(|) Școala de vară | Fenomenul Pitești
11 minute • Miruna Casiana Dumitrașcu • 01 noiembrie 2019
Pentru că am avut prilejul de a fi unul din cei zece participanți la această școală de vară, îmi propun să vă prezint în cadrul unei serii de articole ceea ce am trăit, timp de 5 zile, la Pitești. Mi-am promis că voi încerca, pe cât posibil, să duc vestea mai departe, ca oamenii să conștientizeze ceea ce s-a întamplat fix în acel loc și să meargă, cu prima ocazie, să viziteze fosta închisoare. Va fi… o experiență unică!
De ce m-am înscris?
Vă mărturisesc că nu știam nimic (absolut nimic) despre Fenomenul Pitești. Știam doar de la Cristina de un memorial și că trebuie să îl vizităm neapărat. Pentru că am fost în localitate și nu am reușit să îl vizităm (nu știam că se face o rezervare în prealabil, așa că nu am fost diligente și nu am sunat cu câteva zile înainte), am convenit că vom veni într-o altă zi, poate cu ocazia desfașurării unui anumit eveniment la Memorial. Am început să urmaresc pagina de Facebook a acestuia, când deja formularul de înscriere pentru Școala de Vară de anul acesta era deja deschis studenților.
Inițial, nu am dorit să mă înscriu. Mă gândeam că nu voi fi aleasă, mai ales că nu dețineam deloc cunoștințe despre închisoare și probabil vor avea prioritate cei care sunt familiarizați mai mult cu istoria contemporană.
Însă, mi-am dat seama că nu pe acest concept se baza școala de vară. Ideea de bază a fost de a oferi studenților care nu cunosc istoria recentă o experiență unică, prin care descopereau ceea ce s-a petrecut între anii 1949 și 1951. Pentru că despre fenomen nu se vorbește nici în manualele școlare, nici la orele de istorie.
Am trimis formularul înainte cu un minut de deadline (cumva, simt că sunt mai eficientă dacă mă simt presată de timp) și, la o scurtă perioadă, primesc telefon, tot de la Cristina, în care mă anunța că lista participanților a fost publicată și mă aflu și eu printre aceștia.
Despre Școala de vară “Fenomenul Pitești”, Ediția a VIII-a
Școala de vară “Fenomenul Pitești” este un proiect organizat de către Centrul de Studii În Istorie Contemporană și Memorialul Închisoarea Pitești, dedicat studenților, aflându-se la a VIII-a ediție. Ce își propune acest proiect este ca “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” (așa cum Alexandr Soljeniţîn descrie ororile petrecute în Pitești) să fie adusă la cunoștința noastră, a tinerilor, pentru că ceea ce s-a întamplat în Inchisoarea Pitești, între anii 1949 și 1951, in timpul regimului comunist, este prea puțin știut în societate.
Cum a fost organizată ediția de anul acesta?
Pe parcursul celor cinci zile (15 – 20 septembrie 2019), am avut ocazia, alături de ceilalți participanți, să cunoaștem adevarul. Cum? Printr-o serie de activități menite să ne familiarizeze cu tot ceea ce s-a petrecut chiar în locul în care școala de vară s-a desfașurat – fosta închisoare Pitesti: seminare susținute de anumite personalități din viața publică, cursuri, ateliere, vizite, proiecții de filme și tururi ghidate.
“Descoperă-i | Descoperă-te” – Treasure hunt
O metoda bună prin care am reușit să empatizam cu cei care au fost torturați în această închisoare (și care aveau aproape aceeași vârsta ca noi, participanții) a fost “Descoperă-i/Descoperă-te“, un treasure hunt “atipic” unde, la finalul celor 5 zile, pe baza tuturor indiciilor ce ți se confereau, să reușești să te identifici cu unul dintre detinuții/ofițerii de Securitate, pe baza trăsăturilor comune de caracter.
A fost destul de interesant să încerc să găsesc personajul cu care mă asemănam cel mai mult pentru că necesita un exercițiu de maximă atenție pe parcursul prelegerilor, cât și un research din partea fiecăruia. Trebuia să reușim să identificăm, din evenimentele petrecute personajului sau din relatările altor deținuti despre acesta, trăsatura de caracter ce reiesea din indiciile primite.
Cele doua organizații partenere care au reușit să construiască acest proiect inedit
După cum vă spuneam, această școală reprezinta “proiectul de suflet” al celor două organizații, Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și Memorialul Închisoarea Pitești (MIP), iar prima ediție a fost organizată în anul 2012. Am să vă spun mai multe despre ele, căci scopul acestora este demn de lăudat.
CSIC este un ONG înființat în februarie 2012, la inițiativa istoricului Alin Mureșan. Centrul s-a născut din dorinţa de a asigura un cadru propice pentru cercetarea istorică şi promovarea evenimentelor şi personajelor reprezentative ale istoriei contemporane din România. De asemenea, organizează proiecte educaționale (școli de vară, ateliere, dezbateri, expoziții) și editoriale (îngrijirea volumelor de istorie recentă, cercetare proprie).
MIP este un muzeu memorial privat, fondat de către Maria Axinte, aflat în fosta închisoare Pitești, deschis publicului din 2014, ce dezvoltă expoziții, evenimente culturale și programe educaționale pe teme legate de detenția politică anticomunistă din România.
Infiintarea inchisorii s-a realizat in jurul anului 1800, insa din 1940 este denumita “Inchisoarea Pitesti”, pana atunci functionand ca un penitenciar de drept comun. Incepand cu anul 1949, ajung studentii – detinuti politici – care desfasurau diverse activitati impotriva regimului comunist de la acea vreme. A functionat pana in 1977, ulterior mutandu-se si fiind dat in administrarea unei companii de stat. A devenit cladire de birouri, iar, in 1991, s-a privatizat, in momentul de fata existand mai multi proprietari pentru corpurile fostei inchisori.
In 2016, Fundația Memorialul Închisoarea Pitești a creat Editura Manuscris pentru a face cunoscute în randul publicului larg literatura din detenția politică și studii pe istoria comunismului.
“Fenomenul Pitești”, seminar susținut de Alin Mureșan
Alin ne-a făcut o introducere despre ceea ce a reprezentat acest fenomen, plecând de la contextul internațional și ajungând la cel intern, încercând să ne familiarizeze cu acesta, mai ales că, după cum v-am povestit, conceptul școlii de vară a fost de a aduce în fața studenților istoria contemporană despre care nu se vorbește.
Etapele pe care le-a cunoscut fenomenul
Acesta începe odată cu ajungerea lui Eugen Țurcanu, dintr-o altă închisoare din Suceava, în primăvara anului 1949. La câteva luni distanță, începe să aibă discuții cu directorul închisorii pe tematica aflării de informații de la deținuți.
Încep violențele
Mobilul Serviciului de Securitate și al lui Eugen Țurcanu era de a obține cât mai multe informații de la deținuții politici aflați în închisoare la acea vreme. Desigur, foarte mulți s-au împotrivit – când Țurcanu a simțit că majoritatea se opune pro-comunismului, atunci au început și violențele.
Camera 4 spital (fosta infirmerie până în 1948) era cea mai mare dintre toate camerele. Acolo erau aduși deținuții, unde se începeau torturile asupra colectivului, iar, mai apoi, se trecea la cea individuală, unde era pus, în fața acestora, un deținut, pe care îl supuneau unor chinuri cumplite pentru a încerca să trezească în sufletul acestora sentimentul de teamă și, totodată, dorința de a se alătura celor care erau în favoarea comunismului.
Spre sfârșitul lui 1950, torturile au fost extinse și către alte închisori, iar, în 1951, acestea au luat sfârsit.
Organizarea de dinaintea “demascării”
În momentul în care se dorea aflarea de noi informații de la un deținut politic, acesta era plasat într-o cameră cu alți deținuți care erau, deja, în echipa lui Eugen Țurcanu. Încercau să se împrietenească cu el și să poarte discuții în așa manieră încât noul deținut să spună tot ceea ce știa despre activitatea politică din acea vreme.
“PE EI!”
Dacă acest proces nu avea finalitatea dorită, Eugen Țurcanu, în momentul în care intra în celulă, la semnalul său, concretizat în replica “PE EI!“, deținuții din echipa sa scoteau de sub pat lemne, diverse obiecte cu ajutorul cărora începea tortura. Până atunci, nu se știa care era motivul pentru care erau supuși unor astfel de orori. Începând cu procesul de demascare, deținuții politici află motivul care stătea la baza acelor umilințe degradante.
Demascarea s-a concretizat în două etape, și anume:
- demascarea internă – deținuții politici erau obligați să dezvăluie tot ceea ce știau în legatură cu mișcările anticomuniste desfășurate atât în exterior, cât și în interiorul închisorii;
- demascarea externă – denigrarea şi batjocorirea persoanelor apropiate, a familiei şi, in ultimă instanță, chiar a lui Dumnezeu, scopul fiind degradarea morală a deținutului în cauză.
După întregul proces de demascare, se trecea la transformarea forțată a deținutului politic în agresor, în special față de prietenii pe care acesta îi avea în închisoare, așa-zisa “reeducare” a acestora.
Turul Memorialului Închisoarea Pitești
Maria Axinte ne-a realizat un tur ghidat al memorialului, în care ne-au fost prezentate mai multe informații despre ceea ce s-a petrecut sub acoperișul acelei clădiri. Pe parcurs, te cuprindea un sentiment de tristețe profundă pentru că treceam prin locuri în care, în urmă cu aproximatix 70 de ani, persoane de vârsta mea erau supuse unor chinuri greu de imaginat.
Să te gândești că, dacă ai fi fost tu cel care era în locul lor, ai fi rezistat? Ți-ai fi închipuit vreodată că sistemul lor, de “reeducare”, ți s-ar fi aplicat chiar ție? Ai fi cedat tuturor presiunilor și ai fi trecut “de partea cealaltă?”
Din păcate, pentru că închisoarea a fost dată în administrația unei companii de stat și s-a transformat în clădire de birouri, foarte puține aspecte mai coincid cu cele ale anilor ’50.
Una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră.
Francois Furet
patul suprapus apartine inchisorii jilava
“Demascarea”, film documentar
Am urmărit împreună filmul documentar “Demascarea”, un film în regia lui Nicolae Mărgineanu, al cărui scenariu a fost realizat de Alin Mureșan. Acesta a constat în intervievarea a 8 dintre foștii deținuți politici (Petru Cojocaru, Gheorghe “Gelu” Gheorghiu, Dumitru Lucinescu, Nicolae Purcarea, Emil Sebesan, Tudor Stanescu, Gheorghe Stanica) despre torturile din cadrul închisorii, modul de desfășurare a intregii acțiuni, scopul și efectele acesteia.
Sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu că sunt jenante, nu că sunt umilitoare, dar te desființezi ca gândire sufletească, ca om. Aveai impresia că e sfârsitul vieții, al pământului!
Gheorghe Stanica
Slujba de pomenire a celor 11 deținuți decedați în Camera 4 Spital
În Camera 4 Spital, fiind cea mai mare încăpere din închisoare, s-au desfășurat și cele mai multe orori – unde, din nefericire, 11 dintre deținuți au decedat. Astăzi, funcționează ca paraclis ortodox și reprezintă un loc de comemorare și pomenire permanentă a tuturor celor care au suferit în incinta clădirii. Alături de organizatori, am luat parte la slujba de pomenire în după-amiaza primei zile de școală.
În luna octombrie, Editura Manuscris a lansat un apel către noi pentru publicarea memoriilor a doi dintre cei care, în urmă cu 70 de ani, aveau să fie supuși celui mai drastic regim: Mihai Buracu și Petre Cojocaru. Sprijină, printr-o donație, pentru ca ororile din perioada comunistă să fie aduse la cunoștința generațiilor prezente. Ajută-ne să nu uităm!
