Despre jurisdicțiile sportive versus instanțele de drept comun – unde și ce se poate judeca în sport?
12 minute • Tiberiu Popa • 06 februarie 2023
Citius, altius, fortius – aceasta este deviza Jocurilor Olimpice moderne, edictată de Pierre de Coubertin, părintele olimpismului și fondatorul Comitetului Olimpic Internațional.
Dar ce este reprezentativ în acest dicton care, în aparență, enumeră doar trei adjective? În mod clișeic se poate spune specificitatea sportivului, mentalitatea acestuia și scopurile unui participant la Olimpiadă. Cu toate acestea, cei trei termeni descriu o lume „paralelă” de cea de zi cu zi.
Sportul, prin unicitatea sa, dă naștere unei realități sociale aparte de ceea ce numim rutină. Această unicitate se reflectă în toate aspectele ce formează realitatea sportivă . De la însăși sportiv până la instituțiile care înconjoară această lume a sportului.
Pe cale de consecință, lumea sportului este reglementată de propriul set de reguli de conduită, fie că vorbim de regulamente de disciplină în cadrul competițiilor, de reguli imperative în afara competițiilor (deci în viața de zi cu zi a sportivului), de norme de conduită morală, tot ce înconjoară această buclă închisă a sportului este de natură a produce efecte – chiar și juridice.
Sunt inepuizabile exemplele regulilor urmate de sportivi în cadrul lumii lor, dar și când își dau jos „haina de sportiv” (fie că vorbim de kimono, de echipament, de cască etc.) – de actualitate este programul înotătorului David Popovici pe care nu oricine l-ar putea urma.
Cum sportul este un element al societății guvernat de propriile reguli, automat aceste reguli trebuie respectate. Nerespectarea acestora duce, ca în viața cotidiană, la repercusiuni de ordin legal. Întrebarea care se poate pune, în mod legitim, este – dacă lumea sportului are propria conștiință, dreptul sportului se va înfăptui de jurisdicții proprii?
Jurisdicțiile sportive – instanțe arbitrale sau statale?
Pentru început, am putea să ne întrebăm de ce ar exista instanțe sportive? Sunt acestea instanțe specializate în sensul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară? Mai important, pot ele înfăptui justiția?
Astfel cum există medici specializați pe diverse domenii medicale, cum există avocați pregătiți pe un anumit domeniu sau magistrați care soluționează numai un anumite cauze, așa există și jurisdicții realizate special pentru a soluționa diferendele din lumea sportului.
În regulă, dar cu ce este sportul mai presus de alte domenii precum comercialul, insolvența, sau alte asemenea? Nu este mai presus, însă, astfel cum a fost expus în introducere, lumea sportului are anumite particularități – celeritatea este imperioasă, costurile minime sunt necesare, dar mai important decât orice este înțelegerea mizei și a regulilor.
Regulamentele sportive, statutele federațiilor naționale și internaționale sunt mecanisme vii. Au propriile interpretări, propriile sensuri, iar o persoană care nu este antrenată și familiarizată cu necesitățile unui sportiv, ale unei federații și, lato sensu, cu necesitățile sportului, nu va putea realiza un act de justiție de calitate și satisfăcător.
Dar jurisdicțiile sportive nu pot înfăptui justiția conform legii – da…și nu
Da și nu! Actul juridic cu forță de lege care reglementează înfăptuirea justiției în România este Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Conform articolului 2 al acestei legi, justiția se înfăptuiește doar de judecători și se realizează doar de următoarele instanțe judecătorești:
- Înalta Curte de Casație și Justiție
- Curți de apel
- Tribunale
- Tribunale specializate
- Instanțe militare
- Judecătorii
Nu regăsim nicăieri noțiuni referitoare la instanțe sportive. Le-am putea, oare, încadra la tribunalele specializate? Să existe această specializare a lor?
Răspunsul este dat de coroborarea articolului 37 alin. 1 cu articolul 36 alin. 3. Tribunalele specializate se pot înființa pentru cauze civile, cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale.
Sintagma „pentru alte materii” ar putea reprezenta temeiul legal pentru înființarea instanțelor statale specializate în domeniul sportiv, într-adevăr. Cu toate acestea, la momentul actual, în România, există doar trei tribunale specializate în cauze cu profesioniști, la Cluj, Mureș și Argeș.
Mai este mult până departe. La o primă impresie ar fi utile aceste tribunale sportive, nu? Părerea sinceră a unui student care a făcut sport toată viața lui este aceea că trecerea acestei materii în sarcina publică a statului, prin instituirea unor instanțe de drept comun sportive ar dăuna bunului mers al litigiilor sportive.
