pexels andrea piacquadio 3769747

E-commerce: Compania Amazon a fost trasă la răspundere pentru pagubele cauzate de produsele defectuoase vândute pe platforma sa online

13 minute • Marian Lișcan • 15 ianuarie 2021


Prin decizia sa istorică – nr. D075738 – Bolger vs. Amazon.com LLC din data de 13 august 2020, Curtea de Apel California, Districtul al 4-lea, Secția a 4-a Districtuală a statuat pentru prima dată faptul că această companie de comerț online este răspunzătoare pentru defectele și pagubele cauzate de produsele vândute pe platforma sa.

Ce s-a întâmplat?

Cauza își are rădăcinile în achiziția unei baterii de rezervă pentru un laptop, făcută pe platforma online Amazon, de către doamna Angela Bolger. Produsul menționat a fost comandat de la vânzătorul Lenoge Technology (Hong Kong) Ltd. și acceptat de Amazon însuși, care a gestionat, procesat și finalizat livrarea către cumpărător. La câteva luni după achiziție, bateria s-a dovedit a fi defectă, producând o explozie neașteptată ce i-a cauzat doamnei Bolger răni grave.

Aceasta din urmă a dat în judecată Amazonul și terța parte (pe Lenoge Technology Ltd.) – care a fost judecată în lipsă – cu intenția de a pretinde suma de bani plătită cu titlu de preț, precum și o compensație substanțială pentru paguba suferită. În primă instanță, judecătorii americani au susținut apărarea Amazonului, specificând faptul că această companie este o simplă “piață online” (“online marketplace”) care nu produce, distribuie sau comercializează produsul în cauză în mod direct.

Drept rezultat, judecătorii au ajuns la concluzia potrivit căreia nimic nu îi poate fi imputat Amazonului în ceea ce privește defectuozitatea produsului. Judecata primei instanțe a fost urmată de apel, fază în care decizia inițială a fost complet spulberată pe baza unei motivări – într-un moment unic al domeniului juridic global – care remarcă o răspundere clară a platformei de e-commerce.

Până să ajungem la decizia propriu-zisă, hai să vedem un pic cum stau lucrurile în România.

Cum stau lucrurile în România?

Dacă ar fi să ne uităm puțin înspre legislația din România, putem observa că în materie de răspundere a producătorilor pentru pagubele cauzate de produsele defectuoase avem legea nr. 240/2004.

Pe cât de succintă este legea, pe atât de utilă, astfel că la art. 2, alin. (1), lit. a) avem definit termenul de producător, care ne amintește că acesta ar putea fi fabricantul produsului finit; orice persoană care se prezintă ca producător (prin înscrierea pe produs a numelui, mărcii, altui semn distinctiv); orice altă persoană care importă un produs în România sau din UE în scopul vânzării, închirierii, cumpărării etc.; iar, nu în ultimul rând, chiar fiecare furnizor al produsului respectiv, dacă producătorul nu poate fi identificat (sub condiția ca furnizorul să nu comunice consumatorului prejudiciat, într-un timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. 

Luând un exemplu practic, să spunem că eMAG sau CEL.ro, prin intermediul platformelor sale, au vândut un model de laptop, care a produs un prejudiciu consumatorului, al cărui producător își are sediul în Coreea de Sud. În situația în care consumatorul a depus toate diligențele necesare, a luat legătura cu eMAG-ul, iar acesta nu i-a comunicat celui prejudiciat, într-un termen rezonabil (care urmează a fi stabilit în instanță), datele de identificare ale producătorului, în cele din urmă răspunzător va fi chiar eMAG. 

Fiind văzut ca un personaj vulnerabil, cumpărătorului i se oferă o sferă mai largă a persoanelor care sunt chemate să răspundă în fața sa.

Conform legii, cei îndreptățiți să solicite repararea pagubei sunt consumatorii care au suferit prejudicii generate de produsele cu defecte.

Raportat la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii, întrucât vorbim despre o răspundere civilă, trebuie să dovedim:

  • existența unui defect al produsului,
  • existența unui prejudiciu și
  • existența unui raport de cauzalitate între defect și prejudiciu.

Mai mult, conform art. 3 din Legea privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate pentru produsele cu defecte, răspunderea se va angaja atât pentru prejudiciul actual, cât și pentru cel viitor.

Totuși, există anumite situații, prezentate la art. 7 din legea menționată mai devreme, în care producătorul poate fi exonerat de răspundere dacă dovedește, spre exemplu: 

  • că nu el a pus produsul în circulație; 
  • că în funcție de împrejurări defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în circulație a produsului, din cauze neimputabile lui; 
  • că defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate etc. 

