Am lucrat mai mult de 8 ore pe zi, ce fac?

• Dreptul muncii

4 minute • Luana GI • 22 decembrie 2017

Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi ale legislaţiei în vigoare
Timpul de muncă poate fi împărţit în două categorii: timpul care se încadrează în programul de lucru și timpul peste programul de lucru.
Durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.
Munca prestată peste durata normala a timpului de muncă este considerată muncă suplimentară. Această prevedere nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pentru ca aceștia nu pot presta muncă suplimentară.
Art. 114 din codul muncii, prevede faptul că, durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.
Prin excepție însă, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.
Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili, prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice, o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore. Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.
Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident, conform art.120 alin. (2).
Având în vedere efectele forței majore, este necesară corelarea art. 120 din Codul muncii cu anumite clauze ale Contractului colectiv de muncă unic la nivel național.
Astfel, art. 12 alin. (1)  prevede următoarele: ,,Salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă cu condiţii deosebite beneficiază de reducerea duratei normale a timpului de muncă sub 8 ore pe zi, în condiţiile prevăzute de lege şi nu pot fi solicitaţi să efectueze ore suplimentare, cu excepţia cazurilor justificate de prevederi exprese ale regulamentelor specifice sau a unor situaţii apărute fortuit”;
„Art. 14 alin. (3) ,,Pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, ale unor accidente ori ale altor cazuri de forţă majoră, salariaţii au obligaţia de a presta muncă suplimentară cerută de cel care angajează”.
În ceea ce privește sintagma înlăturarea efectelor unor accidente, se referă atât la accidentele care au loc la sediului de lucru al angajatorului, cât şi în afara acestuia, doar dacă se află în legătură directă cu activitatea angajatorului.
Există şi o reglementare internaţională în acest sens, şi anume Convenţia nr. 1/1919 privind durata muncii care prevede la art. 3 următoarele:

  ,,Limita normală a timpului de lucru va putea fi depăşită în caz de forţă majoră, dar numai în măsura necesară pentru a evita pricinuirea unei tulburări serioase în mersul normal al stabilimentului”.

Prestarea unei muncii suplimentare implică acordul salariatului. Astfel, trebuie să existe o solicitare din partea angajatorului în acest sens. În sens contrar, dacă salariatul prestează ore suplimentare, pentru a recuperea orele de lucru pierdute, nu va constitui muncă suplimentară în accepțiune legală.
Conform art.122, munca suplimentară se compensează, de regulă, cu timp liber în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acestei.
În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea muncii suplimentare, aceasta va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu.
Acest spor se stabilește prin negociere și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.