ICCJ. Decizia 805/2016. Despagubiri pentru incalcarea drepturilor morale de autor.
52 minute • Ana-Maria Udriste • 21 septembrie 2019
Cuprins pe
materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor.
Index alfabetic :
drepturi morale
- interpret
- operă muzicală
- daune morale
Legea nr. 8/1996, art. 10 alin. (1) lit. b), art. 96 alin. (1) lit. a)
În ceea ce
privește modalitatea concretă de exercitare a dreptul autorului/interpretului
de a pretinde recunoașterea calității de autor/interpret, și anume a modului de
exercitare ce constă în a cere ca numele său să figureze pe opere/să fie
menționat în legătură cu interpretările, Legea nr.8/1996 nu conține o
dispoziție generală care să se aplice tuturor operelor/interpretărilor
indiferent de natura acestora, de modalitatea de aducere la cunoștința publică,
astfel că nu se poate reține existența unei obligații, în general, de a
menționa numele autorului/interpretului ori de câte ori este prezentată
opera/interpretarea, indiferent de modalitatea în care se realizează acest
lucru.
Astfel, în art. 10 alin.(1) lit. b) din Legea nr.8/1996 se prevede doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, iar în art. 96 alin. (1) lit. a) doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții. Prin urmare, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă expres maniera în care se realizează acest drept într-un caz particular, dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de
uzanțele care există într-un anumit domeniu.
Secția I civilă,
decizia nr. 805 din 5 aprilie 2016
Prin cererea
înregistrată la data de 01.07.2011 la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii SC A.
SRL şi B. au chemat în judecată pe pârâta SRTV – solicitând, în temeiul
dispozițiilor art. 10, 11, 66, 69, 96, 97, 104 şi urm. din Legea nr. 8/1996 cu
completările şi modificările ulterioare:
1.Obligarea
pârâtei la plata sumei de 35 euro + TVA, pentru fiecare difuzare pe post a
fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, produse de reclamanta societate şi
difuzate de pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03.04.2009,
completat de actele adiţionale nr. x şi nr. y şi conform contractului din
07.12.2009, cu titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru
nerespectarea drepturilor morale ale producătorului (dreptul la nume),
plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;
2.Obligarea
pârâtei la plata sumei de 25 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia
dintre cele 6 piese muzicale, compuse de către reclamantul B. şi difuzate de
către pârâtă conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat de
actele adiţionale nr. x şi nr. y şi conform contractului din 07.12.2009, cu
titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea
drepturilor morale ale autorului (dreptul la paternitate asupra operei şi
dreptul la nume) (în cazul în care, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal,
reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită
plata a 25 euro+TVA/difuzare), plătibili în lei la cursul BNR din ziua
efectuării plăţii;
3.Obligarea
pârâtei la plata sumei de 20 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia
dintre cele 6 piese muzicale, interpretate de către reclamantul B. şi difuzate
de către pârâtă conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat
de actele adiţionale nr. x şi nr. y şi conform contractului din 07.12.2009, cu
titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea
drepturilor morale ale interpretului (dreptul la nume) (în cazul în care,
potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească
TVA pentru această sumă, se solicită plata a 20 euro+TVA/difuzare), plătibili
în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;
4.Difuzarea de
către pârâtă a hotărârii judecătoreşti de obligare a pârâtei la plata
despăgubirilor băneşti, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, timp de 60
de zile, o dată pe zi – înainte de principalul jurnal de ştiri difuzat la ora
20,00 şi preluat de către TV Q.
Prin sentința
civilă nr. 649 din 04.04.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
III-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei
sentinţe, au formulat apel reclamanţii, apelul fiind admis prin decizia civilă
nr. 177/A din 4.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a
civilă și de proprietate intelectuală, care a schimbat în parte sentinţa civilă
apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B. și
a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2000 euro (în echivalent
lei la data plăţii) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Au fost
păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva
deciziei au declarat recurs toate părțile.
Prin decizia
civilă nr. 1021 din 7.04.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I
civilă a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare
Curții de Apel București.
În motivarea
deciziei s-au reținut următoarele.
1. În capitolul
VIII al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe este
reglementat regimul juridic al operei audiovizuale, iar aceste dispoziții au
fost greșit aplicate în cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9
C.proc.civ.
În stabilirea
regimului juridic s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale în
materie, ce subliniază cerinţele
necesare pentru a fi calificată o operă ca fiind audiovizuală.
Fără a intra în
analiza de detaliu a acestor cerinţe, în stabilirea regimului aplicabil este
suficient să se observe că o operă audiovizuală este, cu aplicarea art. 5 alin. (1), art. 64, art. 66 şi art. 69 din lege,
o operă comună, care se creează
de mai mulţi coautori, în colaborare.
Ca operă comună,
opera audiovizuală trebuie să fie rezultatul unei colaborări creatoare comune a
două sau mai multe persoane, cărora legea le recunoaşte calitatea de coautori,
iar în condiţiile în care este rezultatul unei astfel de colaborări, aceasta
este, în mod necesar, o operă unitară. Este necesar a se sublinia că această
colaborare vizează opera finită, dată fiind critica din recursul reclamanţilor
– critică ce confirmă, însă, condiţiile în care s-au realizat creaţiile în
discuţie, pe care s-au şi fundamentat pretenţiile formulate, constatate de
prima instanţă şi confirmate prin prezenta decizie.
Pentru definirea
unei opere ca fiind comună, esenţial este ca autorii să contribuie la
realizarea unei opere unitare sub imperiul unor inspiraţii şi concepţii comune
şi cu concertarea eforturilor fiecăruia. Şi în cazul în care un astfel de efort
se concretizează în contribuţii separate, în creaţii distincte, este necesar ca
acestea să se înglobeze armonios într-un tot unitar, datorită comunităţii de
inspiraţie şi concepţie a autorilor.
Or, nu s-au creat
în cauză opere finite, cum şi prevede art. 69 din lege, ci este vorba de opere distincte utilizate în
cadrul grilelor Tv.
Inexistenţa unei
asemenea opere rezultă din cele două contracte, singurele încheiate, atrăgând
incidenţa şi a art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
Astfel, în vreme
ce primul contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a patru piese pentru
emisiunea LIVE (transmisie camere) transmisă pe canalul Tv. Q. avându-l ca
realizator/producător pe D., al doilea contract cuprinde în art. 1 clauza
producerii a două piese muzicale pentru emisiunile Meteo România şi Meteo pe
Glob, transmise pe canalul Tv., avându-l ca realizator/producător pe E.
Inclusiv în
cererea de chemare în judecată se arată că primele 4 piese au fost difuzate în
însoţirea (confirmată în decizie şi contestată de pârâtă) unor imagini până la
începerea grilei de programe a Tv Q., în vreme ce cele 2 piese din cel doilea
contract au fost transmise la fiecare rubrică meteo din grila de programe a Tv.
