Multe drepturi, dar câte obligaţii?
7 minute • Mihai Alexandru-Laurentiu • 07 ianuarie 2018
Generozitatea Constituţiei României în privinţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este indubitabilă. Legea fundamentală consacră şi garantează 31 de drepturi, limitând considerabil puterea etatică şi asigurând persoanelor o sferă de exerciţiu însemnată.
Totuşi, fiecare drept vine cu preţul unei obligaţii. Este evident imposibil să dispunem numai de drepturi şi libertăţi fără a ne asuma nicio răspundere. Într-o epocă în care se vorbeşte numai de drepturi, ar trebui să ne reamintim că avem şi îndatoriri.
Constituţia României prevede doar 4 îndatoriri fundamentale care incumbă fiecărui cetăţean. Importanţa acestor obligaţii este una vitală, existenţa însăşi a statului, ordinea socială şi cadrul democratic depinzând de faptul că titularii acestor îndatoriri şi le îndeplinesc.
Întrucât funcţiile publice servesc interesului comun, persoanele cărora le-a fost încredinţată exercitarea lor sunt “în slujba poporului” şi au o răspundere aparte, proporţională cu importanţa misiunii lor. Depunerea unui jurământ, evident, are un rol simbolic, subliniind importanţa misiunii şi răspunderea ce apasă asupra funcţionarului public respectiv. Jurământul reprezintă o garanţie suplimentară pentru îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce revin.
Nerespectarea jurământului are repercusiuni grave, intrând în sfera dreptului penal. Trădarea, ca încălcare a obligaţiei de fidelitate faţă de ţară, poate fi pedepsită cu până la 25 de ani de inchisoare sau chiar detenţiune pe viaţă.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.
(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
Privită ca o obligaţie, apărarea statului român este o îndatorire sacră ce derivă din condiţia fidelităţii faţă de ţară. Toţi cetăţenii a căror vârstă este cuprinsă între 20 şi 35 de ani, indiferent de sex, pot fi mobilizaţi şi încorporaţi în Forţele Armate.
Evident, excepţii există – în cazul în care, din punct de vedere medical, persoana nu este aptă pentru serviciul militar poate fi scutită de această obligaţie. De asemenea, persoanele ale căror confesiune religioasă sau nu le-ar permite să îndeplinească serviciul militar sub arme, ori din conştiinţă, pot opta pentru executarea serviciului militar alternativ.
O situaţie aparte se iveşte în cazul cetăţenilor cu domiciliul stabil în România, care au dobândit sau redobândit cetăţenia română. Aceştia vor fi obligaţi să îndeplinească serviciul militar obligatoriu după o perioadă de cel puţin 6 luni de la stabilirea sau restabilirea în ţară. (1)
În privinţa persoanelor care au cetăţenie multiplă, există reglementări internaţionale în materie (i.e. Convenţia europeană asupra cetăţeniei) care prevăd că “orice persoană care are cetățenia a două sau mai multe state părți nu este ținută să își îndeplinească obligațiile militare decât față de unul dintre aceste state părți.”
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
Contribuţia tuturor cetăţenilor la cheltuielile publice are ca scop satisfacerea nevoilor comune. Statul însuşi pentru a putea să îşi îndeplinească toate obligaţiile şi atribuţiile ce-i revin în vederea satisfacerii intereselor generale ale colectivitaţii (Ex. infrastructura, sistemul public de sănătate, asigurari sociale etc.) apelează la impozite şi taxe pentru susţinerea şi alimentarea bugetului.
Practic, “statul, prin organele sale, ridică sumele necesitate de imprejurări de la membrii colectivităţii, pentru a le reda colectivităţii sub formă de venituri materiale“. (idem)
Dispoziţia constuţională prevăzută la alin. (2) reprezintă o reflexie a principiului egalităţii în materie fiscală. Sintagma “aşezare justă a sarcinilor fiscale” reliefează un concept complex, fiind definit în multiple rânduri de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa.
Principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale celor mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză.
(Decizia nr. 1304/2009)
Interzicerea oricăror alte prestaţii în afara celor stabilite prin lege este o consacrare a principiului legalităţii în materie fiscală.
Astfel, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, este singurul în măsură să stabilească impozitele, taxele, contribuţiile şi alte obligaţii fiscale, celorlalte autorităţi (Ex. Autorităţile administraţiei publice locale) revenindu-le sarcina doar de a lua măsuri de executare a legii şi nu pot depăşi cadrul dispoziţiilor pe care le au de executat. (idem)
Exerciţiul drepturilor constituţionale nu trebuie să fie realizat în alt scop decât acela pentru care legea le-a recunoscut, în caz contrar putând fi considerat un abuz de drept, “veritabil antonim juridic al bunei-credinţe” (idem). De asemenea, exerciţiul nu trebuie sa lezeze drepturile şi libertăţile celorlalte persoane, “libertatea noastră încetând acolo unde libertatea celuilalt începe”.
Dacă în alte dispoziţii constituţionale putem întâlni garanţii şi mecanisme pentru a preveni abuzul statului, asigurând protecţia verticală a individului, articolul 57 limitează tocmai sfera de manifestare a titularilor drepturilor în scopul de a preveni un posibil conflict, ocrotind astfel individul în plan orizontal, adică în raport cu ceilalţi titulari care pot fi cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi sub jurisdicţia românească.
1. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 551-564