Astfel, să spunem că la momentul pregătirii pentru livrare a unui smartphone, eMAG-ul s-a asigurat ca acesta este nou, perfect funcțional și nu prezintă un defect. Însă, la momentul la care produsul a ajuns la cumpărător, ambalajul acestuia era rupt, ecranul era spart, iar telefonul nici măcar nu pornea. De aici am putea trage concluzia că persoana/firma care a asigurat transportul a fost neglijentă în sarcina sa, deteriorând produsul respectiv, astfel că furnizorul (eMAG) va fi exonerat de răspundere, dacă poate dovedi acele fapte.

Nu în ultimul rând, trebuie să nu uităm de textul absolut imperativ de la art. 10 din legea nr. 240/2004, prin care se interzice stipularea unor clauze de limitare sau exonerare a răspunderii producătorului, sub sancțiunea nulității absolute. Altfel spus, oricât de mult aș vrea eu ca producător să nu fiu vinovat niciodată, ei bine, nu prea se poate.

Mai mult ca sigur, legiuitorul a vrut prin acestea să confere o protecție în plus celui vulnerabil, în momentul în care cumpără un produs, aflându-se în ipostaza unui contract ale cărui clauze nu a avut posibilitatea să le negocieze – contract de adeziune.

Spre exemplu, în contractul pe care un magazin online îl încheie cu consumatorul se stipulează de cele mai multe ori astfel: “În prezentul contract, Vânzătorul nu își asumă niciun fel de responsabilitate în ceea ce privește integritatea produsului sau a ambalajului acestuia, atât în timpul depozitării, cât și în timpul transportului”. 

Bineînțeles că vorbim despre un contract de adeziune: de câte ori ai putut să negociezi condițiile puse pe un site? Niciodată. Tocmai de aceea consumatorul trebuie să fie protejat. Desigur, vânzătorul va căuta să limiteze cât mai mult răspunderea pe care o are, doar că nu o poate face în mod absolut.

Revenim la Amazon. Ce a decis Curtea?

În ciuda a ceea ce s-a statuat în primă instanță, în urma judecății realizate de Curtea de Apel americană, Amazon este identificată drept un adevărat intermediar între terțul-vânzător (Lenoge Technology) pe de-o parte și cumpărătorul final (doamna Bolger), pe de altă parte.

În fapt, importanța Amazonului în ceea ce privește rețeaua de distribuție a produselor este evidențiată, dincolo de simpla calificare terminologică, prin faptul că aceasta îi poate fi atribuită ca simplu „intermediar”, „facilitator” sau „distribuitor” real. Cele mai importante elemente care definesc acest tip de raționament ilustrat în procedura apelului vizează ideea conform căreia Amazon a autorizat vânzătorul să-și ofere produsele spre vânzare pe această platformă online, punându-i astfel la dispoziție spațiul digital necesar pentru a-și expune oferta către consumatori.

Mai mult decât atât, produsul în cauză a rămas depozitat într-unul din centrele de depozitare („fulfillment center”) ale Amazonului, iar apoi trimis către cumpărătorul final. Totodată, conform celor afirmate de către Curtea de Apel din California, încă de la început cumpărătorul nu ar fi avut vreo legătură directă cu terțul-vânzător, interacționând pur și simplu cu o singură parte, aceasta fiind platforma online.

În plus, un alt element reliefat de Curte privește plata făcută în vederea achiziției produsului: în special, se evidențiază că tranzacția însăși nu a implicat un terț-vânzător, care a rămas complet străin de ceea ce se achiziționase până când Amazon însuși a decis să-i transmită o comunicare oficială. Cunoscând aceste elemente, Curtea de Apel a conchis faptul că Amazon este „o parte integrantă a întregului mecanism de producție și distribuție care ar trebui să contribuie la repararea pagubelor cauzate de produsele defectuoase”. În fapt, din perspectiva consumatorului, Amazon este vânzătorul real al produsului, adevăratul protagonist al procesului de vânzare și, prin urmare, din momentul în care a oferit o contribuție fundamentală, răspunderea deplină nu poate fi exclusă în cazul produselor defectuoase vândute pe platforma sa online.

Care sunt posibilele consecințe?

Decizia în cauză este cu adevărat unică și ar putea deschide calea către decizii similare în materie de răspundere pentru produse defectuoase a vânzătorului din mediul online față de consumator –  produse vândute pe platforma sa digitală. Din aceste considerente, ar trebui în mod necesar subliniat faptul că această decizie a fost pronunțată în Statele Unite, acolo unde uzul jurisprudenței – deciziile pronunțate de către instanțe de-a lungul timpului – este tot mai frecvent și astfel consolidat în scopul remedierii deficiențelor cauzate de interpretarea opiniilor doctrinare.

Totuși, într-o țară precum România, care are rădăcinile puternic înfipte în dreptul de tip continental, iar nu de tip common-law, șansele ca uzul acestei jurisprudențe să aibă un puternic cuvânt de spus sunt destul de scăzute. Astfel, în lipsa unei reglementări exprese, chiar printr-o completare la nivelul Legii nr. 240/2004 privind răspunderea pentru produsele defectuoase, credem că vom rămâne cu decizii neunitare, care nu fac decât să creeze confuzie și incertitudine oricărui consumator.