Prin urmare, atât
timp creaţiile în cauză nu sunt o
contribuție în realizarea unei opere finite comună, audiovizuală, astfel cum
aceasta a fost mai sus caracterizată, și nu intră nici sub regimul operei
colective, reglementată de art. 6 din lege, sunt revendicate asupra acestora,
distinct
- pentru reclamantul autor, sub protecția art. 7 lit. c) din lege – ce recunoaşte compoziţiile muzicale, drepturile reglementate de art. 10 lit. b) – dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei și lit. c – dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
- pentru reclamantul interpret, drepturile conferite de art. 96 lit. a) – dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii şi lit. b) din lege – dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Deşi drepturile reclamate pentru interpret sunt indicate generic în petitul acţiunii ca fiind „dreptul la nume”, în motivarea acesteia se face referire la cele două drepturi, reluate ulterior şi în susţinerea apelului şi recursului declarate în cauză.
- pentru reclamanta producător, sub protecția conferită de art. 103 alin.(1) din lege, care prevede că se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală, dreptul reglementat de art. 104 din lege – în cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului.
Calificarea creaţiilor în cauză ca fiind componente ale unor opere audiovizuale a fundamentat soluţia pronunţată în cauză.
Este necesară
cercetarea cauzei şi deci a criticilor formulate, privind operele muzicale aşa
cum acestea au fost concepute, create distinct – inclusiv în ceea ce îl priveşte pe producător,
şi nu ca o componentă a unor opere audiovizuale, iar aceasta implică aprecierea şi a unor elemente de fapt,
incompatibilă cu judecata în recurs, în conformitate cu art. 304 C.proc.civ.
Pe acestea s-au
şi întemeiat pretenţiile formulate,
astfel analizate de prima instanţă,care nu s-a considerat ţinută de temeiul de
drept invocat, înlăturând legătura cu opera audiovizuală făcută de către
reclamanţi, reluată şi în susţinerea cererii de apel.
Astfel, s-a susţinut de reclamanţi că transmisiunile televiziunii constau într-o succesiune de imagini în mişcare însoţite de sunete, ceea ce le încadrează în limitele definiţiei date de legiuitor în art. 64 din Legea nr. 8/1996 şi, deoarece operele muzicale în litigiu au fost special create pentru transmisiunile televiziunii, însoţesc acea succesiune de imagini în mişcare, autorii lor sunt autori ai operei audiovizuale, aşa cum menţionează art. 66 din Legea nr. 8/1996 – cu sublinierea din conţinutul art. 66 a componentei vizând autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală.
În justificarea
în drept a dreptului autorului s-a arătat astfel că autorul muzicii special
create pentru o însoţi o operă
audiovizuală (astfel considerată fiind transmisiunea tv), are calitatea de autor al muzicii create pentru o
operă audiovizuală – aşa cum se arată în art. 66 din lege, text legal care i-ar
conferi astfel autorului muzicii calitatea de autor al operei audiovizuale.
Justificarea
greşită în drept a pretenţiilor formulate a şi fost sancţionată de prima
instanţă, care a analizat drepturile revendicate ca privind operele care au
fost produse sub coordonarea reclamantei SC A. SRL, create şi interpretate de
reclamantul B. – distinct de emisiunile
din grila Tv. Ceea ce s-a urmărit prin formularea acţiunii este reclamarea
încălcării unor drepturi morale şi plata despăgubirilor aferente, pentru
piesele muzicale produse, compuse şi interpretare de reclamanţi (cu distincţia
ce se impune), folosite de către intimată – subliniere făcută şi prin cererea
de apel.
În ceea ce îl priveşte pe
reclamantul B., în calitate de autor, rejudecarea cauzei va viza numai dreptul
moral reglementat de art. 10 lit. b) din lege,
întrucât instanța de apel a cercetat cauza numai din perspectiva
acestuia, nu s-au formulat critici prin cererea de recurs, iar cele din
recursul pârâtei nu vor fi
analizate, lipsind interesul părții în formularea acestora.
În ceea ce priveşte drepturilor revendicate de
reclamantul B., ca interpret, şi de reclamanta SC A. SRL, ca producător,
motivarea este şi contradictorie, din perspectiva art. 7 C.proc.civ. – pe de o
parte, prin sublinierea caracterului special al normelor aferente operelor audiovizuale
(al căror regim a fost reţinut în cauză) față de cele din materia drepturilor
revendicate, ce ar exclude din protecția legii drepturilor morale revendicate
(cu sublinierea faptului că aceştia nu poate revendica drepturi morale deoarece nu sunt interpret şi producător ai
operei rezultate în colaborare), iar pe de altă parte, prin analiza drepturilor
(numai în parte, de altfel, pentru interpret) şi constatarea că normele
aferente din Legea nr. 8/1996 nu îi protejează în modalitatea de utilizare a operelor
audiovizuale realizate în colaborare.
2. Motivul de recurs prin care se invocă
interpretarea greşită a naturii celor 2 contracte încheiate între reclamanta
producătoare şi pârâtă, relativ la caracterul gratuit/oneros şi cesiune/comandă
şi cesiune, Înalta Curte a constatat că nu pot fi reţinute cerinţele art. 304
pct. 8 C.proc.civ.
Prin decizia nr. 640/A din 18.12.2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat
de reclamanţi împotriva sentinței civile nr.649 din 04.04.2012, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că
a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul B.; a obligat pârâta să
plătească reclamantului suma de 2.000 euro (în echivalent lei din data plății)
cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. A respins, ca neîntemeiată,
acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.
În motivarea
deciziei s-au reținut următoarele.
Între apelanta
reclamantă SC A. SRL, prin administrator B. şi intimata pârâtă s-au încheiat
două contracte de comandă a unor opere viitoare şi de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor, după cum urmează:
1. Contractul de
cesiune a dreptului de autor din 27.04.2009, prin care apelanta SC A. SRL, în
calitate de producător, s-a obligat să producă patru piese muzicale originale
pentru emisiunea LIVE, constând în transmisia camerelor de luat vederi pe
canalul Tv Q., durata fiecărei piese muzicale fiind fixată în mod distinct
pentru emisiunile de dimineață (10 min. 40 sec.), prânz (15 min. 36 sec.),
seară (32 min. 23 sec.) și noapte (16 min. 33 sec.).
S-a prevăzut că
B. are calitatea de compozitor (autor) și de interpret, producătorul fiind A.
SRL. În schimbul cesiunii drepturilor patrimoniale de radiodifuzare, de
retransmitere și de comunicare publică sub orice formă a operelor de comandă
(art. 5), s-a convenit, ca formă a remunerației, ca playlisturile să fie
transmise de intimată către UCMR – ADA pentru compozitorul B., către CREDIDAM
pentru interpretul B. și către UPFR pentru producătorul SC A. SRL (art. 8),
contractul fiind încheiat inițial până la 1.10.2009, fiind ulterior prelungit
prin actele adiționale nr. x din 1.10.2009 și prin actul adițional nr. y până
la 31.12.2010.
2. Totodată,
între aceleași părți s-a încheiat de cesiune a dreptului de autor la data de
19.01.2010, prin care apelanta SC A. SRL, în calitate de producător, s-a
obligat să producă două piese muzicale originale pentru emisiunile Meteo
România și Meteo pe Glob, durata fiecărei piese muzicale fiind fixată în mod distinct
pentru Meteo România (6 min. 12 sec.) și Meteo internațional (3 min. 30 sec.),
restul clauzelor fiind similare primului contract menționat.
Niciunul dintre contracte nu a prevăzut nimic cu privire la drepturile morale ale autorului, interpretului ori
ale producătorului.
În ce privește chestiunea litigioasă între părți, dacă cesiunea drepturilor patrimoniale a fost cu titlu oneros, respectiv dacă maniera de remunerare stabilită prin art. 8 din cele două contracte, și care constă, în esență, în transmiterea playlist-urilor către organismele de gestiune colectivă din domeniu, se constată că în primul ciclu procesual, Curtea de Apel a reținut cu autoritate de lucru judecat că ,,cele 2 convenţii în discuţie au natura juridică a unor acte juridice cu titlu oneros, deoarece titularul dreptului de autor a cesionat drepturile sale patrimoniale intimatei, prevăzute de dispoziţiile art.13 lit. f), g) şi h) din Legea nr.8/1996 (respectiv cele de comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; de radiodifuzarea operei; de retransmiterea prin cablu a operei), în considerarea remuneraţiilor ce vor fi încasate de către organismele de gestiune colectivă, astfel cum se statuează în art.8 din convenţiile de comandă a unor opere viitoare şi de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în discuţie (…).
În mod corect prima instanţă a avut în vedere în argumentarea naturii juridice a convenţiilor în discuţie ca fiind cu titlu oneros şi faptul că, în raport de prevederile art.1231 din Legea nr. 8/1996 modificată, gestiunea prin organismele colective de gestiune a drepturilor de autor este obligatorie în cazul dreptului de retransmitere prin cablu şi faptul că organismele de gestiune colectivă sunt cele care încheie autorizaţiile licenţă neexclusivă cu organismele de televiziune şi colectează remuneraţiile pentru radiodifuzare, iar din sumele totale colectate repartizează sumele cuvenite titularilor în funcţie de utilizări. (…) Nefondată este şi susţinerea apelanţilor că pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al contractului este relevant faptul că pârâta nu a achitat la timp banii negociaţi cu UCMR-ADA şi CREDIDAM pentru anii 2009-2010, abia în 2012 primind o parte din banii din drepturi de autor pentru anul 2009, iar în ceea ce priveşte UPFR nu au primit nici un ban pentru aceasta perioada şi se află în litigiu cu acest organism de gestiune colectivă. În această situaţie, în conformitate cu dispoziţiile art.130 alin.(1l) lit. c) şi e) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor sunt direct răspunzătoare faţă de titularii de drepturi ce le-au acordat mandat, faţă de modul de îndeplinire a obligaţiilor legale ce le revin.ˮ
Apelanții au
criticat pe calea recursului această dezlegare referitoare la caracterul oneros
al
contractelor de
cesiune, însă acest motiv de recurs a fost respins de către Curtea de Casație,
care a statuat că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.
8 C.pr.civ., calificarea dată de instanța de apel prin interpretarea clauzelor
contractuale neputând fi cenzurată în temeiul acestui motiv; ca atare,
dezlegarea anterior menționată a intrat în autoritatea lucrului judecat.
Pentru conturarea
precisă a limitelor rejudecării se impune menționat că, în afara criticilor
referitor la caracterul oneros sau gratuit al contractelor, apelanții au
criticat și negarea drepturilor morale ale interpretului B. și greșita aplicare
a dispozițiilor art. 103, 104 din Legea nr. 8/1996, precum și greșita
cuantificare a daunelor morale, în vreme ce recurenta pârâtă, intimată cu
ocazia rejudecării apelului, a criticat greșita reținere a existenței unei
opere audiovizuale, ca urmare inexistenței unei opere comune (muzica a fost
compusă pentru spațiul dintre emisiuni) și greșita acordare a daunelor morale,
ca urmare a faptului că apelanții nu au pretins recunoașterea drepturilor
morale invocate acum și că, oricum, legislația în vigoare nu prevede obligația
unui post de televiziune de a menționa numele autorului, interpretului și
producătorului pentru muzica de fundal, iar o astfel de clauză nu se regăsește
nici în cuprinsul contractelor încheiate între părți.
Curtea de
Casație, soluționând recursurile, a reținut în esență că în cauză nu se
regăsesc trăsăturile unor opere audiovizuale, lipsind contribuția autorilor la
realizarea unei opere unitare, creată conform unei concepții comune și în urma
unor eforturi concertate, care să aibă drept efect un tot unitar; ori, în cauză
s-au creat opere distincte (muzica de comandă creată, interpretată și produsă
de apelanți, respectiv emisiunile Tv pentru care această muzică a fost creată),
statuare care produce efecte obligatorii pentru instanța de rejudecare (art.
315 alin.1 C.pr.civ. 1865).
Urmează, cu
ocazia rejudecării, să fie examinată aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 10 lit. b) pentru autorul
apelant B.; a dispozițiilor art. 96 lit. a) pentru interpretul B.; a
dispozițiilor art. 103 – 104 pentru producătorul SC A. SRL.
Rejudecând în fond, în limitele conturate de motivele de apel, precum și de dezlegările și îndrumările instanței de recurs, Curtea de apel constată, prin raportare la situația de fapt expusă, că rezultă din susținerile necontestate și concordante ale părților, precum și din înscrisurile aflate la dosar că muzica de comandă a fost creată și interpretată de apelantul B., care cumulează calitățile de autor și interpret, fiind totodată produsă de apelanta SC A. SRL, operele fiind utilizate pentru comunicare publică de către intimata pârâtă, ca fundal muzical pentru transmisiunea live a camerelor Tv. Q., instalate în diferite locuri (primul contract), respectiv ca fundal muzical pentru emisiuni meteo difuzate pe același canal Tv. (al doilea contract).
Este fondată
critica potrivit căreia interpretul B.
beneficiază de dreptul moral prevăzut de art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996,
în esență similar celui prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, fiind
așadar, în considerarea calității sale cumulative de autor al muzicii create și
interpretate, titularul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de
autor al operei și a paternităţii propriei interpretări; pentru exactitate,
Curtea reține că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 96 lit. b),
având în vedere că nu este vorba despre un spectacol ori o utilizare a
înregistrării acestuia, deci a spectacolului; dreptul moral incident pentru
calitatea de interpret este cel prevăzut de art. 96 lit. a).
Chestiunea de
drept supusă analizei instanței de apel constă în problema de a ști dacă
nemenționarea, pe genericele emisiunilor menționate, a calității autorului și
interpretului B. are caracter ilicit, respectiv dacă există obligația legală a
intimatei de a difuza din oficiu, din proprie inițiativă, a numelui autorului
și interpretului, în condițiile în care contractele nu cuprind o atare
obligație, iar apelanții au recunoscut cu nu au pretins intimatei, pe durata
executării contractelor, ca o atare mențiune să fie făcută.
În primul rând, a
fost înlăturată apărarea intimatei (făcută pe calea motivelor de recurs și cu
ocazia rejudecării apelului), potrivit căreia ,,legislația în vigoare nu
prevede obligația unui post de televiziune de a menționa numele autorului,
interpretului și producătorului pentru muzica de fundalˮ, întrucât nu este
necesară o dispoziție legală specifică în acest sens, situația în discuție
fiind acoperită de obligațiile generice impuse, corelativ, de existența
dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, care
consacră dreptul moral la recunoașterea paternității operei. Acest drept
include recunoașterea publică a calității de autor sau interpret, respectiv, în
cazul unei comunicări publice, comunicarea într-o manieră rezonabilă și adaptată
specificului operei a numelui respectivelor persoane.
În al doilea
rând, Curtea de apel conștientă că nu există o uzanță a televiziunilor de a menționa numele
autorului și interpretului muzicii de fundal, constată, cum a făcut instanța de
apel și în primul ciclu procesual, că existența unei uzanțe contrare legii nu
exonerează intimata de a respecta obligația menționării numelui autorului și
interpretului, găsind o modalitate rezonabilă de a menționa acest nume, cu
ocazia genericului de final al emisiunii meteo (care, în mod necontestat,
cuprindea oricum numele personalului propriu al pârâtei implicat în producerea
emisiunii) și incluzând un generic cel puțin ocazional în cazul emisiunilor
constând în transmisiunea LIVE a imaginilor luate de camerele instalate în
acest scop; neexistând o imposibilitate tehnică reală, intimata ar fi trebuit
să menționeze numele autorului și interpretului. O astfel de obligație nu poate
fi considerată îndeplinită prin transmiterea numelui apelantului către
organismele de gestiune colectivă, care avea de altfel alt scop, al
remunerației pentru cesiunea drepturilor patrimoniale și nici prin comunicarea
unui răspuns către un telespectator care a adresat o întrebare pe un forum de
pe internet, ci numai prin comunicarea către publicul telespectator a acestui
nume.
Totodată, Curtea
de apel apreciază că deși apelanții ar fi avut posibilitatea rezonabilă de a
cere, încă pe parcursul executării, dacă nu chiar la încheierea și la
prelungirea contractelor, inserarea unor mențiuni cu privire la identitatea
lor, ceea ce însă nu au făcut, noțiunea de ,,pretindereˮ din cadrul
dispozițiilor legale analizate nu trebuie interpretată ca instituind o condiție
suplimentară, procedurală, de existență a drepturilor morale, anume ca acestea
să fi fost invocate efectiv, cerându-se intimatei respectarea drepturilor lor;
acestea, într-adevăr, ar fi trebuit protejate și recunoscute într-o manieră
rezonabilă, adaptată specificului emisiunilor și operelor destinate acestora,
chiar din oficiu de către intimată, fără a aștepta să i se pretindă o atare
conduită.
Omisiunea
apelanților de a pretinde, pe întreaga durată a relației contractuale cu
intimata, recunoașterea unor atare drepturi va fi avută în vedere în cadrul
aprecierii gravității prejudiciului moral (care nu poate fi socotită una
deosebită, de vreme ce apelanții nu s-au considerat în niciun fel prejudiciați
pe durata executării contractelor) și în cadrul dimensionării daunelor morale
(care ar fi fost mai mari dacă o cerere expresă, legitimă, de recunoaștere a
calității de autor și interpret ar fi fost refuzată fără temei, decât în
situația în care aceste drepturi sunt invocate doar post factum, în urma unei
îndelungate pasivități, remarcată cu just temei și de prima instanță de fond).
Așa fiind, reținând încălcarea dispozițiilor legale menționate pe durata executării contractului și dat fiind că
obligația recunoașterii drepturilor morale (în speță, a dreptului moral la
recunoașterea paternității operei și a interpretării, sub forma comunicării
publice a identității interpretului autor) are o sorginte legală,
extracontractuală, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale
prevăzute de art. 998 – 999 C.civ. 1864 (aplicabil conform art. 103 din Legii
nr. 71/2011, pentru perioada anterioară datei de 1.10.2011, iar contractele în
cauză și radiodifuzările operelor au încetat la 31.12.2010), și anume fapta
ilicită, vinovăția sub forma culpei, prejudiciul constând în aducerea unei
atingeri unei valori extrapatrimoniale recunoscute de lege, în legătură cu
creația intelectuală originală a autorului, respectiv cu prestația
interpretului, atingere care a avut drept consecință și o notorietate mai
scăzută a compozitorului și interpretului apelant, B.
Sub aspectul
cuantificării, trebuie observat, astfel cum a făcut instanța de apel și în
primul ciclu procesual, că nu se poate acorda o sumă fixă pentru fiecare
difuzare, astfel cum au cerut apelantele, o atare modalitate de indemnizare
fiind specifică reparării unui prejudiciu patrimonial, iar nu a unui prejudiciu
moral. În cazul prejudiciului moral, vor fi avute în vedere toate
circumstanțele cauzei, inclusiv pasivitatea îndelungată a apelanților, care
inițial au achiesat implicit ori cel puțin au tolerat ceea ce pare a fi o
uzanță a posturilor de televiziune (nedifuzarea autorilor și interpreților
muzicii de fundal), chiar dacă, potrivit aprecierii Curții de apel, această
uzanță fiind contrară exigențelor Legii nr. 8/1996 nu poate conferi caracter
licit conduitei pârâtei.
Curtea de apel apreciază, la rândul său, că suma de 2.000 euro constituie o indemnizare echitabilă și adecvată a prejudiciului moral suferit de apelantul B., de natură să restabilească ordinea de drept, să-l indemnizeze pe cel păgubit, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a acestuia, iar argumentele referitoare la tarifele percepute de artiști mai cunoscuți, la pierderea de oportunități, la numărul de difuzări etc., specifice unui fel de remunerație pentru drepturile patrimoniale pe care părțile n-au convenit-o (ci au convenit altfel de remunerație, în altă formă, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat), nu pot fi avute în vedere decât într-o manieră indicativă, orientativă la aprecierea prejudiciului moral. Cu alte cuvinte, simplul fapt că, în urma casării, s-a reținut și încălcarea dreptului moral al interpretului [art. 96 lit. a)] nu justifică în sine acordarea unei sume mai mari, câtă vreme, în raport de toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că suma de 2.000 euro constituie o reparație adecvată pentru ansamblul încălcărilor constatate.
Astfel cum a
reținut pe larg instanța de apel și în primul ciclu procesual, este nefondat
motivul de apel referitor la pretinsa existență a unui drept moral al
producătorului, având în vedere că în speță este vorba despre comunicarea
publică, îndeosebi prin radiodifuzarea operei muzicale în cadrul unor emisiuni
televizate, prerogative reglementate de art. 13 lit. f), g) și h) cu referire
la art. 15 și art. 151 din Legea nr. 8/1996, și care sunt distincte de
prerogativele reproducerii și distribuirii unei opere încorporate într-un
suport material (cum ar fi CD-urile ori DVD-urile), reglementate de art. 13
lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, cu referire la art. 14 și 141 din aceeași
lege.
Dreptul producătorului de a-și
înscrie numele pe suportul operei, reglementat de art. 104, se aplică numai în
cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore încorporate într-un
suport material, după cum rezultă fără echivoc din art. 104 din Legea nr.
8/1996, care se referă limpede la suporturile înregistrărilor sonore, inclusiv
coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, acestea fiind singurele
pe care pot fi ,,înscriseˮ mențiuni privind numele ori denumirea producătorului.
Așadar,
reproducerea se poate face și într-un mediu electronic, dar distribuirea
presupune transmiterea gratuită ori oneroasă a unui suport material care
încorporează opera, în vreme ce difuzarea operei în cadrul unei emisiuni
televizate constituie o comunicare publică, prerogativă reglementată distinct
și având un regim juridic distinct.
