Casatoria la romani

Casatoria la romani. Drepturile si obligatiile sotilor in Roma antica

22 minute • Fasie Geordano • 15 martie 2018


Căsătoria reprezintă un eveniment important din viața fiecărei persoane deoarece mai devreme sau mai târziu, majoritatea dintre noi vom fi puși în situația de a spune un DA hotărât (și consimțit) în fața persoanei iubite. Conform Codului civil, căsătoria reprezintă acea uniune liber consimțită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condițiile legii. În Roma antică, căsătoria era cunoscută sub denumirea de Conubium, adică dreptul de a încheia o căsătorie în mod valabil.
După jurisconsultul roman Modestinus căsătoria reprezenta unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman. În concepția lui Iustinian căsătoria reprezenta unirea bărbatului cu femeia, care constă dintr-o comunitate de viață, de nedespărțit.
În legislația actuală pentru a încheia o căsătorie în mod valabil este suficient ca persoanele să nu se afle în situația unor impedimente la căsătorie (existența unei alte căsătorii, rudenie, tutelă, alienație mintală) și să îndeplinească următoarele condiții:

  1. să existe diferența de sex. Căsătoria se poate încheia în mod valabil numai între un bărbat și o femeie.
  2. vârsta legală. Pentru a încheia o căsătorie în mod valabil este necesar ca ambii parteneri să dobândească capacitate deplină de exercițiu, capacitate care se dobândește odată cu împlinirea vârstei de 18 ani. Desigur, există și anumite excepții când o căsătorie se poate încheia chiar mai repede de vârsta legală, dar în această situație trebuie să existe motive temeinice.
  3. consimțământul. Pentru a încheia o căsătorie valabilă, este necesar ca ambii parteneri să-și manifeste consimțământul, intenția de a întemeia o familie. Dacă nu există acest consimțământ din partea ambilor parteneri atunci nu putem vorbi despre o căsătorie valabilă, existând posibilitatea de a atrage nulitatea căsătoriei

În privința Căsătoriei la romani lucrurile erau mult mai diferite, dar pentru a ajunge la forma juridică pe care o vedem astăzi în practică trebuie să avem în vedere faptul că reglementările romanilor au avut totuși o anumită influență.


Condițiile de fond la căsătorie în Roma antică:

În privința consimțământului la căsătorie, trebuiau să își dea acordul consimțit cei doi pater familias din familiile celor care aveau intenția de a se căsători (părintele, tatăl din partea bărbatului și părintele, tatăl din partea femeii) abia mai târziu se ținea cont de consimțământul viitorilor soți. Cu alte cuvinte, părinții erau cei care aveau ultimul cuvânt în ceea ce privea încheierea unei căsătorii în acea vreme.
Ce se întâmpla dacă cei doi îndrăgostiți nu ascultau de voința supremă ale celor doi pater familias? În cele mai multe cazuri se ajungea la renegare, alungarea din familie sau dezmoștenire, iar în cazuri excepționale se ajungea și la comiterea de infracțiuni asupra vieții (omor, tentativă de omor). Prin legea Iulia ce datează încă de pe vremea împăratului August, li se acorda fetelor dreptul de a se adresa unui magistrat pentru a-l constrânge pe șeful familiei să-și manifeste în sens pozitiv consimțământul. Împăratul Iustinian este de părere că acest drept trebuie neapărat atribuit și tinerilor bărbați și le oferă și acestora dreptul de a solicita ajutorul unui magistrat în situația în care șeful familiei se împotrivea cu privire la încheierea căsătoriei.
Fără consimțământul celor doi pater familias, căsătoria nu putea fi încheiată în mod legal. În cazul în care doar unul dintre cei doi pater familias era de acord cu încheierea căsătoriei, cel care se împotrivea nu era obligat să își motiveze decizia, dar se ajungea de cele mai multe ori la ceea ce numim astăzi mediere sau acestuia i se ofereau diverse bunuri sau servicii pentru a-l convinge de necesitatea exprimării în sens afirmativ a consimțământului său pentru încheierea valabilă a căsătoriei (ceea ce putem numi astăzi o mituire a persoanei pentru a-și exprima consimțământul).
În privința vârstei viitorilor soți, în Roma antică, bărbatul trebuia neapărat să fie puber, adică să aibă cel puțin vârsta de 14 ani împliniți, iar femeia trebuia să fie nubilă, (aptă pentru căsătorie) adică să aibă vârsta de cel puțin 12 ani împliniți.
Ultima etapă pentru a putea încheia o căsătorie romană valabilă constă în îndeplinirea condițiilor legale pentru a dobândi conubium adică dreptul de a încheia o căsătorie în mod valabil.
Singurii care dețineau conubium erau cetățenii romani, latinii vechi, dar și cei cărora conubium le-a fost acordat în mod expres (se putea solicita o autorizație specială din partea autorităților).
Printre condițiile care trebuiau îndeplinite pentru a dobândi conubium enumerăm:

  • Absența afinității, a rudeniei, în linie directă și colaterală, (în linie directă până la infinit, iar în linie colaterală până la gradul șase în epoca veche și până la gradul patru la sfârșitul Republicii). Căsătoria e interzisă cu rudele celuilalt soț în linie directă la infinit, iar în linie colaterală între cumnați și cumnate.
  • Absența unei căsătorii anterioare, respectarea intervalului de văduvie (300 de zile după decesul soțului), Termenul de 300 de zile este un termen imperativ, de natură morală, cunoscut drept termenul de viduitate în care soția este obligată să nu încheie o nouă căsătorie înăuntrul acestui termen deoarece ea trebuie să poarte doliul pe care îl datorează soțului trecut în neființă. De asemenea se precizează că acest termen ar ajuta la eliminarea oricărui dubiu cu privire la paternitatea unui copil care s-ar putea naște în acest interval deoarece în acea perioadă nu existau metodele tehnice de care dispunem astăzi. Acest termen elimină dubiul paternității întrucât din punct de vedere fizic o sarcină durează în mod normal 9 luni.
  • Egalitatea de condiție socială (căsătoria între patricieni și plebei, între eliberați și liberi era interzisă până când a fost anulată prin Legea Canuleia în 445 î. Hr respectiv până la August pentru cei liberi și dezrobiți). De asemenea soldații nu se puteau căsători cât timp se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Numai în situația în care aceste condiții erau îndeplinite, cei doi îndrăgostiți dobândeau conubium (adică dreptul de a încheia o căsătorie recunoscută).


Formele căsătoriei în Roma antică:

Căsătoria în Roma antică era reprezentată de două mari forme și anume: Căsătoria cum manu și Căsătoria sine manu.
Căsătoria cum manuEra acea formă a căsătoriei prin care femeia care urma să se căsătorească trebuia în mod obligatoriu să întrerupă orice relație cu familia ei, urmând a intra în puterea noului pater familias.
În ceea ce privește căsătoria cum manu, existau trei modalități de încheiere a căsătoriei și anume:

  1. Confarreatio ­– Adică exista o ceremonie religioasă, solemnă în care prezența martorilor era absolut necesară. De menționat este faptul că, căsătoria prin confarreatio era accesibilă doar patricienilor. Patricienii erau proprietarii de pământ, cei care dispuneau de drepturi politice depline și care formau astfel masa cetățenilor, numită Poporul Roman (populus romanus).
  2. Coemptio – Adică acea modalitate prin care pater familias vinde în mod fictiv femeia către viitorul soț printr-un procedeu specific numit mancipațiune. Pentru a distinge procedura de vânzare a femeii de cea prin care se vindeau copii, se foloseau cuvinte și expresii diferite.
  3. Usus – Adică acea modalitate prin care bărbatul și femeia care aveau intenția să se căsătorească trebuiau să locuiască/conviețuiască împreună, pe o perioadă de cel puțin un an. Abia după expirarea acestui termen de un an de zile femeia urma să intre în familia bărbatului. Căsătoria cum manu prin usus se caracterizează prin ceremonii religioase în care femeia era condusă de la casa sa la casa soțului său cu un mare cortegiu unde se oferă un sacrificiu și se formează astfel viața comună dintre cei doi soți.

Căsătoria sine manuEra acea formă a căsătoriei în care femeia, viitoarea soție nu intra deloc în puterea noului pater familias. Aceasta avea de îndeplinit o singură condiție și anume să îi fie fidelă soțului său, iar drept urmare a căsătoriei, soția dobândea rangul social al soțului.
În Roma antică, formalismul juridic nu era obligatoriu, cum este astăzi spre exemplu, însă acesta putea fi de mare folos pentru dovedirea existenței raportului juridic dintre soți. Trebuie precizat că, încă din acea vreme exista posibilitatea subiecților de drept de a dovedi un raport juridic cu ajutorul oricărui mijloc de probă.
Pentru încheierea valabilă a căsătoriei în acea vreme, pe lângă consimțământul celor doi pater familias mai era necesar să se îndeplinească încă două condiții în mod cumulativ (în același timp) și anume să existe affectio maritalis și honor matrimonii. Adică să existe fără nicio urmă de îndoială intenția viitorilor soți de a întemeia o familie urmată de conviețuirea faptică și materială a celor doi, ceea ce putem numi astăzi concubinaj.
În perspectiva romanilor, nu exista o dovadă mai puternică de devotament și afecțiune reciprocă decât aceea de a trăi faptic și de a contribui în mod egal și continuu la îndatoririle și obligațiile familiale.
Intenția de a întemeia o familie era absolut necesară considerându-se că dacă nu se aduc la îndeplinire aceste condiții, nu putem vorbi de o căsătorie în adevăratul sens al cuvântului. Răspândirea speciei era un aspect deosebit de important pe care romanii nu l-au neglijat și l-au avut în vedere atunci când au reglementat instituția căsătoriei.
Mai exact, putem observa cu ușurință faptul că, prin impunerea acestor condiții se dorea pe cât posibil evitarea încheierii unor căsătorii de formă, fictive. Dovada existenței affectio maritalis și honor matrimonii se putea face prin orice mijloc de probă.


