⬅ ÎNAPOI

Dimensiunea conceptului de moarte în raport cu relația minte-corp

Articol redactat de Adelina Patricia Buica, studentă în anul I la Facultatea de Drept a Universității din București.

Înainte de a pătrunde în esența domeniului filosofic ales, se cuvin anumite mențiuni semnificative pentru introducerea în tainele științei ce relevă dragostea pentru înțelepciune.

Etimologic abordând termenul de filosofie, acesta provine din grecescul φιλοσοφία > phil și sophia, având în vedere faptul că grecii au fost un popor de filosofi, iar acesta se traduce prin dragoste de înțelepciune.

Dar oare înțelepciunea este o virtute pe care o putem atinge prin intermediul gândirii filosofice?

O întrebare ce presupune chiar intruziunea în universul filosofiei. Prin intermediul termenului de filosofie nu se poate delimita concret conținutul acestei stiințe, însă, într-o accepțiune personală, filosofia este totul – toate gândurile, toate întrebările, tot ce ne înconjoară, tot ce percem și ce nu percepem, tot ceea ce există și ce nu există, este stare, gând, ființă și neființă.

Filosofia este tot ce putem cuprinde cu gândul, ba chiar și dincolo de acesta, pentru că la interferența dintre material și abstract se regăsește plăcerea de a te identifica unui veritabil filosof.

A percepe conținutul filosofiei înseamnă a-ți pune întrebări, fără a aștepta un răspuns tranșant, precum se procedează în cadrul stiințelor exacte

Întocmai nesiguranța reprezintă fundamentul gândirii filosofice și îi conferă acesteia continuitate, întrucât, dacă am putea afla imediat și în mod cert răspunsul la întrebări precum – Ce este omul? De unde vine acesta? Care este menirea sa pe lume?, atunci s-ar afla o reală limită a gândurilor ce țin de domeniul filosofic, s-ar anihila caracterul continuu al filosofiei.

Întocmai lipsa unor răspunsuri certe, verificabile sau cel puțin universal mulțumitoare susține apariția unor noi și noi interogări intrinseci. Cele mai multe răspunsuri pot fi argumentate, dezvoltate astfel încât să pară persuasive, însă se păstrează acea doză de incertitudine indispensabilă filosofului, deoarece el se hrănește cu nesiguranță, respiră suspiciune și aspiră la nemărginire.

Cu fiecare pas al său, filosoful găsește o altă nedumerire ce îi va frământa gândurile, îi va domina mintea.

Privesc imaginea filosofului ca profilul unui călător stingher, neîncrezător, care pune la îndoială tot ceea ce percepe cu simțurile sale, tot ceea ce aude ca fiind perceput de simțurile altora, își pune la îndoială propria origine, existență și chiar însuși scopul său pe lume.

Filosoful își analizează dimensiunea umană prin raportare la incomensurabilul univers, căutând să observe importanța individuală pe întregul Pământ – este viața unui singur om importantă când există atâția alți oameni în societate?

Plecând de la general și limitând din ce în ce mai mult sfera, de la univers la o singură planetă, iar de la planetă la simpla colectivitate, se observă mecanismul gândirii filosofice, însă aria de cuprindere nu se poate îngusta până la concret- aceasta este estența filosofiei.

Astfel cum și Thomas Nagel formulează problema în „What Does It All Mean?”, moartea este certă, conform biologiei, însă dimensiunea percepției umane asupra modului în care acest fenomen survine este variată.

Sunt mentalități conform cărora se manifestă o altă formă a existenței chiar și după moarte, respectiv supraviețuirea spiritului, a minții, în ciuda trupului ce se pierde

Din această abordare reiese și structura bipartită a omului – corp și minte, însă aș încadra eu și latura spirituală, emoțională tot la nivelul minții, întrucât emoțiile sunt rezultatul a ceea ce gândim, sunt consecința felului în care percepem informația din jurul nostru.

În temeiul acestei opinii, există oameni care susțin accepțiunea religioasă ce relevă o călătorie spre cetatea divină, unde ar fi trimiși în Rai, în Iad sau în Purgatoriu, după „ judecata de apoi”.

O ilustrare perfectă a acestui tip de abordare filosofică se regăsește în capodopera lui Dante Alighieri, în Divina Comedie, unde Dante realizează o veridică intruziune în „lumea de dincolo”, trecând prin Infern, Purgatoriu și Paradis, iar într-un final apoteotic, ajunge să cunoască unirea sinelui cu Divinitatea.

