„Domnu’, domnu’, de ce durează atât procesul penal?”
16 minute • Anca Fratilescu • 01 septembrie 2018
Coincidență sau nu, de când am terminat facultatea m-am tot „lovit” de întrebări de genul: „ De ce justiția nu e corectă? ”, „ De ce legea nu-i egală pentru toți? ”, „ De ce X care a dat cu mașina peste y număr de oameni, a omorât atâția, nu-i în pușcărie? ”, „ De ce nu sunt închiși toți infractorii, toți hoții? ”, „ De ce durează atât de mult procesul penal, de la momentul prinderii infractorului și până e trimis la pușcărie? ”, de ce? de ce? de ce?.. Iar lista poate continua la infinit..
Ca să pășim cu Dreptul în subiect, menționez mai întâi etapele procesului penal, și anume: urmărire penală, cameră preliminară, judecată și executarea hotărârilor penale.
Aceste etape, însă, sunt împărțite la rândul lor în alte etape, pe care oamenii poate nu le cunosc și, de obicei, le văd ca „piedici în ajungerea cât mai rapidă a infractorului în spatele gratiilor”. Le voi enumera și analiza punctual, încercând astfel să răspund tuturor întrebărilor, dar mai ales acelor întrebări legate de durata unui proces penal.
- Un prim pas este săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
- Urmează a fi sesizate organele de urmărire penală fie prin plângere (art. 289 CPP), prin denunț ( art.290 CPP), prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege (art. 291 CPP) ori prin sesizarea din oficiu a acestora (art.292 CPP).
- Sesizările primite sunt examinate; organul de urmărire penală procedează la verificarea competenței sale. „În cazul în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc”, prevede art. 294 alin. 2, CPP.
De asemenea, în cazul în care sesizarea îndeplinește condițiile legale de adminisibilitate, însă sunt incidente cazuri de împiedicare a exercitării acțiunii penale (prevăzute de art. 16 alin. 1 CPP), organul de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare.
În acest punct al procesului încetează toate demersurile, întrucât nu se poate începe urmărirea penală. ⇒ Un prim motiv pentru care lucrurile, deși clare la prima vedere, nu funcționează, iar făptuitorul nu-i trimis la „pușcărie”.
- Dacă totuși toate condițiile prevăzute de lege au fost îndeplinite în legătură cu actul de sesizare, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită. (urmărire penală in rem).
- Urmărirea penală in personam, adică în legătură cu o persoană, se va dispune atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și când nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 CPP.
*De precizat că, deși în actul de sesizare adresat organelor de urmărire penală sunt menționate atât fapta, cât și făptuitorul, urmărirea penală va începe ÎNTOTDEAUNA in rem!
- Momentul cu numărul 5 transformă persoana respectivă în suspect. Dar nici acum nu se duce direct la „pușcărie”…
- Ordonanța organului de cercetare penală prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale față de o persoană este supusă ÎN TERMEN DE 3 ZILE confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală.
- Art. 307 CPP prevede faptul că persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale și se încheie un proces verbal în acest sens.
- Ajungem astfel la punerea în mișcare a acțiunii penale.
Art. 309 CPP alin. 1 oferă lămuririle necesare acestui moment, și anume:
Acțiunea penală se pune în mișcare de către procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. 1 CPP.
( Ca să lămurim și acest aspect, cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 CPP sunt următoarele:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. )
În acest moment, când acțiunea penală este pusă în mișcare, suspectul devine inculpat, iar acest lucru îi este comunicat de către organul de urmărire penală care îl cheamă să îl audieze.
- Există posibilitatea ca, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală să constate fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei ( de pildă, o infracțiune de furt să se schimbe în tâlhărie ). În această situație, organul de urmărire penală dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.
- Nu, făptuitorul tot nu merge încă la „pușcărie”.
Art. 311 alin. 2 lămurește acest lucru prin prevederi referitoare la faptul că extinderea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care supraveghează urmărirea penală, în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanței (de extindere).
12. Există și alte momente care pot „întârzia” drumul la „pușcărie” al făptuitorului. Poate interveni vreunul dintre cazurile de suspendare a urmării penale prevăzute de art. 312 CPP:
→ o boală gravă a suspectului/inculpatului (constatată printr-o expertiză medico-legală);
- suspendarea durează până se constată (prin orice mijloc de probă, nu doar expertiză) că starea de sănătate a suspectului/inculpatului s-a îmbunătățit și permite participarea la procesul penal.
Întâlnim câteva „piedici” și aici pentru că suspendarea urmăririi penale se dispune de către procuror, prin ordonanță, după ce organul de cercetare penală îi înaintează acestuia propunerea de suspendare. Evident, această propunere poate fi acceptată sau respinsă de către procuror și, evident, această ordonanță prin care se dispune sau se respinge suspendarea urmăririi penale poate fi atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior. Alte termene, alte „piedici” în drumul spre „pușcărie”. Din fericire, soluția procurorului ierarhic superior în legătură cu suspendarea urmăririi penale este definitivă, neputând fi contestată la judecătorul de cameră preliminară.
→ există un impediment legal temporar ( de pildă, imunitatea Președintelui pe parcursul mandatului);
→ în cazul desfășurării procedurii de mediere, , pe perioada desfășurării acesteia.