Interpretarea
,,lato sensuˮ a noțiunii de suporturi propusă de apelanta-reclamantă SC A. SRL
nu poate fi primită, întrucât ar șterge distincția foarte clară făcută de
legiuitor între, pe de-o parte, reproducerea și distribuirea unor exemplare ale
operei, respectiv a unor copii fixate pe un suport material, singurele care pot
fi inscripționate, și comunicare publică/radiodifuzare, pe de altă parte, în
cazul căreia nu este distribuit publicului un suport material (chiar dacă
acesta, eventual, există și este folosit de radiodifuzor), ci este comunicată
public opera ca atare.
Ca urmare, dacă ar conferi dreptul reglementat de art. 104 din Legea nr. 8/1996 și în cadrul altor forme de utilizare a operei decât reproducerea și distribuirea, respectiv în cadrul comunicării publice, instanța ar intra în domeniul puterii legislative, instituind drepturi și obligații noi, care nu au fost reglementate ca atare de legiuitor ori, în acest caz, nici argumentul analogiei nu ar putea fi primit, întrucât
specificul celor două ipoteze este diferit.
Așa fiind,
neexistând vreun drept moral al apelantei-reclamante SC A. SRL care să fi fost
încălcat, art. 104 din Legea nr. 8/1996 nefiind incident, apelul acesteia este
nefondat, acțiunea acestei reclamante fiind în mod legal și temeinic respinsă,
ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanţii și pârâta, invocând în drept prevederile
art.304 pct.9 C.pr.civ.
În motivarea
recursului reclamanţii au arătat următoarele :
Au fost
încălcate/aplicate greşit prevederile de către instanţa de apel art. 104 din
Legea nr. 8/1996.
Instanţa
consideră că susţinerile reclamanţilor nu pot fi primite în lumina
dispoziţiilor art. 14, 14/1 din Legea nr. 8/1996, “având în vedere că în speţă
este vorba despre comunicare publică, îndeosebi prin radiodifuzarea operei
muzicale în cadrul unor emisiuni televizate, prerogative reglementate de art.
13 lit. f), g) şi h) cu referire la art. 15 şi 15/1 din Legea nr. 8/1996, şi
care sunt distinct de prerogativele reproducerii şi distribuirii unei opere
incorporate într-un suport material (cum ar fi CD-urile ori DVD-urile),
reglementate de art. 13 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, cu referire la art.
14 şi 14/1 din aceeaşi lege”.
Art. 104 dispune:
“În cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul
este în drept să înscrie pe suportul acestora, inclusiv pe coperți, cutii sau
alte suporturi materiale de ambalare (…) numele ori denumirea producătorului.”
Art. 14/1
defineşte distribuirea: “vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu
oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum şi oferirea
publică a acestora.”
In speţă
înregistrarea sonoră şi stocarea au fost realizate tocmai de SC A. SRL (se
specifică şi în contract; art. 6 – cheltuielile privind producţia sunt
suportate de producător; înregistrările nu au fost efectuate la sediul pârâtei,
ci la studioul producătorului; pârâta nu a pus la dispoziţie nimic pentru
realizarea acestor piese). SC A. SRL se încadrează la “orice alt mod de
transmitere a originalului unei opere.”
Art. 15/1
defineşte radiodifuzarea: “Emiterea unei opere de către un organism de
radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea
fără fir a semnalelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora,
inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționarii de către
public. “
În cauză, aşa cum
şi instanţa constată, a avut loc o radiodifuzare a operei. Aceasta nu înseamnă
că producătorul muzicii nu are drept moral potrivit art. 104 din lege. Art.
15/1 nu exclude art. 104.
Nu există nicio
legătura de cauzalitate intre ele. Mai mult, pârâta a distribuit opera produsă
de recurenta SC A. prin radiodifuzarea acesteia, făcându-se pe deplin aplicarea
art. 14/1 din Legea nr. 8/1996. De asemenea, legiuitorul, prin formularea:
“Inclusiv pe coperți, cutii sau alte suporturi material de ambalare”, nu s-a referit
doar la suporturile enumerate, ci şi la acestea. Cu alte cuvinte, pe lângă alte
suporturi pe care producătorul are dreptul să treacă denumirea sa sunt şi cele
menţionate. Nu este o explicaţie a ceea ce cuprinde sfera suporturilor, ci o
adăugire.
De altfel, aşa
cum s-a arătat atât în cererea de chemare în judecata cât şi în motivele de
apel, pârâta nu uita să menţioneze numele altui producător, Z. care nu are
nicio legătură cu producătorul muzical.
În aceasta
situaţie, a menţionării unui singur nume de producător (probabil este vorba
despre producătorul emisiunii) când muzica nu este produsă de către acesta,
este, pe de o parte, o inducere în eroare a publicului care are greşita
percepţie că ceea ce vede şi ceea ce aude sunt produse de acelaşi producător,
iar pe de altă parte reprezintă din partea intimatei un refuz categoric al
recunoaşterii producătorului muzical. Aceasta nu are nicio legătură cu
transmiterea playlist-urilor la UPFR. Pentru a nu fi încălcat dreptul moral,
recunoaşterea producătorului trebuie făcută în faţă publicului.
Pentru aceste
motive, consideră că şi producătorul are drept moral, care i-a fost încălcat cu
bună ştiinţă de către intimată.
În ceea ce îi
priveşte pe recurentul B., în calitate de autor şi interpret, prezentul recurs are
în vedere doar cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel.
Într-adevăr, după
rejudecarea apelului, instanţa a considerat în mod corect că atât autorul cât
şi interpretul au drept moral care le-a fost încălcat de către intimata. Însă,
în ceea ce priveşte cuantumul daunelor, constată că acesta a rămas la fel ca şi
după prima judecare a apelului, cu toate că atunci instanţa constată că
interpretul nu are drept moral. Prima instanţa de apel a acordat 2000 euro
autorului. După rejudecare, chiar dacă instanţa considera că şi interpretul are
drept moral, suma acordată a rămas neschimbată, ceea ce înseamnă că deşi
instanţa recunoaşte ca interpretului i-au fost şi lui încălcate drepturile
morale, acesta nu a primit nicio despăgubire. În cazul în care autorul şi
interpretul ar fi fost două persoane diferite, instanţa ar fi acordat şi
interpretului o sumă de bani drept daune morale.
Dacă o persoană
care are dubla calitate şi instanţa constată că acesteia i-au fost încălcate
drepturile morale atât în calitate de autor cât şi în calitate de interpret,
atunci trebuie acordate daune morale atât pentru interpret, cât şi pentru
autor. Nu contează că autorul şi interpretul sunt aceeaşi persoana.
In ceea ce
priveşte strict suma de 2000 euro acordată, consideră că aceasta trebuie să fie
mult mai mare pentru următoarele aspecte.