Oricum, în încercarea (pe cât posibilă) de a transpune decizia Curții din California la nivel european, în prezent pare puțin probabilă acceptarea unei astfel de interpretări inovatoare.

Este deja puternic consolidat,  atât la nivel de doctrină, cât și la nivel de jurisprudență,  faptul că această figură juridică numită furnizor reprezintă o categorie la nivelul căreia pot fi depistate așa-zisele piețe gigantice precum Facebook, Ebay sau chiar Amazon.

Acestor furnizori de servicii, conform art. 15 din Directiva 2000/31 CE (așa-zisa Directivă a comerțului electronic), transpusă în sistemul juridic american prin Decretul Legislativ nr. 70 din 2003, nu le sunt pretinse condiții pentru a îndeplini „o obligație generală de a monitoriza informația pe care aceștia o transmit sau depozitează, nici o obligație generală de a cerceta în mod activ fapte sau circumstanțe care ar indica activități ilegale, solicitându-se totuși să „informeze fără întârziere autoritățile publice competente cu privire la pretinsele activități ilegale sau informațiile puse la dispoziție de către beneficiarii serviciilor lor sau să comunice informația ce permite identificarea beneficiarilor serviciilor acestora”.

Raportat la România, această directivă a fost transpusă în legislația națională odată cu adoptarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic.

Prevederea echivalentă din legislația română se regăsește la art. 16 alin. (1) din legea privind comerțul electronic, având denumirea Obligațiile furnizorilor de servicii:

“Furnizorii de servicii sunt obligați să informeze de îndată autoritățile publice competente despre activitățile cu aparență nelegală desfășurate de destinatarii serviciilor lor sau despre informațiile cu aparență nelegală furnizate de aceștia.”

Observăm așadar că nici legiuitorul nostru nu s-a lăsat mai prejos și a încercat să nu lase un gol legislativ într-un domeniu în care chiar aveam nevoie de o reglementare națională. Dacă aruncăm o privire pe site-ul oficial al legislației Uniunii Europene vom realiza că țara noastră ar fi avut ca dată limită de implementare a acelei directive chiar data la care noi am aderat la Uniune, însă legiuitorul s-a mișcat mult mai rapid în acest sens, motiv pentru care nu putem decât să ne bucurăm.

Așadar, dacă ar fi să discutăm din nou în plan național, tot ce ar trebui să facă eMAG ar fi doar informarea autorităților publice competente, cum ar fi Protecția Consumatorului, Consiliul Concurenței sau Agenția Națională de Administrare Fiscală  despre potențialele activități ilegale sau să contribuie cu informații ce permit identificarea beneficiarilor serviciilor, în scopul restabilirii unui echilibru economic. Suntem însă sceptici în această privință, întrucât un gigant pe piața românească, precum eMAG, “certat” cu autoritățile deja amintite, cu scandaluri precum cel declanșat de principalul concurent CEL.ro, ar dori să aibă de-a face prea des cu îmblânzitorii săi, chiar în beneficiul clienților.

Este lesne de înțeles, totuși, că reglementarea legală în această privință, dacă este examinată cu atenție, nu include speța cu care au avut de-a face judecătorii din California, care se referă la răspunderea vânzătorului pentru produse defectuoase, iar nu prestarea de activități ilegale, așa cum se menționează în legislația amintită mai devreme.

Aceste aspecte ne relevă fără echivoc abordarea inovatoare a Curții de Apel din California, care ar putea conduce înspre identificarea unei noi figuri juridice chiar și în Europa, abordare complet diferită de simpla noțiune de furnizor și capabilă să reglementeze exhaustiv relația, tot mai des întâlnită în prezent, dintre simplul client-cumpărător, pe de-o parte și piețele gigantice, de cealaltă parte – adevărații jucători-cheie în procedurile de vânzare a produselor. 

În concluzie, văzând că acest tip de comerț este tot mai des uzitat, chiar și în țara noastră, mai ales pe fondul acestei pandemii prin care trecem, nu trebuie în niciun caz să neglijăm legislația în vigoare, dacă vrem să nu fim păcăliți de marii comercianți. Este evident că interesul urmărit de ei este maximizarea profiturilor, iar nu grija pentru clienții lor, în ciuda campaniilor de marketing de mii și mii de euro, așa că trebuie să fim prudenți. În orice caz, în timp ce așteptăm să vedem dacă există într-adevăr vreo evoluție în sensul acestor reglementări, este puțin probabil ca o astfel de evoluție să fie acceptată la nivel global și să fie implementată la nivel legislativ fără vreo intervenție esențială a legiuitorului european.

Photo by Andrea Piacquadio from Pexels

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *