Poți să refuzi protecția legii și să scapi nepedepsit? Despre vulnerabilitate în dreptul penal
8 minute • Iulia Mitrache • 02 iunie 2020
Legile sunt făcute să protejeze persoanele, cel puțin acesta este scopul lor principal: un set de reguli, norme și conduite care au menirea de a apăra drepturi fundamentale, în esență. Totuși, în anumite situații, persoanele pot să renunțe la protecția legii și să expună pericolului. Poți scăpa nepedepsit atunci când refuzi să fii apărat de lege? Altfel spus, este norma de protecție atât de puternică încât să te sancționeze dacă renunți la ea, chiar dacă vorbim de vulnerabilitate?
Citind, zilele trecute, din lucrarea domnului profesor Florin Streteanu, am dat peste o situație extrem de interesantă, în care, deși există dispoziții legale care să protejeze anumite persoane, amintind despre vulnerabilitate, aceste persoane pot, prin comportamentul lor, să se expună tocmai pericolului pe care norma caută să îl evite.
Sunt situații ca infracțiunile prevăzute la art. 220 (act sexual cu un minor) sau art. 213 (proxenetism) din Codul Penal. În aceste cazuri, subliniază autorul, nici minorul de 14 ani și jumătate care determină un major să aibă raporturi sexuale cu el, nici persoana care practică prostituția și solicită sprijinul alteia pentru aceasta nu vor răspunde ca instigatori la săvârșirea acestor fapte prevăzute de legea penale. Autorii lor însă vor răspunde.
La prima vedere, chestiunea poate părea stranie și contraintuitivă, însă, pentru a o înțelege, trebuie să vedem ce se apără mai exact prin aceste dispoziții. Demersul trebuie să plece de la necesitatea ocrotirii, nu de la pe cine băgăm la pușcărie.
Înainte de toate, este necesar să facem câteva delimitări conceptuale cu privire la noțiunile de autor, respectiv instigator, delimitări care își găsesc izvorul chiar în Codul Penal.
Noțiuni-cheie
Autor vs. instigator
Deși simțul comun non-juridic ar putea să nu vadă în instigator o persoana atââât de periculoasă, pentru că ce, domne, a dat el în cap cuiva?!, fapta de a instiga la comiterea unei infracțiuni este prevăzută de legea penală, iar instigatorul este pedepsit între aceleași limite de pedeapsă între care este stabilită și pedeapsa pentru autorul care a comis fapta la care a fost instigat.
Astfel, conform art. 46 (1) din Codul Penal, autorul este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală, în vreme ce instigatorul este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, conform art. 47.
Prin urmare, pentru a putea vorbi de existența unui instigator, este nevoie, de principiu, ca fapta la care acesta a încercat să îl determine pe autor să fi fost săvârșită – cu alte cuvinte, instigarea să fi izbutit. Sunt excepții cazurile în care instigarea în sine este sancționată, din cauza gravității ridicate pe care o implică fapta însăși de a instiga, independent de rezultatele la care se ajunge nu (infracțiunea de instigare publică prevăzută de art. 368 din Codul Penal, de exemplu). În astfel de situații, instigarea nu mai e pedepsită ca formă a participației penale, adică nu mai e legată de o altă infracțiune, ci este o infracțiune în sine.
De asemenea, e necesar ca instigatorul să acționeze cu intenție pentru a fi considerat instigator, în timp ce autorul poate săvârși fapta fie cu intenție, fie din culpă, fie fără vinovăție. Infracțiunea este pedepsită și atunci când se săvârșește din culpă doar dacă legea o prevede expres.
Intervenientul necesar
Intervenientul necesar, așa cum este numit de către autorul lucrării la care mă raportez, este persoana fără a cărei intervenție infracțiunea, probabil, nu ar fi fost săvârșită. Acest intervenient necesar nu are însă calitatea de participant, deoarece întrunește concomitent și o altă calitate, aceea de persoană ocrotită de legea penală.
Deși am ales să scriu paragrafe diferite despre intervenientul necesar, respectiv despre persoana ocrotită, aceste două calități sunt fațete ale aceleiași monede, pentru că, în optica pe care o prezint, se presupun una pe alta și numai împreună pot reprezenta baza acestui raționament juridic.