Din aceleași motive expuse mai sus – cei care judecă cauze sportive trebuie să fi făcut măcar o secundă sport la viața lor. Nu la propriu neapărat, ci să înțeleagă cum funcționează acest domeniu total aparte.
Așadar, dacă nu sunt reglementate de legea organizării judiciare, cum de se poate vorbi despre aceste jurisdicții și, mai presus, unde există acestea?
Legea sportului, specialitatea casei
Ca orice domeniu din lumea aceasta, fie că ne dorim sau nu, și sportul are propria reglementare publică, elaborată de legiuitorul nostru drag, ai ghicit, de Parlament.
Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000 este actul care dă viață ideii de jurisdicție sportivă, dar în mod in indirect. Totul pornește de la ideea de federație sportivă națională.
Federațiile naționale sportive se organizează și funcționează, potrivit art. 36 alin. 5 din Legea sportului, în baza statutelor proprii elaborate în conformitate atât cu legislația națională cât și cu statutele federațiilor internaționale corespondente – pe scurt, FRF (Federația Română de Fotbal își elaborează statutul ținând cont si de UEFA, FRB în funcție de FIBA etc.).
În acest sens, în cadrul statutelor federațiilor naționale există și mijloacele de soluționare a litigiilor izvorâte din activitatea sportivă sau în legătură cu activitatea sportivă. Mai departe o să povestesc despre situația FRF deoarece sunt un mare pasionat al fotbalului (aș putea adăuga faptul că mă pricep destul de bine să fiu portar).
Care e ideea cu UEFA, FIBA&more?
Wait a second! Dar de ce trebuie România să recunoască suveranitatea UEFA, FIBA, CEV, FINA și altele în guvernanța europeană și internațională a sporturilor? Avem atât un argument de ordin pragmatic, cât și unul legal.
În primul rând, sportul este realizat de oameni pentru oameni. Toate statele au interes de a se promova și de a-și promova sportivii. Or, pentru a face acest lucru trebuie să fie membre ale unor foruri europene/internaționale care organizează competițiile și gestionează lumea sportului într-o manieră optimă – hei, până și Koreea de Nord este membră a AFC (Asian Football Confederation)
Al doilea argument, de ordin legal de data aceasta, vizează recunoașterea persoanelor juridice străine în conformitate cu articolul 2582 din Codul civil român. Conform acestui articol, persoanele juridice străine cu scop lucrativ care sunt valabil înființate în statul a cărui naționalitate o au sunt recunoscute de plin drept în România.
Subsidiar, este UEFA o persoană juridică cu scop lucrativ pentru a fi recunoscută de plin drept în România? Răspunsul este găsit în statutul UEFA. Conform art. 1 din statut, UEFA (The Union des Associations Européennes de Football) este o asociație constituită conform dreptului Elvețian, mai exact în conformitate cu articolul 60 și următoarele din Codul civil elvețian, înregistrată în registrul comerțului din Elveția.
Ce ne spune articolul 60 și articolul 61 din Codul civil elvețian? Art. 60 este dreptul comun care reglementează constituirea asociațiilor – deci constituirea UEFA ca persoană juridică de drept privat. Art. 61 expune faptul că asociațiile cu scop lucrativ (comercial) trebuie înregistrate la Registrul comerțului din Elveția.
Prin interpretare, dacă UEFA este înregistrată în registru înseamnă că aceasta are scop lucrativ, prin urmare, aplicând art. 2582 din Codul civil român, aceasta este recunoscută de plin drept în România.
Ce facem cu asociațiile care nu au scop lucrativ, deci care nu pot fi recunoscute de plin drept în România? Tot art. 2582 tranșează problema – acestea pot fi recunoscute prin aprobarea prealabilă a Guvernului sau prin hotărâre judecătorească.
Revenind la oile noastre – jurisdicțiile sportive
Situația jurisdicțiilor sportive este reglementată în statutul FRF la articolul 57. Comisiile jurisdicționale din cadrul federației sunt instituții de arbitraj (deci, dreptul comun ar putea fi Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă) și sunt în număr de trei:
- Comisia de Disciplină și Etică
- Comisia Națională de Soluționare a Litigiilor
- Comisia de Recurs
Primele două din listă sunt comisii de primă instanță, urmând ca a treia să fie cea la care se declară calea de atac. Toate hotărârile naționale se pot ataca la Tribunalul Arbitral Sportiv (Veșnicul TAS).
Apropo, poți citi despre TAS tot pe blog.