Raporturile dintre soți în Roma antică:

În privința raporturilor personale dintre soți:

  • La căsătoria cum manu, femeia devenea fiică/nepoată în familia soțului ei, aceasta având obligația de a rupe orice fel de legătură cu familia de origine, acest proces era cunoscut sub denumirea de agnațiune.
  • La căsătoria sine manu, femeia nu avea obligația de a rupe legăturile cu familia sa inițială, dar din punct de vedere juridic rămânea încă în aceasta.

În privința raporturilor patrimoniale dintre soți:

  • La căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii urma a fi transferată în patrimoniul noului pater familias, iar la decesul acestuia, femeia dobândea numai o cotă-parte din succesiune. Prin patrimoniu înțelegem toate drepturile și obligațiile cu caracter economic care aparțin unei persoane.
  • La căsătoria sine manu, averea soției denumită alieni iuris aparținea familiei lui pater familias din care a plecat, adică, mai exact tatălui său.

Soția care avea statutul de sui iuris în schimb, era stăpână pe întreaga sa avere, fiind sfătuită și ajutată de către un tutore în cazul în care aceasta trebuia să încheie diferite acte cu caracter patrimonial.
Remarcăm că, deși soția sui iuris avea recunoscut dreptul de a stăpâni întreaga avere pe care o deținea în patrimoniul său, normele legale și conduita din acea perioadă nu o considera pe aceasta suficient de independentă și capabilă din punct de vedere juridic să încheie acte de dispoziție, adică să dispună de bunurile și averea sa în mod liber, fiind necesar în cele din urmă și consimțământul unui tutore.
În privința lui pater familias, acesta nu avea interdicții cu privire la modul în care să dispună de averea pe care o deține, legea recunoscându-i capacitatea deplină din simplul motiv că este bărbat și totodată pater familias, adică „stâlpul familiei”.
Donațiile între soți erau strict interzise în acea perioadă. În legislația actuală, donațiile între soți sunt permise, iar acestea se pot revoca numai în timpul căsătoriei, conform art. 1031 C. civ.


Desființarea căsătoriei în Roma antică:

În Roma antică, desființarea căsătoriei putea avea loc în următoarele împrejurări:

  1. Desființare forțată (fără voința soților) atunci când desființarea căsătoriei avea loc prin moartea unuia dintre soți, prin pierderea libertății (sclav), a cetățeniei unuia dintre soți (peregrin) sau datorită apariției unor impedimente care apar după încheierea căsătoriei, impedimente care fac imposibilă continuarea acesteia. Spre exemplu căsătoriile dintre persoanele care (ulterior încheierii căsătoriei) au devenit senatori și femeile dezrobite erau interzise prin lege.
  2. Desființare voluntară (din voința soților):

Căsătoria cum manu putea fi desfăcută voluntar, dar trebuia sa parcurgă o procedură destul de dificilă. Căsătoria se desființa printr-o ceremonie solemnă, adică, în situația în care căsătoria s-a încheiat prin intermediul conffareatio, căsătoria se desființa prin diffaeratio.
Dacă s-a încheiat prin intermediul coemptio/usus atunci se desființa prin remancipatio. Remancipatio era acel procedeu prin care soțul își remancipa soția, adică acesta o trecea practic în puterea unei terțe persoane care ulterior o va elibera. Din punct de vedere juridic femeia nu se mai afla sub puterea bărbatului, iar în cele din urmă căsătoria se desfăcea.
Căsătoria sine manu putea fi desfăcută semnificativ mai ușor și se desființa în toate cazurile printr-o separare faptică și materială a celor doi soți (soții se despărțeau, nu mai locuiau împreună și își împărțeau reciproc bunurile rămase).
Desființarea voluntară la căsătoria sine manu era valabilă numai în situația în care se dovedea fără niciun dubiu că nu mai există între soți acel affectio maritalis precum și honor matrimonii. Condițiile affectio maritalis și honor matrimonii trebuiau să existe obligatoriu în mod cumulativ. Dacă unul dintre elemente lipsea, căsătoria înceta pur și simplu să mai existe și se desființa.
Formalitățile la desființarea căsătoriei voluntare sine manu nu erau necesare, era suficient ca soții să se despartă și să nu mai locuiască împreună, această simplă stare de fapt reprezenta întocmai acordul lor de voință la desființarea căsătoriei. Totuși, pentru a demonstra și mai puternic voința soților de a desface căsătoria, se puteau îndeplini anumite acte specifice. Spre exemplu: notificarea scrisă, pronunțarea unor cuvinte în prezența martorilor (repudium).