  • În prima parte, denumită Infernul, Dante coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este și centrul pământului. Aici, Dante întâlnește un cunoscut cuplu adulterin, iar acest fapt ii conferă o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continuă și după moarte. Călătorind în lumea fantastică a morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii, trage după el – cum s-a scris – tot pământul.[1]
  • Cea de-a doua parte a operei este Purgatoriul, acesta este un spațiu al sufletelor ce încă se căiesc, rătăcind între păcatele săvârșite și mântuire. Purgatoriul oferă șansa ca unele spirite să poată fi salvate de către rugăciunile celor de pe Pământ și să poată fi iertate astfel de pedeapsa Infernului. De asemenea, ultima călătorie relevă idealul de credință – trimiterea în Paradis. Aici este sălașul celor fără de păcate. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălțime[2], ceea ce susține gândirea filosofică religioasă, conform căreia umila ființă omenească trăiește cu scopul mântuirii, cu idealul de a accede la înălțimile tărâmului divin.

În contrast cu acest mod de a vedea problema morții, există opinii care invocă o existență a spiritului ulterioară momentului morții, însă fără a imbrățișa concepția religioasă

Se consideră că sufletul omului s-ar putea întoarce pe Pământ, fie cu chip omenesc, fie cu altă înfățișare. Unul dintre argumentele ce susțin această teorie a reîncarnării este reprezentat de regresia hipnotică, aceasta fiind o tehnică prin care o persoană este condusă în trecut, chiar dincolo de clipa nașterii.

În timpul acestei hipnoze, persoana este rugată să relateze ce experimentează și ajunge astfel să ofere informații precum nume ale rudelor dintr-o altă viață, locul unde a trăit sau ocupația pe care a avut-o, însă verosimilitatea acestor detalii este contestată de teza fenomenului de criptomnezie, potrivit căreia omul reține anumite informații din cărțile pe care le-a citit sau din filmele vizionate și ajunge să le relateze ca și când el însuși le-ar fi trăit, cauzând astfel o eroare semnificativă în procesul regresiei hipnotice.

De asemenea, doctorul psihiatru Ian Stevenson a realizat o cercetare cu privire la amintirile conștientizate pe care unii copii le aveau la vârste fragede, aceștia ajungând în punctul în care refuzau să mai trăiască alături de familia lor din dorința de a sta lângă rudele pe care și le aminteau dintr-o viață anterioară.

Un exemplu de ecranizare în acest sens este filmul I Origins, ideea filosofică de reîncarnare fiind concretizată prin unicitatea ochilor unei persoane, ochi cu care altă persoană se năștea în momentul morții uneia.

There is always room to question statistics. Watch IOrigins on Digital HD. Available in the US: http://bitly.com/IOrigins_movie

Posted by I Origins on Sunday, December 14, 2014

Astfel, sufletul rătăcitor se reîncarna într-un alt trup în orice loc de pe planetă și avea capacitatea de a recunoaște detalii din viața anterioară. Totodată, fricile din noua viață ar putea fi cauze ale morții prin care s-a încheiat viața anterioară.

Tot doctorul Stevenson a descoperit că mulți dintre copiii asupra cărora s-a oprit studiul acestuia prezentau anumite semne din naștere ce corespundeau cu cicatricile pe care le-ar fi suferit în viața anterioară sau chiar cu însăși cauza morții.

Un exemplu în acest sens este speța unui turc de 11 ani care îşi amintea că a murit fiind împuşcat în cap accidental de un vecin în încarnarea anterioară. Surprinzător, copilul se născuse cu urechea dreaptă puternic deformată, care imita destul de fidel rănile decedatului, un fapt confirmat mai târziu de registre medicale şi chiar de fotografii obţinute cu greu de Ian Stevenson în timpul studiului.[3]

Adepții teoriei reîncarnării văd un argument și în prezența copiilor mult prea talentați sau chiar geniali precum compozitorul austriac Wolfgang Amadeus Mozart care putea realiza partituri la vârsta de patru ani

Un alt exemplu este matematicianul Blaise Pascal, care a reuşit să pună bazele geometriei proiective la vârsta de 16 ani. Dacă traumele, amintirile, interesele şi experienţele vieţilor anterioare par a se manifesta în cazul unora dintre vieţile curente, atunci de ce nu s-ar putea întampla la fel cu talentele şi capacităţile trecute?