Persoană ocrotită
Cu toate că, de multe ori, discutând în abstract, vorbim mai ales de valorile pe care le ocrotesc legile penale, o protejare a valorilor sociale nu are sens sau nu are substanță în absența protecției unor persoane. Ambele ipoteze la care m-am referit la început au în vedere categorii specifice de indivizi care, din cauza vârstei ori a circumstanțelor în care se află, e posibil să necesite o protecție sporită.
Nu caut în acest chip să denigrez sau să aduc în vreun fel atingere demnității/imaginii celor care muncesc ca lucrători sexuali. Sunt conștientă și de prejudecățile care există în jurul prostituției, de pildă, și de posibilitatea crescută de abuz față de aceste persoane, în lipsa unor reglementări legale clare și bine puse la punct. Înțeleg astfel nevoia unei reglementări care să apere inclusiv persoana care practică prostituția și solicită, din diverse motive care o determină să procedeze așa, ajutor celui care astfel devine proxenet, chiar dacă vorbim despre o vulnerabilitate asumată. Cererea de ajutor în sine nu este incriminată ca instigare, tocmai din pricina situației în care se află persoana care îl cere, însă proxenetismul e pedepsit, din cauza potențialului mare de abuz pe care îl presupune.
Despre vulnerabilitate
Ce se apără?
Indiferent de felul de criminalitate pe care îl avem în vedere, suntem obișnuiți, când vorbim despre ce apără legea cutare sau de ce se pedepsește, să ne referim la valori care au un corespondent evident în realitatea imediată.
Prin sancționarea faptei de furt este apărată averea, prin sancționarea omorului este apărată viața. În ambele cazuri vorbim despre vulnerabilitate. Acum că am scris asta, deși la început mi se părea că merge perfect logic să dau ca exemplu viața ca valoare apărată – valoare cu un corespondent evident în realitatea din jur, stau totuși să mă gândesc de două ori. Mă întreb dacă viața e atât de evidentă în jurul nostru, dacă poți să te uiți în jurul tău și să zici că în jurul meu e viață. Dacă poți să vezi viața și să ajungi la concluzia că legea poate să o apere, ca pe ceva concret. Recunosc, mă îndepărtez. Psihologia și filosofia pe care le poate implica dreptul penal mă seduc de multe ori și mă instigă să mă îndepărtez. Dar asta e deja o altă discuție și mi-ar plăcea să o reiau altă dată. Să presupunem, de dragul frumuseții unui exemplu simplu, că putem să vedem viața în jurul nostru, că e o valoare socială evidentă în realitatea concretă, și că legea poate să o apere ca pe o astfel de realitate vizibilă și concretă. 🙂
Însă există și valori sociale care prin natura lor cu siguranță nu sunt concrete și cu atât mai puțin ar putea fi considerate evidente. Cu cât sunt mai greu de identificat și de perceput, cu atât sunt mai ușor de vătămat, pentru că nu este pe deplin înțeleasă fragilitatea lor. Nu e pe deplin asimilată nevoia lor de ocrotire și de vulnerabilitate, deși, odată ce analizezi o situație concretă în care ele sunt apărate, ți se pare firesc să fie.
Ce apără art. 220 Codul Penal? Integritatea și libertatea sexuală a unei persoane care se prezumă că nu are discernământul necesar să și le apere singură, apără dezvoltarea fizică, psihică și morală armonioasă a unei persoane vulnerabile din cauza vârstei sale. Apărarea vulnerabilității este cheia, atât cheia sancționării acestor fapte, cât și motivul pentru care minorul sub 15 ani care instigă un major să aibă raport sexual cu el nu va răspunde ca instigator. Pentru că acea vulnerabilitate care îl caracterizează se manifestă și prin prisma faptului că este victimă, și prin prisma faptului că ar fi un așa-zis instigator, pentru că se poate ca tot dintr-o obiectivă vulnerabilitate să instige.
Concluzii – da, poți refuza
Intervenientul necesar – care este chiar persoana apărată de normă – nu va fi pedepsit pentru că l-a determinat pe autorul infracțiunii să o săvârșească, deoarece consacrarea ca infracțiune a acelei fapte urmărește tocmai ocrotirea intervenientului necesar.
Photo: Umberto Shaw, cottonbro, sursa: pexels.com
