Participatia penala. Aspecte generale (I)
14 minute • Bianca Gabriela Hadarag • 09 aprilie 2017
Participația penală / pluralitatea ocazională de infractori = situația în care la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală contribuie cu voință comună mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte ori potrivit voinței legiuitorului.
Natura juridică a participației penale
→ două teorii:
- teoria unității[1] → există o singură faptă și mai mulți făptuitori;
- teoria pluralistă / a participației delict distinct / a autonomiei actelor de participație → există atâtea fapte câți făptuitori sunt.
Condițiile participației penale
1) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală → poate fi consumată / rămasă în fază de tentativă pedepsibilă;
2) la comiterea faptei să fi contribuit mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii faptei ori voinței legiuitorului:
- îndeplinită condiția și atunci când numai unul dintre făptuitori acționează cu intenție și îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii;
- contribuția făptuitorilor poate fi:
- de autor / coautor → prin acte de executare directă și nemijlocită;
- de complice → prin acte de înlesnire, sprijinire morală sau materială;
- de instigator → prin acte de determinare.
3) să existe o legătură subiectivă între participanți → toți participanții trebuie să fie animați de aceeași voință comună de a săvârși fapta prevăzută de legea penală;
4) fapta comisă prin contribuția mai multor persoane să fie calificată ca infracțiune → fapta să fie săvârșită de către cel puțin unul dintre participanți cu vinovăția cerută de lege.
Felurile participației penale
1) după atitudinea psihică față de rezultatul faptei comise cu voința comună de a coopera:
- participație proprie / propriu-zisă / perfectă → toți participanții la săvârșirea infracțiunii acționează cu aceeași formă de vinovăție – intenție[2];
- participație improprie / imperfectă → participanții nu acționează cu aceeași formă de vinovăție: intenție + culpă / intenție + fără vinovăție / intenție + culpă + fără vinovăție.
2) după natura contribuției participanților la comiterea infracțiunii:
- activitatea de executare directă și nemijlocită a faptei → activitate specifică autorului și coautorilor;
- activitatea de determinare la comiterea unei fapte → activitate proprie instigatorului;
- activitate de înlesnire, de ajutare la săvârșirea faptei → activitate de complice.
3) după importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea rezultatului:
- participație principală → prin contribuția participantului se realizează conținutul infracțiunii;
→ contribuția specifică autorilor și coautorilor.
- participație secundară → contribuțiile participanților nu se înscriu în realizarea acțiunii sau inacțiunii ce reprezintă fapta incriminată.
→ contribuția specifică instigatorilor și complicilor.
! Importanța clasificării → formele principale ale participației absorb pe cele secundare[3]. Sunt considerate forme principale de participație: (co)autoratul față de celelalate forme de participație și instigarea față de complicitate.
4) după momentul în care se realizează contribuțiile participanților la săvârșirea faptei:
- participație anterioară → contribuțiile participanților se realizează prin acte distincte înainte de data săvârșirii faptei;
→ pot fi realizate de instigator / complice.
- participație concomitentă → contribuțiile participanților se realizează în momentul comiterii faptei.
→ sunt realizate de autor / coautori / complice.
! Nu există participația posterioară.
5) după momentul în care se realizează coeziunea subiectivă între participanți:
- participație preordinată / premeditată → coeziunea subiectivă / psihică s-a realizat anterior comiterii faptei;
→ posibilă la orice formă de participație.
- participație spontană → coeziunea psihică / subiectivă între participanți se realizează spontan, în momentul săvârșirii faptei, fără o înțelegere prealabilă.
→ se poate realiza expres sau tacit și este posibilă la orice formă de participație.
6) după calitatea pe care o au participanții la săvârșirea faptei:
- participație simplă → toți participanții au aceeași calitate la săvârșirea faptei;
→ cazul coautorilor.
- participație complexă / eterogenă → contribuțiile participanților îmbracă forme diferite la comiterea aceleiași fapte prevăzute de legea penală.
→ (co)autorat + instigare / + complicitate.
7) după natura contribuției pe care participanții o aduc la săvârșirea faptei:
- participație materială → contribuție la realizarea laturii obiective a infracțiunii prin acte materiale;
→ (co)autorat, complicitate realizată prin sprijin sau ajutor material la săvârșirea faptei.
- participație morală → contribuții morale subiective la săvârșirea faptei de către participanți.
→ instigare; complicitate sub forma promisiunii de tăinuire ori de favorizare ori sub forma sprijinului moral ce se acordă autorului; coautorat, dar numai în cazul infracțiunilor formale.
– Autorul –
Autor = persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală [art. 46 alin. (1) C. pen.].
! Calitatea de autor nu este condiționată de existența participanților → când o persoană săvârșește singură, direct și nemijlocit o infracțiune pentru care a luat singură hotărârea infracțională și nu a fost sprijinită la executarea infracțiunii de nicio persoană, este autorul acelei infracțiuni.
