⬅ ÎNAPOI

Avortul în legislația penală română

Un subiect delicat, atât pe plan național cât și internațional, al cărui loc predilect de dezbatere pare a fi mai degrabă strada[1], este avortul. Deși tema poate fi abordată din mai multe perspective (etică, religioasă, politică, biologică, morală, etc.), prin prezenta scriere mi-am propus să expun, pe scurt, modul în care dreptul penal tratează acest subiect sensibil, așadar analiza se va limita la una juridică.

Avortul, așa cum prevede art. 201 Cod Penal, constituie infracțiune în anumite condiții. Asupra acestor condiții și asupra conținutului infracțiunii voi reveni în cele ce urmează.

Problema incriminării avortului a cunoscut diverse soluții de-a lungul timpului, acestea fiind influențate de modul în care societatea privea această chestiune. Atât în Codul penal din 1864 cât și în Codul penal Carol al II-lea (1936) avortul a fost incriminat, acesta fiind permis doar atunci când viața femeii era pusă în pericol de continuarea sarcinii sau când exista certitudinea că copilul va avea grave probleme de sănătate. Mai apoi a urmat o oarecare relaxare a legislației în acest domeniu prin Decretul nr. 469/1957 conform căruia avortul se putea efectua la cererea femeii însărcinate, lăsând incriminat avortul efectuat în afara instituțiilor medicale și de către persoane fără o calificare medicală în acest sens. A urmat apoi o nouă schimbare de optică, prin Decretele nr. 770 și 771 din 1966, care au introdus o incriminare aproape absolută a avortului, excepțiile fiind de strictă interpretare și vizau situațiile în care viața femeii era pusă în pericol grav care nu putea fi înlăturat altfel; când femeia prezenta invalidități grave; când exista riscul de malformații grave a copilului; când femeia a născut 4 copii și îi avea în îngrijire și când sarcina era urmarea unui viol sau incest. Această viziune rigidă, coroborată cu lipsa de mijloace și educație contraceptivă la acea vreme a avut consecințe nefaste: avorturi efectuate în condiții improprii care aveau ca urmare vătămarea sau decesul femeii sau nașterea de copii cu malformații. Având în vedere această situație, odată cu schimbarea politică, prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 a fost abrogat avortul. Această trecere de la o extremă la alta a avut aceleași consecințe negative deoarece lipsa educației populației cu privire la mijloacele contraceptive a persistat, fapt ce a adus în practica judiciară la soluții forțate din punct de vedere juridic. Situația a continuat timp de 6 ani, reincriminându-se avortul prin Legea nr. 140/1996[2].

Poate fi observat faptul că societatea este, pe alocuri, divizată între două extreme: un curent pro-choice care susține dezincriminarea avortului și un curent pro-life care militează pentru incriminarea totală a avortului[3].

De ce există această incriminare și care sunt valorile sociale protejate?

În doctrina din perioada comunistă s-a afirmat că incriminarea avortului a fost necesară ca o măsură socială și economică, luată de către stat, în vederea „stimulării creșterii natalității, a întăririi familiei, a ocrotirii sănătății mamei și copilului, îngrijirii și educării în condiții tot mai bune a tinerei generații”, pentru a combate ”pericolul demografic”[4].

Potrivit actualei viziuni, incriminarea vine să soluționeze un conflict între drepturi: dreptul la viață și la dezvoltare intrauterină al nenăscutului versus dreptul la viață privată al mamei, care presupune, printre altele, dreptul la autodeterminare (i.e. dreptul de a dispune de propriul corp) și dreptul la integritate fizică și psihică[5].

Modul în care înclină balanța în soluționarea acestui conflict arată viziunea statului asupra acestei probleme. Astfel, în unele state prevalează dreptul la autodeterminare al femeii însărcinate până la o anumită vârstă a sarcinii, măsurată în săptămâni, după care va avea prioritate dreptul la viață și dezvoltare intrauterină al nenăscutului. Această linie de gândire a adoptat-o și legiuitorul român. În alte state, în schimb, legalitatea avortului constituie excepția, acesta fiind în principiu interzis[6].

Așadar, infracțiunea este una pluriofensivă, ea protejând, în principal, dreptul fătului la viață și la dezvoltare intrauterină, și în subsidiar dreptul femeii însărcinate la integritate fizică și psihică[7]. Acest lucru este sugerat și de faptul că infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii a fost mutată, odată cu adoptarea noului cod penal, din capitolul dedicat infracțiunilor contra vieții, integrității și sănătății persoanei în acest nou capitol, intitulat „Agresiuni asupra fătului”, fapt care sugerează că valoarea socială principală protejată este dreptul fătului la viață[8].

Potrivit art. 201 alin. (1) Cod Penal constituie infracțiune: „Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

  1. în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
  2. de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;
  3. dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni”.