Contractele au
încetat la data de 31.12.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost
înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 01.07.2011. Nu a fost o
îndelungată pasivitate. Dacă aceasta “îndelungată pasivitate” se refera la
faptul că în decursul derulării contractelor nu au solicitat expres ca pârâta
să menţioneze numele autorului, interpretului şi producătorului, se menţionează
că, aşa cum curtea reţine, drepturile morale “ar fi trebuit protejate şi
recunoscute într-o manieră rezonabilă, adaptată specificului emisiunilor şi
operelor destinate acestora, chiar din oficiu de către intimată, fără a aştepta
să i se pretindă o atare conduită”. Și în aceste condiții contractele cu pârâta
sunt aproape imposibil de realizat. In momentul în care în decursul derulării
contractelor, o parte contractanta emite pretenţii, mai ales sub forma de
adresă sau notificare, cu atât mai mult vreo prelungire a contractului mai mult
ca sigur nu va mai exista.
Solicită să se
observe, la stabilirea sumei acordate recurenţilor, atitudinea procesuală a
intimatei pe tot parcursul derulării procesului. Intimata niciodată nu a
recunoscut că ar fi trebuit să menţioneze numele recurenţilor.
În motivarea recursului
pârâta a arătat următoarele :
Instanţa de apel
care a rejudecat apelul a reţinut în mod corect că este fondată critica
potrivit
căreia
interpretul B., care cumulează calitatea de autor şi de interpret, beneficiază
de dreptul moral prevăzut de art. 96 lit. a) din lege, similar celui prevăzut
de art. 10 lit. b), fiind aşadar, în considerarea calităţii sale cumulative de
autor al muzicii create şi interpretate, titularul dreptului de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor al operei şi a de a pretinde recunoaşterea
paternităţii propriei interpretări.
Instanţa de
rejudecare a apelului a făcut o greşită
aplicare a prevederilor art. 10 lit. b) și art. 96 din Legea nr. 8/1996 atunci
când a reţinut că trebuie înlăturată apărarea pârâtei (făcută pe calea
motivelor primului recurs şi apoi pe cale rejudecării apelului) potrivit căreia
„legislaţia în vigoare nu prevede obligaţia unui post de televiziune de a
menţiona numele autorului, interpretului şi producătorului muzicii de fundal”,
întrucât nu ar fi necesară o astfel de dispoziţie legală în acest sens,
instanţa considerând că situaţia în discuţie ar fi acoperită de obligaţiile
impuse corelativ de existenţa dispoziţiilor art. 10 lit. b) şi art. 96 lit. a)
din lege, care ar consacra dreptul moral la recunoaşterea paternităţii operei
şi respectiv dreptul moral la recunoaşterea paternităţii interpretării.
Pentru a ajunge
la o astfel de soluţie, instanţa de rejudecare a apelului ignoră că în
realitate cele două texte sus-invocate consacră dreptul moral de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor al operei şi respectiv dreptul moral de a
pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări.
Interpretând
greşit legea, instanţa de rejudecare a apelului dezbracă de conţinut textele
sus-invocate apreciind greşit că noţiunea de a pretinde recunoaşterea calităţii
de autor şi respectiv de interpret n-ar trebui înţeleasă ca o condiţie suplimentară,
procedurală a drepturilor morale, deşi se recunoaşte că există o omisiune/
inactivitate/pasivitate culpabilă din acest punct de vedere a reclamantului B.,
care, pe toată durata relaţiei contractuale cu pârâta nu a emis nici o
pretenţie cu privire la recunoaşterea drepturilor sale morale.
Or, intimaţii
reclamanţi nu au pretins în nici un moment recunoaşterea calităţii de autor
prin menţionarea numelui la fiecare radiodifuzare, deşi au încheiat un contract
cu pârâta cu privire la condiţiile de radiodifuzare.
Autorul intimat
nu a făcut dovada că a pretins recunoaşterea calităţii de autor. Părţile au
stabilit contractual condiţiile utilizării, iar pârâta nu a negat în nici un
fel această calitate de autor şi nici de interpret, întrucât a raportat utilizările
la organismele de gestiune colectivă cu respectarea calităţii de titular al
dreptului de autor şi respectiv al dreptului de interpret, aşa cum s-a
menţionat în contract.
Mai mult decât
atât, instanţa omite să reţină că pârâta a informat publicul cu privire la
titularii celor două drepturi. Aşa cum rezultă de pe internet, o persoană
informa publicul la data de 3.09.2009 că a primit un email de la pârâtă prin
care a aflat că muzica de la meteo Tv. Q. a fost compusă de domnul B. de la SC
A.
Orice utilizator
de internet putea şi poate afla această informaţie prin simpla căutare pe
google a sintagmei “muzica meteo Tv Q.”. Se dovedeşte astfel că pârâta a
respectat dreptul moral de paternitate asupra operei şi practica din domeniu.
Reclamantul nu a pretins niciodată pe durata difuzării vreo altă modalitate de
recunoaştere a calităţii de autor.
Greşita apreciere
a instanţei de rejudecare a apelului cu privire la conţinutul dreptului moral
de a recunoaşte paternitatea asupra unei opere ori a unei interpretări este
confirmat de literatura de specialitate.
Potrivit
doctrinei dreptul de paternitate asupra operei, reglementat de art. 10 lit. b)
nu conţine obligaţia utilizatorilor de a menţiona numele autorului. În acest
sens în Tratatul dreptul de autor şi drepturile conexe – editat de Ed. All Beck
în anul 2005, autorii Viorel Ros, Dragoș Bogdan şi Octavia Spineanu Matei,
menţionează că “dreptul la paternitatea operei are două aspecte: primul,
pozitiv, constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor,
al doilea negativ, constă în dreptul autorului de a se opune oricărui act de
uzurpare, de contestare a acestei calităţi către terţi.” În continuare autorii
tratatului susţin că în respectul acestui drept s-a impus obligaţia de indicare
a autorului în cazul utilizării de scurte extrase, atunci când aceste acte de
utilizare sunt permise fără autorizarea autorului. Această obligaţie însă se regăseşte în dispoziţiile legale [art. 33
lit. b) din Legea nr. 8/1996] şi nu își are aplicabilitatea în speţa supusă
judecaţii care are la baza utilizarea creaţiei cu acordul autorului, în baza
unei relaţii contractuale.
Or, intimatul nu a revendicat în nici un fel calitatea de autor, pe toată durata utilizării, astfel cum se recunoaşte şi în decizia civilă recurată cu prezentul recurs, iar prin derularea contractelor încheiate, acesta nu a dovedit vreun act de uzurpare sau de contestare de către pârâtă a calităţii de autor.
Faţă de cele
arătate, solicită să se constate că interpretând şi aplicând greşit prevederea
art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, instanţa care a
rejudecat apelul a încălcat şi aplicat greşit aceste prevederi legale, cu
consecinţa obligării greşite a pârâtei la plata către intimate a daunelor
morale pentru o pretinsă încălcare de către pârâtă a dreptului moral al
autorului şi interpretului B. deşi acesta nu a pretins niciodată o recunoaştere
a drepturilor sale şi deşi în legislaţia în vigoare, în doctrina şi în practica
judecătorească, nu există reglementată obligaţia unui post de televiziune de a
menţiona numele autorului, interpretului sau producătorului fonogramei pentru
muzica de fundal, o astfel de obligaţie putând fi prevăzută în contractele
încheiate intre utilizatori şi autori, la cererea autorului.
Înalta Curte a
constatat fondat recursul declarat de către pârâtă și nefondat recursul
declarat de către reclamanți pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce
privește recursul declarat de către pârâtă sunt de reținut următoarele.
