, mărturisesc, Muzeul Orsay mi s-a părut divin, pentru colecția de artă arabă și africană și pentru zona dedicată lui Van Gogh), dar mai ales pentru mixtura socială. Deși stresant (e puțin cam nesigur, mai ales seara), a fost fain de observat, ca experiment social.

Observație: francezii lucrează, poate, mai puțin decât noi.

Dar de calitate. Cu atenție și cu grijă la cel mai mic detaliu. Le pasă de tot ceea ce fac, sunt migăloși. Modul în care muncesc e mult mai puțin stresant. Totul e informatizat, iar asta sporește eficiența extrem de tare. Oamenii sunt bine pregătiți. Se cultivă nișarea, specializarea puternică într-o ramură a unui domeniu.

Și totuși, cel mai important… am simțit că iubesc din tot sufletul meu România și pe români.

Am simțit că noi suntem mai inteligenți decât ei, că învățăm mult mai multe decât ei, că suntem mai obișnuiți cu munca, cu viața, suntem gata să facem față provocărilor. Am simțit că România are nevoie de mine și că eu am nevoie de ea. Am înțeles ce e în sufletul unui emigrant. Câtă singurătate și durere.

Înainte să termin ultima zi de muncă, le-am spus colegilor mei că le doresc să aibă, măcar o dată în viață, o bucurie cel puțin tot atât de mare precum am avut eu în fiecare zi intrând în clădirea Consiliului.

Așa vă doresc și vouă, cititorilor. Visați, sperați, munciți și bucurați-vă.

Semnat, studentul sârguincios

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *