Suveranitatea
4 minute • Mihai Alexandru-Laurentiu • 22 februarie 2018
Conceptul de suveranitate are o dimensiune complexă, înglobând o multitudine de trăsături şi accepţiuni distincte. Deşi în limbajul cotidian poate fi asociat cu “independenţa” sau chiar ideea de “supremaţie”, vom observa că limitele lui nu se opresc numai aici.
Suveranitatea, alături de populaţie şi teritoriu, este unul dintre elementele constitutive ale statului.
Scurt istoric.
Conceptul de suveranitate originează din secolul al XVI-lea cu lucrarea lui Jean Bodin, intitulată Les six livres de la République, aşa cum a apreciat doctrina (1). Ea a fost privită prin prisma realităţilor politice ale vremii ca fiind de sorginte divină. Ulterior, odată cu secularizarea statului, ideea de suveranitate se va afla în strânsă legatură cu teza contractului social.
Definiţie şi accepţiuni.
În dreptul modern, termenul de suveranitate a fost definit ca fiind “calitatea unui stat de a nu putea fi obligat sau determinat să acţioneze decât în baza propriei voinţe, în limitele legale şi în concordanţă cu interesul comun” (Louis Le Fur).
Practic, ideea de suveranitate se confundă cu independenţa deplină a unui stat, având capacitatea de a se manifesta plenar şi liber în toate domeniile care intră sub competenţa sa.
Totuşi, suveranitatea nu trebuie să se confunde cu posibilitatea statutul de a întreprinde orice fel acţiuni, fiind evident că în raport cu alte state este ţinut, limitat şi controlat de regulile de drept internaţional de a nu aduce atingere păcii sau altor valori ale comunităţii internaţionale.
Exact aşa cum libertatea noastră se opreşte acolo unde începe libertatea altuia, mutatis mutandis suveranitatea unui stat se opreşte acolo unde începe suveranitatea altuia.
În plan intern, suveranitatea unui stat este exercitată într-o multitudine de domenii, cum ar fi cel fiscal, fiind dreptul acestuia de a strânge impozite şi taxe de la subiectele sale, de a emite monedă şi de a supraveghea şi controla piaţa, sau chiar în domeniul justiţiei, fiind cunoscut faptul că aceasta este un monopol de stat.
Doctrina (2) a apreciat că termenul de suveranitate poate avea trei dimensiuni, în funcţie de context: suveranitate de stat, suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
Suveranitatea de stat se identifică cu prerogativa statutul de a se manifesta liber şi neîngrădit şi de a decide în privinţa treburilor sale, atât interne, cât şi externe, fiind astfel suprem şi independent.
Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a îşi trasa singur viitorul, de a stabili priorităţile statului, organizarea şi funcţionarea generală a acestuia şi de a îl controla şi cenzura.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea de naţiune, considerată ca persoană morală ce dispune de o vointă proprie, fiind distinctă de cea a persoanelor care o compun, voinţă care se exprimă prin reprezentanţii ei (3). Astfel, suveranitatea naţională se poate exercita doar mediat, puterea fiind delegată, spre exemplu, Parlamentului, care întruchipează fizionomia unei naţiuni şi o reprezintă.
Constituţia României contopeşte ideea de suveranitate naţională cu cea de suveranitate populară, afirmând că “suveranitatea naţională aparţine poporului român”.
Textul constituţional consacră, astfel, atât sistemul democraţiei reprezentative cât şi cel al democraţiei directe.
Democraţia reprezentativă se manifestă sub forma alegerilor libere, periodice şi corecte prin intermediul cărora poporul îşi nominalizează reprezentanţii (e.g. parlamentarii, preşedintele), fiind învestiţi pentru a cârmui statul în concordanţă cu interesul general, însă aceştia nu au un mandat imperativ, ci doar unul reprezentativ.
Democraţia directă intervine atunci când poporul însuşi este chemat să se exprime şi să decidă nemijlocit asupra treburilor statului prin intermediul referendumului (e.g. referendum pentru demiterea preşedintelui). De asemenea, iniţiativa populară (e.g. iniţiativa legislativă a unui numar de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot) reprezintă un alt instrument prin care poporul participă în manieră directă la evoluţia politică a statului.
În subsidiar, Constituţia precizează expres că “niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu“, evidenţiind unicul titular al suveranităţii ca fiind poporul.
Astfel, orice încercare ilegitimă de acaparare a suveranitaţii nu va fi privită doar ca o abatere constituţională, ci ca o gravă crimă împotriva ordinii de stat şi a regimului democratic.
Concluzionând, dată fiind importanţa sa, suveranitatea reprezintă un atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului.
Bibliografie
- I. Muraru, S. Tănăsescu, Suveranitatea, în Constituţia României – Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 22
- Ibidem
- I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 23