- Urmărirea penală poate astfel continua sau nu. Chiar dacă sesizarea a fost examinată, au fost strânse probele necesare scopului urmăririi penale totuși, procurorul, la cererea organelor de urmărire penală sau din oficiu, poate dispune, prin ordonanță, clasarea, când există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 CPP și astfel nu este exercitată acțiunea penală ori acțiunea penală se stinge, sau renunțarea la urmărirea penală când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.
Întrucât cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 CPP au fost enumerate mai devreme, ne vom opri puțin asupra renunțării la urmărirea penală ( art. 318 CPP) și îndeosebi asupra analizei „interesului public” pe care legiuitorul îl raportează la:
a) conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;
b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei;
c) scopul urmărit;
d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;
e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;
f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
g) existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.
- Lucrurile, însă, nu se încheie aici.
Împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană căreia i s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime poate face plângere (art. 336 CPP). Procurorul este obligat, așa cum prevede art. 338, să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Cu toate acestea, dacă plângerea unei persoane împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu a fost respinsă, această persoană poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.
- Soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară parcurge mai multe etape și, de asemenea, se întinde pe parcursul unor noi termene. Art. 341 CPP cuprinde toate aceste prevederi legate de soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară.
- Sunt situații în care dosarul respectiv ajunge în cameră preliminară
În această etapă, care poate dura cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță (art. 343 CPP), sunt verificate, după trimiterea în judecată, competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
- Judecata în primă instanță
- măsuri premergătoare ședinței de judecată ( activități, de regulă cu caracter administrativ, efectuate în scopul aducerii cauzei în stare de judecată ).– fixarea primului termen;– citarea părților;– luarea unor măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu, etc.
- ședința de judecată în primă instanță· începutul judecății– etapă ce presupune deschiderea ședinței, strigarea cauzei, apelul celor citați, verificări referitoare la inculpat, luarea unor măsuri privind martorii, experții și interpreții, acordarea de lămuriri, rezolvarea excepțiilor și a cererilor.– tot în acest moment inculpatul poate solicita să fie judecat potrivit procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii dacă sunt întrunite o serie de condiții prevăzute la art. 375.⇒Dacă, însă, cererea inculpatului este respinsă, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.· cercetarea judecătorească– momentul în care sunt audiați inculpatul ( și coinculpații, dacă există), persoana vătămată și celelalte părți, martorii, experții, interpreții;– sunt prezentate mijloacele materiale de probă;– se administrează alte mijloace de probă.· dezbaterile– concluziile pe care le formulează oral procurorul, persoana vătămată și părțile din proces, personal ori prin apărători;– ordinea imperativă în care se dă cuvântul participanților la dezbateri: procuror, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, inculpat.
· ultimul cuvânt al inculpatului– inculpatul, personal, are dreptul de a spune tot ce crede de cuviință în legătură cu fapta și vinovăția sa. - deliberarea
Aici lucrurile sunt mai simple, oarecum, deliberarea și pronunțarea hotărârii făcându-se în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor. Alin. 2 al art. 391 prevede, însă, excepția și faptul că instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile.
Este posibil ca, pe parcursul deliberării, instanța să considere că o anumită împrejurare trebuie lămurită și să procedeze fie la reluarea cercetării judecătorești, fie la reluarea dezbaterilor.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută. Hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier; președintele completului pronunță minuta hotărârii.
Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului.
Lămurim pe scurt fiecare soluție în parte:
- condamnarea – se dispune atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. ( pedeapsa va fi executată fie în regim de detenție, fie se va dispune suspendarea executării acesteia sub supraveghere, dacă sunt întrunite condițiile pentru aceasta).
- renunțarea la aplicarea pedepsei – atunci când instanța constată că fapta există, constituie infracțiune, a fost săvârșită de inculpat și sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 80 C. pen. :
a) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
De asemenea, alin. 2 prevede:
Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani.
- amânarea aplicării pedepsei – se dispune atunci când instanța constată că fapta există, constituie infracțiune, a fost săvârșită de inculpat și sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 83 C. pen.:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată
- achitarea – instanța constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. a)-d):
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
- încetarea procesului penal– instanța constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. e)-j):
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
- Ultimul nostru popas cuprinde și ultima etapă a judecății în primă instanță, și anume:
- redactarea, semnarea și comunicarea hotărârii
Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare (termen de recomandare).
După pronunțare, o copie a minutei se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac.
Aici se încheie o parte din lungul drum pe care îl parcurge o faptă prevăzută de legea penală, pornind de la momentul săvârșirii ei, sesizării cu privire la ea și ajungând până la încheierea judecății în primă instanță.
Există, însă, și alte „piedici”, cum ar fi căile ordinare de atac (apelul, contestația) și cele extraordinare (contestația în anulare, revizuirea, recursul în casație, redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsă), dar eu am trasat aici doar drumul cel mai scurt (sper eu) pe care îl parcurge o faptă.
Bibliografie:
- Noul Cod de Procedură penală;
- Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Drept procesual penal, partea specială, Mapă de seminar, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
- Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2018;
- Bogdan Micu, Alina Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură, ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2017.