Din această reglementare, interpretată per a contrario, se poate deduce faptul că întreruperea cursului sarcinii este permisă, indiferent de motivele care ar putea determina femeia însărcinată să recurgă la un asemenea procedeu, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

  • vârsta sarcinii este mai mică sau egală cu 14 săptămâni. Pentru a nu aduce sub incidența dreptului penal utilizarea mijloacelor contraceptive imediat după consumarea raportului sexual, în doctrină[9] s-a afirmat că termenul de 14 săptămâni se va calcula după finalizarea procesului de nidație (9-12 zile de la consumarea raportului sexual);
  • procedeul să fie efectuat de către un medic de specialitate în acest domeniu, cu drept de liberă practică și într-o instituție medicală autorizată în acest sens;
  • întreruperea cursului sarcinii să se realizeze cu consimțământul femeii însărcinate[10]. Deși această condiție nu este prevăzută expres de lege, ea reiese implicit din interpretarea normei în ansamblul ei, care în alin. (2) sancționează mai grav întreruperea cursului sarcinii fără consimțământul femeii însărcinate.

Așadar, întreruperea cursului sarcinii cu respectarea condițiilor de mai sus nu va constitui infracțiune.

Potrivit art. 201 alin. (2) Cod Penal, „Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate” se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. În acest caz, după cum precizează și legiuitorul, ceea ce contează este lipsa consimțământului femeii însărcinate la acest procedeu, indiferent de cine și în ce condiții îl efectuează. Totuși, fapta nu se va pedepsi dacă cursul sarcinii a fost întrerupt de către medic, fără consimțământul femeii însărcinate, aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința, dacă avortul e necesar datorită unor motive terapeutice.[11] În acest caz e necesar ca la un moment anterior intervenției medicului femeia însărcinată să nu se fi opus în mod explicit avortului în scop terapeutic.

Alin. (3) al art. 201 Cod Penal prevede o formă agravată a acestei infracțiuni, atunci când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate.

O prevedere foarte interesantă se regăsește în alin. (6) al art. 201 Cod Penal. Potrivit acestui text „Nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic (…) până la vârsta sarcinii de 24 de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului”. După cum lesne se poate observa, termenul de 24 de săptămâni enunțat de legiuitor nu pare să aibă vreun efect asupra conduitelor abortive, indiferent de momentul temporal în care acestea sunt comise (înainte sau după ce sarcina ajunge la vârsta de 24 de săptămâni), deoarece ambele trebuie efectuate în scop terapeutic.

Vârsta sarcinii de 24 de săptămâni se referă la conceptul de viabilitate a fătului (i.e. capacitatea de a trăi și supraviețui independent de corpul mamei), concept cu care alte state operează de ceva timp și care s-a dorit a fi introdus în legislația penală română. Viabilitatea se calculează în unele state matematic (în funcție de vârsta sarcinii), iar în alte state se preferă stabilirea in concreto a acestei chestiuni. Relevanța acestui concept se regăsește în motivele care pot justifica manoperele abortive anterior sau ulterior viabilității fătului. Astfel, dacă anterior termenului de 24 de săptămâni cursul sarcinii ar putea fi întrerupt în scop terapeutic pentru a salva viața, integritatea sau sănătatea femeii însărcinate, ulterior acestui moment (i.e. odată ce fătul devine viabil) se consideră că avortul[12] ar putea fi efectuat doar pentru a salva viața femeii însărcinate, iar nu și pentru a-i salva sănătatea sau integritatea, aceasta deoarece potențialitatea vieții fătului devine mult mai semnificativă pentru stat din momentul în care nenăscutul devine viabil[13]. Însă, după cum am precizat mai sus, raportat la formularea textului de lege, această interpretare nu poate fi admisă în legislația noastră.

Ce se înțelege prin scop terapeutic?

În doctrină s-a afirmat că această sintagmă include situațiile de avort terapeutic propriu-zis, adică atunci când întreruperea cursului sarcinii este efectuată pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea femeii, precum și situațiile de avort eugenic, atunci când nenăscutul suferă de boli genetice (i.e. avortul este comis în interesul fătului)[14].

O problemă care nu a fost tranșată de către legiuitor este aceea de a stabili dacă avortul „etic” se circumscrie sau nu noțiunii de avort comis în scop terapeutic. O atare carență legislativă este criticabilă deoarece doctrina a evidențiat exemple în care cele două noțiuni nu se suprapun perfect.

Ce se înțelege prin avort „etic”? Potrivit doctrinei[15], avortul „etic” desemnează situația în care întreruperea cursului sarcinii se impune datorită faptului că aceasta este rezultatul unei fapte prevăzute de legea penală, de regulă fiind vorba despre viol și incest. Ceea ce s-a subliniat în acest caz este aceea că de esența justificării avortului „etic” este lipsa consimțământului la raportul sexual și, implicit, la apariția sarcinii[16]. Dacă în privința violului această condiție nu ridică probleme, căci acesta presupune prin definiție lipsa consimțământului victimei la actul sexual, în ceea ce privește infracțiunea de incest optica este diferită. Potrivit actualei reglementări, venită poate și să soluționeze una dintre controversele reglementării anterioare (care nu prevedea existența sau nu a consimțământului în tipicitatea infracțiunii de incest), incestul, așa cum prevede art. 377 Cod Penal, presupune un raport sexual consimțit. Așadar, dacă adoptăm criteriul de mai sus, reiese că întreruperea cursului unei sarcini apărută ca urmare a unui raport sexual incestuos nu se subsumează noțiunii de avort „etic”. Totuși, în ipoteza în care o atare sarcină prezintă riscuri cu privire la sănătatea mamei sau prezintă riscuri de malformații a fătului, ea se va încadra în noțiunea de scop terapeutic[17].