În speță se pune
problema dacă reclamantului trebuie să i se acorde despăgubiri în bani pentru
pretinsa încălcare a dreptului moral la paternitatea operei/interpretării prin
nemenționarea numelui său pe genericul de final al unor emisiuni meteo și în
cadrul unor transmisiuni în direct de imagini preluate de camere web, însoțite
de muzică de fundal.
Radiodifuzarea
fonogramelor care conțineau melodiile create/interpretate de către reclamant
s-a făcut în baza a două contracte încheiate cu producătorul SC A. SRL,
avându-l ca administrator pe reclamant. Primul contract cuprinde în art. 1
clauza producerii a patru piese pentru emisiunea LIVE (transmisie camere) de pe
canalul Tv Q., iar al doilea contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a
două piese muzicale pentru emisiunile Meteo România şi Meteo pe Glob, transmise
pe canalul Tv Q.
În cele două
contrate nu se regăsesc clauze referitoare la modul de exercitare de către
autor/interpret a dreptului de a cere ca numele său să figureze la finalul
emisiunii meteo sau al transmisiei în direct a camerelor web. De asemenea, pe
parcursul derulării contractelor menționate anterior nu a existat vreo
pretenție a reclamantului în acest sens, prezenta cerere de chemare în judecată
fiind formulată după o jumătate de an de la ultima radiodifuzare a
înregistrărilor sonore.
Pârâta s-a apărat
spunând că uzanțele în domeniu erau în sensul nemenționării numelui
autorului/interpretului muzicii de fundal în cadrul emisiunilor informative,
dar că nu a negat calitatea de autor/interpret a reclamantului, dovada fiind
faptul că a trimis organismelor de gestiune colectivă corespunzătoare datele
necesare pentru stabilirea remunerației echitabile datorate producătorului
fonogramei, autorului și interpretului, în funcție de numărul de radiodifuzări.
Sintagma ”dreptul
la nume”, utilizată în mod impropriu de către reclamant în cererea de chemare
în judecată, este folosită în doctrină pentru a denumi dreptul de a decide sub
ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică, prevăzut în art.10 lit. c) din
Legea nr.8/1996, text de lege a cărui aplicare nu se pune în speță, unde nu se
pretinde încălcarea vreunui astfel de drept.
În speță se pune
problema încălcării uneia dintre posibilele manifestări ale dreptului la
paternitatea operei/interpretării constând în dreptul autorului/interpretului
de a cere ca numele său să figureze/să fie menționat pe opere sau la fiecare
interpretare.
În Legea
nr.8/1996 pentru autor acest drept moral este prevăzut la art.10 alin. (1) lit.
b) (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei), iar
pentru interpret la art. 96 alin. (1) lit. a) (dreptul de a pretinde
recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii).
La lit. b) a
art.96 este prevăzut un caz particular al acestui drept, pentru situația
interpreților care joacă în spectacole, și anume dreptul de a pretinde ca
numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi
la fiecare utilizare a înregistrării acestuia.
În speță,
interpretarea în cauză nu a avut loc în cadrul unui spectacol, ci a fost
înregistrată într-un studio de înregistrări, iar fonograma respectivă a fost
folosită ulterior ca fond muzical sonor pentru imagini preluate în direct și în
cadrul unor emisiuni meteo, astfel că în mod corect au apreciat instanțele de
fond că este aplicabil art. 96 alin. (1) lit. a) din lege.
Așa cum se reține
în doctrină, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei
(interpretare aplicabilă în mod similar și interpretului), numită și dreptul la
paternitatea operei, constă în dreptul autorului de a-și afirma calitatea de
creator. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei
rezidă, în general, în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de
autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de contestare a acestei
calități de către terți. Manifestarea cea mai clară a dreptului la paternitate
se realizează prin dreptul autorului de a cere ca numele său să figureze pe
operă sau să fie asociat automat acesteia, prin efectul prezumției instituite
de art.4 alin.(1) din lege.
Dreptul
autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se
manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia,
a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există într-un anumit
domeniu, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă expres modalitatea
în care se realizează acest drept într-un caz particular.
Prima instanță de
fond a reținut pe baza probelor administrate în cauză că uzanțele
televiziunilor în domeniu pentru emisiunile de genul celor în cauză (ştirile,
spoturile comerciale, programele informative TV) sunt în sensul de a nu însoţi
difuzarea muzicii de fundal cu menţiuni legate de producătorul, autorul şi
interpretul acesteia cu ocazia fiecărei difuzări, iar din încheierea
contractelor succesive pe parcursul difuzării fonogramelor în modalitatea
menționată anterior a reieșit faptul că reclamanții au acceptat această uzanță.
Instanța de apel
și-a însușit dovedirea faptului că există o uzanță a televiziunilor de a nu menționa numele
autorului și interpretului muzicii de fundal, dar a considerat că existența
unei uzanțe contrare legii nu exonerează intimata pârâtă de a respecta
obligația menționării numelui autorului și interpretului.
Pentru a ajunge
la concluzia că această uzanță este contrară legii a reținut că ”nu este
necesară o dispoziție legală specifică în acest sens, situația în discuție
fiind acoperită de obligațiile generice impuse, corelativ, de existența
dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, care
consacră dreptul moral la recunoașterea paternității operei. Acest drept
include recunoașterea publică a calității de autor sau interpret, respectiv, în
cazul unei comunicări publice, comunicarea într-o manieră rezonabilă și
adaptată specificului operei a numelui respectivelor persoane.”
Contrar celor
reținute de instanța de apel, în ceea ce privește modalitatea concretă de
exercitare a dreptul autorului/interpretului de a pretinde recunoașterea calității
de autor/interpret, și anume a modului de exercitare ce constă în a cere ca
numele său să figureze pe opere/să fie menționat în legătură cu interpretările,
Legea nr.8/1996 nu conține o dispoziție generală care să se aplice tuturor
operelor/interpretărilor indiferent de natura acestora, de modalitatea de
aducere la cunoștința publică, astfel că nu se poate reține existența unei
obligații, în general, de a menționa numele autorului/interpretului ori de câte
ori este prezentată opera/interpretarea, indiferent de modalitatea în care se
realizează acest lucru.
În art. 10 alin.
(1) lit. b) din Legea nr.8/1996 se prevede doar dreptul moral de a pretinde
recunoașterea calității de autor al operei, iar în art. 96 alin. (1) lit. a)
doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea paternității propriei
interpretări sau execuții.
Procedeul concret
în care se realizează acest lucru nu este prevăzut cu titlu general de lege.
Or, așa cum s-a
reținut anterior, dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea
se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului
acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există
într-un anumit domeniu, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă
expres maniera în care se realizează acest drept într-un caz particular.
În speță nu se
pune problema aplicării art. 33 alin. (4) referitor la obligativitatea
menționării numelui autorului și a sursei, având în vedere că în speță nu este
vorba despre utilizarea unei opere fără consimțământul autorului și fără plata
unei remunerații, ci de utilizare a operei ca urmare a încheierii unui contract
de cesiune.