Sau moartea este linia de finish?

La polul opus se află concepția filosofică a celor care cred că moartea este și linia de finish, adică reala limită a ființei umane. Dacă am descris perspectiva „vieții fără sfârșit”, a continuității ființei umane chiar și după moarte, se pare că există abordări ce relevă mărginirea omului pe această lume, întrucât adepții unei astfel de teze resping totodată posibilitatea existenței mai multor lumi.

Moartea fiind văzută drept sfârșit atât al trupului, cât și al minții, s-au sesizat diferite atitudini ale oamenilor în fața finalului existenței – se poate accepta cu seninătate ordinea firească a parcursului uman sau, cum afirmă Montesquieu, “le mouvement nécessaire des choses”- mersul necesar al lucrurilor? Spre deosebire de acest tip de reacție, există și varianta temerii de momentul morții.

Thomas Nagel aduce în prim-plan și posibilitatea ca teoria dualistă ce sugerează componența minte-corp a ființei umane să presupună inexistența minții fără corp, ceea ce ar duce la concluzia că nu ar putea fi o continuitate a spiritului după moarte.

Viaţa spirituală după moarte ar necesita restabilirea vieţii biologie, fizice. Acest lucru ar putea fi posibil prin congelarea trupului, așa cum se descrie în opera „What Does It All Mean?”. Am întâlnit acest proces în „Pururea tânăr”, însă trupul readus la viață după congelare și-a păstrat amintirile, mintea rămânând intactă, însă trupul rămas la vârsta din momentul congelării a suferit o îmbătrânire accelerată care i-a perturbat activitatea mentală, asemenea schimbărilor cunoscute de vechiul mediu în care trăise.

În opinia lui Thomas Nagel, nu există viață după moarte, întrucât știința arată că viața conștientă depinde în totalitate de ceea ce se petrece în cadrul sistemului nervos, însă lasă la aprecierea fiecăruia modul în care alege să privească ideea de moart

În aceeași manieră abordează și sentimentele pe care le au oamenii cu privire la moarte. Dacă moartea înseamnă inexistență, de ce vidul ar fi ceva bun sau ceva rău? Unii văd o suferință în faptul că moartea anihilează orice tendință de evoluție personală pe care omul ar fi putut să o cunoască în viitor.

Alții văd moartea drept o formă de binecuvântare sau de ușurare, în sensul că după o viață îndestulător de lungă încât omul să-și realizeze principalele doleanțe, moartea încununează paradoxal toate împlinirile sale.

Dacă privim astfel problema, ce folos are a continua o viață dominată de monotonie, fără resurse pentru a realiza lucruri noi?

Efortul zadarnic îmi amintește de mitul lui Sisif[4]. Ce rost are orice pe lume dacă nu are o finalitate?

Deși menționează și alte opinii referitoare la această problemă, Thomas Nagel consideră că nimicului nu i se poate atribui caracteristica de bun sau rău. Inexistența nu ar putea aduce, filosofic vorbind, niciun beneficiu sau o suferință, însă eu consider că acesta este un concept complex și trebuie analizat strict în conformitate cu datele unei spețe.

În ciuda caracterului filosofic al problemei, latura privitoare la impactul morții nu poate fi descrisă la modul generic, întrucât detalii precum vârsta la care ea survine sau cauzele sale pot fi semnificative în aprecierea trăsăturii de eveniment bun sau rău. În opera autorului menționat se precizează noțiunile de rău pozitiv și rău negativ, în mod paradoxal, firește.

Observația însă chiar este notabilă, deoarece în funcție de împrejurări, moartea poate avea impact pozitiv sau negativ, fiind totuși întotdeauna un rău, având în vedere perspectiva clișeică: nașterea este ceva pozitiv, reprezentând un început, iar moartea este ceva negativ, aducând sfârșitul.

Răul ar putea fi pozitiv în cazul unei morți care s-ar anunța dureroasă, pentru că ar scuti persoana de chinuri. Într-o astfel de situație, moartea este iminentă, însă important devine modul în care persoana ajunge să cunoască sfârșitul, iar teoria răului pozitiv presupune o moarte imediată, fără a prelungi suferința.

Conceptul pleonastic de rău negativ accentuează ideea de moarte care nu aduce niciun beneficiu pentru persoana în cauză, nici măcar în ceea ce privește circumstanțele în care survine.

Într-o altă ordine de idei, moartea este privită și ca o sancțiune juridică

În istoria statului român, domnitori precum Vlad Țepeș au practicat pedeapsa cu moartea vreme îndelungată. După cum afirma însuși Albert Camus, „pedeapsa cu moartea este crima comisă cu cel mai mare grad de premeditare”, de aceea a fost interzisă în multe state, România fiind unul dintre ele. Prin decretul-lege numărul 6 din 1990 s-a abolit pedeapsa cu moartea, fapt confirmat și de Constituția din 1991.

La articolul 22 din Constituția României se prevede expres dreptul la viață, la integritate fizică și psihică. Așadar, deși încă există state în lume unde pedeapsa cu moartea se practică, România nu mai permite astfel de practici contrare drepturilor fundamentale ale omului.

Conceptul de moarte a fost analizat și din perspectiva autorilor români precum Emil Cioran. Filosofia eșuează oare în fața morții? Karl White se apleacă asupra meditației de o viaţă a filosofului român Emil Cioran cu privire la naștere, existență și anihilare, întrebându-se dacă filosofia ne poate salva de disperarea ultimei noastre clipe, sau dacă limitele sale se află la chiar marginea mortalității noastre.

De la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe moarte

Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare.

Filosofia s-a străduit, de asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre: încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce prin „Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste obiective?[5]

Conform gânditorului Emil Cioran, „natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea dispariției noastre.[6]

Tema morții se regăsește chiar și în opera lirică a poetului Mihai Eminescu – Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.

mihai eminescu

Astfel, moartea apare în ipostaza unui fenomen ce necesită pregătire spirituală pentru a fi acceptată, însă poetul prezintă imaginea morții inițial îndeajuns de îndepărtată încât nu s-ar fi gândit să se pregătească pentru un astfel de eveniment nefast.

Utilizarea verbului “a învăța” sugerează tainele ascunse ale morții pe care simpla gândire umană nu le poate descifra. Analizând semnificația versului menționat, se poate remarca faptul că dimensiunea conceptului de moarte este una abstractă, departe de gândirea obișnuită. A învăța să mori reprezintă un nivel superior de înțelepciune pe care poetul de geniu îl poate atinge.

Modul în care poemul se încheie redă dorința de a sfârși împlinit, fără regrete, suferințe sau speranțe: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”.

Concluzie

Coroborând cele expuse anterior, concepția filosofică asupra morții prin raportare la relația minte-corp se configurează în funcție de abordare, fie ea religioasă, științifică sau pur și simplu empirică. Moartea este sfârșitul tuturor suferințelor sau finalul șansei la noi realizări, modul în care o privești depinde de gradul de optimism sau de nuanța filosofică pe care o simți mai apropiată de viziunea ta asupra a tot.

Tot? Da, tot ce există, tot ce trăiește sau tot ce gândește. (“Dubito ergo cogito; cogito ergo sum”).


[1] A se vedea D. Alighieri, Infernul, Ed. RAO, București, 2018

[2] A se vedea D. Alighieri, Divina Comedie(Paradisul), Ed. Gramar, București, 2015

[3] A se vedea I. Stevenson, Children Who Remember Previous Lives: A Question of Reincarnation, Ed. McFarland, 2000

[4] Mitul lui Sisif: Se spune că Sisif l-ar fi trădat pe Zeus, iar drept pedeapsă pentru faptele sale, regele Sisif a fost condamnat să împingă un bolovan imens pe un plan înclinat, respectiv pe un deal, pentru totdeauna. Astfel se ilustrează absurdul efortului uman, un efort zadarnic ce nu își găsește finalitatea.

[5] A se vedea Matricea Românească(pagină web)- Emil Cioran: anti-filosoful vieții și al morții

[6] A se vedea Matricea Românească(pagină web)- Emil Cioran: anti-filosoful vieții și al morții


Bibliografie

  • Nagel, Thomas, What Does It All Mean?, Oxford University Press, 1987- Ce înseamnă oare toate acestea?, traducere din limba engleză de Mircea Dumitru, Editura Humanitas.
  • Dante Alighieri, Infernul, Ed. RAO, București, 2018
  • Dante Alighieri, Divina Comedie(Paradisul), Ed. Gramar, București, 2015
  • I. Stevenson, Children Who Remember Previous Lives: A Question of Reincarnation, Ed. McFarland, 2000
  • Matricea Românească (pagină web)

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *

    code