Așadar, având în vedere că în actuala reglementare nu se acordă o atenție particulară avortului „etic”, rămâne de stabilit dacă acesta poate sau nu să fie circumscris noțiunii de avort pentru motive terapeutice. După cum spuneam mai sus, în acest caz ar trebui să se probeze că viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii ar fi periclitate de continuarea sarcinii, sau că se impune „avortul eugenic”. Desigur, în cazul unei sarcini neconsimțite ca urmare a unui viol, s-ar putea mai lesne argumenta că sănătatea psihică a femeii însărcinate ar fi grav afectată de continuarea sarcinii. Dar dacă acest risc nu este incident sau nu este suficient probat? Ar însemna aceasta că punem semnul egal între interzicerea avortului după vârsta de 14 săptămâni a sarcinii consimțite deoarece nu se impune din motive terapeutice, pe de o parte, și interzicerea aceleiași sarcini, dar de data aceasta neconsimțite, pe de altă parte? Căci, într-adevăr, asupra psihicului femeii însărcinate există o mare diferență între o sarcina dorită sau neplanificată și una neconsimțită. Tocmai pentru această situație, în care o sarcină rezultată în urma unui viol nu prezintă riscuri care să justifice și să se circumscrie noțiunii de „motive terapeutice”, ar trebui tratată în mod distinct de către legiuitor. O propunere de lege ferenda a fost formulată în acest sens[18], sugerându-se posibilitatea întreruperii cursului sarcinii în această situație, dacă fătul nu este viabil.

Potrivit alin. (7) al art. 201 Cod Penal, nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii. După cum s-a remarcat în doctrină[19], introducerea acestei cauze de nepedepsire poate genera probleme deoarece femeile sunt încurajate, dacă vârsta sarcinii depășește 14 săptămâni, să-și întrerupă cursul sarcinii în afara instituțiilor medicale de specialitate. De asemenea, va beneficia de cauza de nepedepsire doar femeia însărcinată, indiferent dacă aceasta are calitatea de complice/instigator sau autor, pe când ceilalți participanți la infracțiune vor fi sancționați în mod corespunzător.

În concluzie, departe de a fi o reglementare perfectă, art. 201 Cod Penal încearcă și reușește pe alocuri să soluționeze într-un mod rezonabil conflictul de drepturi pe care norma le protejează, dar cu siguranță că poate admite îmbunătățiri, precum: reglementarea expresă a avortului „etic” și reglementarea eficace a conceptului de viabilitate a fătului.

Indiferent de perspectiva din care abordăm această temă controversată, ea trebuie mereu coroborată cu cea juridică, căci doar în acest mod putem da eficacitate completă și adecvată manierei în care societatea alege să soluționeze diferitele sale probleme.

Resurse:

  • Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, Noul Cod Penal. Partea Specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva Clujeană, Editura Universul Juridic, București, 2014;
  • Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2017;
  • Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, București, 2013;
  • Doris Alina Șerban, Avortul „etic”, în Caiete de Drept Penal nr. 3/2008;
  • Vasile Dobrinoiu, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea infracțiunii de avort, în Revista Română de Drept nr. 2/1970.

 

 

 

[1] https://stirileprotv.ro/stiri/social/manifestatie-impotriva-avorturilor-la-cluj-2000-de-persoane-au-participat-la-marsul-pentru-viata.html; https://www.b1.ro/stiri/externe/mai-multe-manifestatii-contra-si-pro-avort-au-avut-loc-in-statele-unite-176685.html; https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/manifestatie-de-sustinere-in-bucuresti-fata-de-interzicerea-avortului-in-polonia-580361.

[2] Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pp. 119-120.

[3] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, Noul Cod Penal. Partea Specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 72.

[4] Vasile Dobrinoiu, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea infracțiunii de avort, în RRD nr. 2/1970, pp. 108-110.

[5] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, op. cit., p. 72.

[6] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, op. cit., p. 73.

[7] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 137.

[8] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, op. cit., p. 71.

[9] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, op. cit., p. 75.

[10] Ibidem, p. 75.

[11] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, loc. cit., p. 143.

[12] În doctrină s-a evidențiat faptul că putem vorbi de avort, din punct de vedere medico-legal, doar înainte de termenul de 24 de săptămâni. Expulzarea produsului de concepție după acest moment, indiferent din ce motiv ar surveni, constituie o naștere prematură. A se vedea, Valerian Cioclei, op. cit., p. 126.

[13] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, op. cit., p. 146.

[14] Ibidem, p. 145.

[15] Doris Alina Șerban, Avortul „etic”, în Caiete de Drept Penal nr. 3/2008, p. 117.

[16] Ibidem, pp. 119-120.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 141.

[19] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, op. cit., pp. 147-148.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *

    code