Dar nu este totul gata. Și deciziile TAS se pot ataca, la rândul lor, la o instanță statală, de data aceasta – Curtea Supremă Federală din Elveția, care va avea ultimul cuvânt. TAS este încă competentă să judece fondul litigiului, urmând ca mijlocul de atac al deciziei TAS să fie soluționat doar în drept (precum recursul în dreptul național) de Curtea Supremă Federală elvețiană.
Imparțialitate, independență, arbitraj 🧐
În regulă, deferim litigiului unei comisii jurisdicționale sportive din cadrul unei federații sportive naționale și, ulterior, la un tribunal arbitral pentru sport.
Avem o problemă, aparent. Îmi sunt mie, justițiabilului, respectate drepturile legate de realizarea unui proces echitabil la standardele Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul arbitrajului sportiv?
Răspunsul clar și răspicat este DA. Nu o spun eu, o spune chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Hotărârea Mutu și Pechstein contra Elveției.
Această hotărâre este iconică în ceea ce privește arbitrajul instituțional, cu precădere cel sportiv. Curtea constată, la punctul 139 din Hotărâre, faptul că un „tribunal”, în sensul art. 6 alin. 1, nu este neapărat o instanță statală, clasică, constituită conform legilor organizării judiciare dintr-un stat anume, ci poate fi instituită pentru probleme din domenii particulare unde „este posibil a se dezbate într-o manieră adecvată în afara sistemului judiciar ordinar”. Condițiile pentru care putem integra o comisie jurisdicțională în sensul art. 6 alin. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului sunt referitoare la exigențele independenței și imparțialității.
Pe parcursul Hotărârii, Curtea admite faptul că articolul 6 nu se opune ideii de tribunal arbitral creat pentru a judeca diverse diferende de natură patrimonială. Curtea consideră că există un interes legitim pentru a exista o instanță sportivă specializată, capabilă să judece situații aparte într-o manieră rapidă și necostisitoare.
Tot ce putem spune este că TAS este fericit – a dat și un comunicat de presă prin care salută Hotărârea Curții.
All in all, în lumina art. 6 alin. 1 din CEDO, instanțele arbitrale sportive sunt considerate „tribunale instituite conform legii și care satisfac cerințele unui proces echitabil dacă sunt îndeplinite cerințele privind imparțialitatea și independența”.
Jurisdicțiile sportive c. Instanțele comune
Luând în brațe fotbalul, statutul FRF prevede, expres, faptul că membrii, jucătorii, oficialii, membrii comisiilor FRF, cât și însăși federația respectă și acceptă jurisdicția TAS.
Pentru simplul fapt că Federațiile naționale sunt afiliate celor europene și internaționale, acestea trebuie să respecte statutele forurilor superioare (FRF trebuie să respecte statutul UEFA și FIFA, de exemplu). Or, în statutul UEFA, la articolul 60, se prevede faptul că federațiile naționale trebuie să includă în propriile statute reglementări referitoare la soluționarea disputelor naționale de către comisii arbitrale precum și TAS, excluzând curțile ordinare.
Cu toate acestea, ar fi o încălcare a accesului la justiție dacă nu aș putea să îmi prezint pretențiile în fața unei instanțe statale?
Răspunsul este și afirmativ, și negativ. Există jurisprudență națională mixtă – unele instanțe de drept comun resping acțiunile având drept obiect materii sportive, declinând competența (vezi referința 1 de mai jos) comisiilor jurisdicționale ale federațiilor naționale, precum și instanțe care consideră că nu se poate limita dreptul justițiabilului de a sesiza o instanță de drept comun.
Un argument puternic (vezi referința 2 de mai jos) care ține partea arbitrajului sportiv este acela conform căruia, dacă nu am da putere acestei proceduri de soluționare a litigiilor, am nega însăși utilitatea Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă care reglementează arbitrajul.
Răspunsul absolut nu există însă, personal, tind să cred că e mai facil de a se lăsa aceste litigii unor organisme specializate.
Concluzia – Sportul respiră liber
Activitatea sportivă este un tot unitar. Regulile de pe teren se transpun și în viața de zi cu zi, iar realitățile sportive pot fi total contradictorii celor cotidiene, iar acest fapt se transpune în orice instituție, inclusiv în justiție.
O abordare pe deplin unitară nu există deocamdată.
- Sentința nr. 894/2014 din 22-mai-2014, Tribunalul Argeș sau Hotărâre nr. 3645/2019 din 10-mai-2019, Judecătoria Cluj Napoca
- HINCU Cezar, Competența de soluționare a unor litigii decurgând din Statutul Federației Române de Fotbal, publicată în Revista Română de Jurisprudență nr. 5 din 2015
Fotografie de Sandro Schuh pe Unsplash