În Legea
nr.8/1996 se regăsesc mai multe dispoziții speciale prin care se reglementează
modalitatea în care se realizează acest drept în anumite cazuri particulare,
situația în speță neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile reglementate
expres. De exemplu, potrivit art.84 alin. (1) ”studiile şi proiectele de
arhitectură şi urbanism expuse în apropierea şantierului operei de arhitectură,
precum şi construcţia realizată după acestea trebuie să poarte scris numele
autorului, la loc vizibil, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.” Art.87
alin.(2) din Legea nr.8/1996 ”dacă numele autorului figurează pe exemplarul
original al fotografiei, el trebuie să fie menţionat şi pe reproduceri.” În
cazul interpreților, art.96 alin. (1) lit. b) ” dreptul de a pretinde ca numele
sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la
fiecare utilizare a înregistrării acestuia.” Potrivit art. 104 ”în cazul
reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept
să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte
suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi
artistul interpret sau executant, titlurile operelor,
anul primei
publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului.”
În cazul de față
nu se poate reține că nemenționarea numelui autorului operei/a interpretului a
îmbrăcat forma unui act fraudulos, atâta timp cât pârâta s-a conformat
uzanțelor în domeniu, față de aplicarea cărora a existat un acord implicit al
reclamantului, dedus din faptul că pe tot parcursul derulării contractelor nu a
pretins să îi fie menționat numele la fiecare radiodifuzare a
operei/interpretării, perioadă în care acest drept chiar putea fi reparat
moral.
De-abia după
finalizarea contractelor de cesiune, când melodiile nu au mai fost
radiodifuzate, reclamantul a solicitat despăgubiri în bani pentru pretinsa
încălcare a unui drept moral.
Nu poate fi
reținută apărarea reclamantului în sensul că i-ar fi fost teamă că dacă ar fi
avut o astfel de pretenție nu s-ar mai fi încheiat un nou contract cu acesta,
atâta timp cât pârâta a susținut că au mai existat astfel de solicitări din
partea altor autori/interpreți care au fost onorate, afirmație necontrazisă de
către reclamant, care chiar a susținut că ar fi avut o colaborare cu pârâta de
peste douăzeci de ani.
Astfel, sunt
fondate motivele de recurs formulate de către pârâtă privind interpretarea
greșită a legii de către instanța de apel, cu consecința reținerii în mod
eronat a existenței unei fapte ilicite în sarcina acesteia, condiție cumulativă
a răspunderii civile delictuale.
În ceea ce
privește motivele de recurs formulate de către reclamanta SC A. SRL, sunt
nefondate susținerile în sensul încălcării prevederilor art.104 coroborate cu
cele ale art.14/1 și 15/1 din Legea nr.8/1996 prin nereținerea unui drept moral
al producătorului înregistrării sonore a melodiilor de fundal ale emisiunilor
meteo difuzate și a melodiilor de fundal difuzate împreună cu imaginile
preluate de camere web transmise în direct între emisiuni de către pârâtă, de
a-i fi menționat numele la fiecare radiodifuzare.
Instanța de apel a
reținut în mod corect că textele de lege invocate nu sunt aplicabile situației
în speță.
Astfel, potrivit
art.104 din Legea nr.8/1996 :”În cazul reproducerii şi distribuirii
înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora,
inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă
menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile
operelor, anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori
denumirea producătorului.”
Recurenta
reclamantă susține, pe de o parte, că prin folosirea formulării “inclusiv pe
coperte, cutii și alte suporturi material de ambalare” legiuitorul nu s-a
referit doar la suporturile enumerate, ci şi la acestea, adică, pe lângă alte
suporturi pe care producătorul are dreptul să treacă denumirea sa sunt şi cele
menţionate.
În primul rând,
se poate observa din acest text de lege că se face distincție între suporturile
înregistrărilor sonore (de exemplu CD-uri) și suporturi materiale de ambalare
(coperte, cutii etc.).
Prin folosirea
adverbului ”inclusiv” (cu sensul, potrivit DEX, împreună cu…, și cu…)
legiuitorul a dorit să prevadă dreptul producătorului de a înscrie, pe lângă
alte mențiuni, și denumirea sa, în măsura posibilului, pe suporturile înregistrărilor
sonore, dar și pe suporturile materiale de ambalare, dintre acestea dând
exemplu copertele și cutiile.
Aceste suporturi
provin de sub autoritatea producătorului de înregistrări sonore, pot fi
controlate de acesta ceea ce se corelează cu posibilitatea de a înscrie, de a
face mențiuni, pe aceste suporturi prin propria voință.
Astfel, nu se
poate interpreta acest text de lege prin extinderea dreptului de a-și înscrie
denumirea pe suporturile menționate mai sus la genericul unei emisiuni tv
radiodifuzate, care nu a fost produsă de către acesta, dar la care s-a folosit
o înregistrare sonoră produsă de acesta, întrucât aceasta nu se încadrează în
genul de suporturi prevăzute limitativ de art.104 din Legea nr.8/1996.
Pe de altă parte,
recurenta reclamantă consideră că în cazul de față, al radiodifuzării unei
emisiuni tv, ar fi vorba despre o distribuire a unei înregistrări sonore în
sensul art.14/1, prin trimiterea la ”orice alt mod de transmitere” din cadrul
acestui text de lege.
Potrivit art.
14/1 alin. (1) ”prin distribuire, în sensul prezentei legi, se înţelege
vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a
originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.”
Pentru stabilirea
sensului sintagmei ”orice alt mod de transmitere”, menționată anterior, este
relevant și alin. (2) al art.14/1 potrivit căruia ”dreptul de distribuire se
epuizează o dată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de
proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere,
pe piaţa internă,
de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia.”
Ca atare, orice
alt mod de transmitere similar vânzării, avut în vedere de alin. (1) nu se
poate referi decât la transferul dreptului de proprietate asupra originalului
ori a copiilor unei opere, iar nu la radiodifuzarea unei opere.
La litera b) a
art.15/1 se folosește sintagma ”transmitere a unei opere sau a reprezentării
acesteia” dar sensul este evident altul decât cel de transmitere a originalului
sau a copiei unei opere folosit de art.14/1, interpretare asupra căreia nu se
va insista cu acest prilej, ținând cont că, de altfel, recurenta reclamantă nu
a invocat și acest argument în susținerea sa.
Astfel, textele
de lege invocate de către recurenta reclamantă nu reglementează în mod expres
un drept al producătorului de înregistrări sonore de a-i fi menționat numele,
ori de câte ori se folosește respectiva înregistrare sonoră în cadrul unei
emisiuni tv radiodifuzate.
În ceea ce
privește motivele de recurs formulate de către reclamantul B., prin acestea se
critica doar cuantumul sumei ce reprezintă reparația în bani pentru pretinsa
încălcare a dreptului moral la menționarea numelui, ca modalitate de exercitare
a dreptului moral la paternitatea operei/interpretării. Întrucât în cadrul
recursului declarat de către pârâtă s-a considerat că nu s-a realizat o astfel
de încălcare, neexistând fapta ilicită, condiție cumulativă a răspunderii
civile delictuale, nu se mai impune analiza acestor motive de recurs.
În consecință, în
temeiul art.312 alin. (1) – (3) raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., Înalta
Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat decizia în sensul că a
respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei, a
respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