Autoratul → presupune cooperarea și a altor persoane la comiterea infracțiunii în calitate de instigatori ori complici.
! La săvârșirea faptei prevăzute de legea penală în participație, contribuția autorului este esențială și necesară; fără aceasta nu pot exista celelalte forme de participație.
Sub raport subiectiv, autorul poate acționa cu intenție / din culpă / fără vinovăție.
– Coautorul –
Coautori = persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală [art. 46 alin. (2) C. pen.].
Coautoratul = forma de participație în care la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală și-au adus contribuția în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.
! Nu presupune existența altor participanți (instigatori, complici), dar nici nu îi exclude.
Condiția esențială pentru existența coautoratului[4] → contribuția a cel puțin două persoane la comiterea faptei:
- contribuțiile trebuie să reprezinte elementul material al laturii obiective;
- activitățile coautorilor nu trebuie să fie identice, ci să se completeze într-o activitate unică;
- tot acte de executare, de coautorat sunt și cele prin care se contribuie indirect la comiterea faptei, adică acelea care, fără a fi parte din acțiunea tipică descrisă în norma de incriminare, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei;
- în cazul infracțiunii complexe, coautoratul se poate realiza prin acte de executare diferite, corespunzătoare acțiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective a acestei infracțiuni;
- în ipoteza infracțiunilor continue, coautoratul poate să se realizeze oricând pe parcursul săvârșirii faptei;
- la infracțiunile continuate, coautorii pot săvârși împreună toate actele din componența acesteia sau numai unele dintre ele;
- contribuția coautorilor poate fi concomitentă sau succesivă; sub acest aspect, nu influențează existența coautoratului momentul când își aduc contribuțiile coautorii la săvârșirea faptei.
Infracțiuni ce nu pot fi comise în coautorat:
1. infracțiunile omise proprii (care presupun inacțiunea), când obligația de a îndeplini o acțiune, o activitate de a ieși din pasivitate este personală;
→ dacă obligația de a face este impusă unui organ colectiv, în caz de omisiune a îndeplinirii acestei obligații, membrii colectivului vor fi coautori ai faptei.
2. infracțiunile cu subiect activ calificat, decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege;
→ când contribuția tuturor participanților este realizată prin acte de executare directă, fapta va fi încadrată după calitatea subiectului calificat, iar ceilalți participanți, neavând calitatea cerută de lege, vor fi considerați complici.
3. infracțiunile cu autor unic / ce se comit in persona propria, care au drept caracteristică împrejurarea că acțiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură persoană în același timp.
! Infracțiunile care nu permit coautoratul ca formă a participației penale permit însă celelalte forme de participație (instigarea și complicitatea), care, de altfel, nu cunosc restrângeri.
– Instigatorul –
Instigator = persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală [art. 47 C. pen.].
Instigarea = forma participației penale ce constă în fapta de determinare cu intenție, prin orice mijloace, de către o persoană (instigator) a altei persoane (instigat) să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
! Instigatorului îi aparține hotărârea de a săvârși o infracțiunea, hotărâre pe care o transmite altei persoane => instigatorul = autorul moral al infracțiunii.
Condițiile instigării
1. efectuarea unei activități de determinare din partea unei persoane, instigator, față de o altă persoană, numită instigat:
- determinarea presupune o operație de transplantare, de inoculare în conștiința instigatului a hotărârii de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală;
- determinarea presupune și însușirea hotărârii de a săvârși fapta prevăzută de legea penală de către instigat;
- în urma instigării nu s-a reușit să se determine instigatul să-și însușească hotărârea de a săvârși infracțiunea => nu va exista o instigare perfectă, ci o instigare fără efect / neizbutită => nu va exista nici participație penală;
- mijloacele de determinare pot fi dintre cele mai diverse: rugăminți, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, constrângere;
- activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârși fapta de către autor;
- activitatea de determinare are loc față de o persoană care luase deja hotărârea să săvârșească acea infracțiune => se realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracționale luate anterior.
2. activitatea de determinare să privească săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală:
- nu este îndeplinită condiția când determinarea privește pe un instigat care nu are calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei la care este determinat;
- determinarea trebuie să privească săvârșirea unei fapte concrete prevăzute de legea penală;
- determinarea trebuie să se facă în așa fel încât instigatul să înțeleagă intenția instigatorului.
3. instigatorul să acționeze cu intenție, directă sau indirectă:
- nu există instigare din culpă;
- nu interesează mobilul / scopul pe care instigatorul îl are în vedere.
4. instigatul să fi săvârșit fapta la care a fost instigat sau să fi realizat cel puțin o tentativă pedepsibilă:
- condiția este îndeplinită și atunci când instigatul a început săvârșirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului;
- instigatul nu a trecut la săvârșirea faptei => nu există instigare, activitatea instigatorului putând îmbrăca forma unei infracțiuni distincte.
Felurile instigării
a) după forma de vinovăție cu care instigatul săvârșește fapta:
- instigare proprie / perfectă → există o concordanță sub raport subiectiv între instigator și instigat, ambii acționând cu intenție;
- instigare improprie / imperfectă → coeziunea psihică dintre instigator și instigat lipsește, instigatul săvârșind fapta din culpă sau chiar fără vinovăție.
b) după mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală:
- instigare simplă → mijloacele de determinare sunt simple, obișnuite (ex., rugăminți, îndemnuri);
- instigare calificată → pentru determinarea instigatului se folosesc mijloace deosebite (ex., oferirea de daruri, exercitarea de presiuni).
c) după numărul persoanelor ce desfășoară activitatea de instigare:
- instigare cu un singur instigator;
- coinstigare → presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea unei sau unor persoane să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;
→ poate fi făcută concomitent sau succesiv; când este făcută succesiv trebuie dovedit că toți instigatorii au avut în intenție determinarea instigatului să săvârșească aceeași faptă prevăzută de legea penală.
! Activitatea de determinare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală după ce a fost determinat de primul instigator => nu sunt îndeplinite condițiile coinstigării, deoarece activitatea celorlalți nu mai are rol de determinare, ci doar în întărirea hotărârii acestuia => ceilalți vor fi complici.
- concurs de instigări → mai mulți instigatori, fără a se cunoaște, desfășoară separat activități de determinare asupra aceleiași persoane.
d) după numărul persoanelor față de care se desfășoară activitatea de instigare:
- instigare individuală → activitatea de determinare se desfășoară asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate;
- instigare colectivă → instigarea unui număr nedeterminat de persoane să săvârșească o infracțiune sau mai multe infracțiuni.
→ datorită caracterului ei periculos, este incriminată distinct ca infracțiune de sine stătătoare – instigare publică[5] [art. 368 C. pen.].
e) după modul de acțiune a instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală:
- instigare directă / imediată → instigatorul se adresează nemijlocit instigatului pentru determinarea acestuia la săvârșirea infracțiunii;
- instigare mediată → determinarea are loc prin intermediul altei persoane[6].
→ mediatorul se limitează doar la transmiterea hotărârii infracționale => el = complice / mediatorul aduce o contribuție personală la determinarea instigatului => el = coinstigator.
f) după modul deschis ori ascuns în care acționează instigatorul:
- instigare evidentă / deschisă / explicită → instigatorul expune deschis scopul său, de a-l convinge la săvârșirea faptei pe instigat;
- instigare ascunsă / insidioasă → instigatorul nu dă în vileag rolul său, obținând determinarea instigatului fără ca acesta să realizeze caracterul infracțional al faptei sale.
g) după rezultatul obținut în determinarea instigatului la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală:
- instigare izbutită / reușită / cu efect pozitiv → instigatorul a reușit să determine pe instigat să accepte hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală;
- instigare neizbutită / nereușită / cu efect negativ → instigatorul nu a reușit să determine pe instigat să ia hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
→ în acest caz nu sunt îndeplinite condițiile instigării => cel care a încercat determinarea nu este participant.
h) după cum sunt sau nu definite precis fapta și condițiile în care aceasta urmează să fie săvârșită:
- instigare determinată → instigatorul precizează fapta și condițiile în care urmează să fie comisă;
- instigare indeterminată → instigatorul îndeamnă la diferite fapte prevăzute de legea penală și lasă instigatului posibilitatea alegerii acelei fapte care urmează a fi săvârșită.
[1] Majoritară în doctrină, adoptată la nivel legislativ.
[2] O parte a doctrinei → sau culpă, în cazul coautoratului.
[3] Participarea la săvârșirea aceleiași infracțiuni prin două activități deosebite ≠ concurs de infracțiuni, ci se pedesește numai potrivit textului de lege care sancționează forma de participație principală.
[4] C. Mitrache, C. Mitrache / I. Pascu → altă condiție: săvârșirea actelor de executare cu aceeași formă de vinovăție de către toți participanții. Dar, în NCP este expres reglementat coautoratul impropriu = intenție + culpă / lipsă vinovăție [art. 52 alin. (1) C. pen.].
[5] În acest caz, instigarea colectivă nu reprezintă neapărat o formă de participație ce ar fi condiționată de săvârșirea de către instigat a infracțiunii fapt consumat ori cel puțin a unei tentative pedepsibile. Dacă totuși o astfel de instigare a avut ca urmare comiterea infracțiunii, atunci sunt realizate condițiile instigării ca formă a participației penale → dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracțiune [art. 368 alin. (3) C. pen.].
[6] Instigatorul propriu-zis = instigator ocult / mediatorul = instigator aparent.
Surse:
- CODUL PENAL: art. 46-52.
- Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 364-386.
- Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, vol. I, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 321-370.