Divorțul în dreptul roman: (Divortium)

Chiar dacă divorțul în lumea romană era privit cu foarte multă ostilitate, iar legea romană nu era foarte îngăduitoare cu soții care voiau să divorțeze și chiar și în această situație romanii nu au neglijat deloc existența divorțurilor și au tratat acest subiect cu foarte multă seriozitate întrucât neînțelegerile dintre bărbați și femei au existat dintotdeauna, iar romanii au înțeles necesitatea introducerii unei reglementări cu privire la divorț.
Romanii voiau să stabilească de la bun început un echilibru în societate întrucât divorțurile însemnau pentru romani o piedică în procesul de evoluție a societății întrucât omul, cetățeanul roman era considerat celula de bază în procesul de producție.
Divorțul fără justificare, fără temei era pedepsit de către cenzori printr-o observație, mustrare (nota censoria).
Cu toate acestea, în epoca imperială se resimt profund influențele orientale, exploatarea sclavagistă, dar și opulența resimțită de păturile sociale mai înalte produc din aceștia familii considerate moderne, iar drept rezultat relațiile autentice de familie își pierd încet, dar sigur soliditatea morală consacrată de ceva vreme. Divorțurile erau des întâlnite mai ales la clasele sociale mai înalte, dominante reflectând astfel decăderea morală a epocii.
Divorțul în sistemul de drept roman a apărut datorită lui Iustinian.
Iustinian este cel care introduce divorțul:

  1. Prin consimțământul mutual al soților (communi consensu), adică ambii soți doresc și sunt de acord să divorțeze.
  2. Datorită unui fapt justificat, dar neimputabil soților, cunoscut și sub denumirea de divortium bona gratia, adică a apariției a unui eveniment/fapt care, cu toate că nu se poate reproșa celor doi soți, acesta face numaidecât imposibilă continuarea căsătoriei. Spre exemplu: căderea unui soț în prizonierat, infertilitatea.
  3. Din vina unuia dintre soți (iusta causa), în cazurile de adulter, abandon sau prin comiterea unor infracțiuni contra persoanei (tentativă de omor). Putem remarca și în acest caz faptul că romanii știau și înțelegeau realitățile sociale și psihologice ale unei persoane care nu poate să mai trăiască împreună cu o persoană care a atentat cel puțin o dată la suprimarea vieții acesteia.
  4. Orice altă formă de divorț nereglementat în mod expres de lege era considerat a fi nejustificat (sine iusta causa), iar soțul care se despărțea fără a respecta reglementările legale în vigoare la acea vreme era pedepsit, dar chiar și în astfel de situații menționăm faptul că, căsătoria rămânea totuși desfăcută mergând probabil pe principiul dragostea cu forța nu se poate.

Motivele pentru care un bărbat putea divorța de soția lui:

  1. Soția acestuia a complotat împotriva guvernului, iar aceasta nu l-a înștiințat.
  2. Soția a complotat împotriva lui.
  3. Dacă nu există copii rezultați din căsătorie, soțul va păstra cadourile de nuntă, zestrea precum și o treime (1/3) din alte proprietăți pe care soția le avea în posesie. Soțul va lua totul dacă există copii rezultați din căsătorie, dar acesta trebuie să păstreze toate bunurile pentru aceștia.
  4. Soția a făcut baie cu străini sau a participat la evenimente, petreceri, circuri, teatre fără aprobarea soțului său.
  5. Fără permisiunea sau încunoștințarea acestuia, soția a părăsit căminul familiei cu excepția cazului când aceasta a fost în vizită la părinți. Desigur, acest fapt trebuia dovedit.

Motivele pentru care femeia putea divorța de soțul său:

  1. Soțul a fost implicat într-un complot împotriva guvernului sau a știut de existența unui complot împotriva guvernului, iar acesta nu a făcut nimic în această privință.
  2. Soțul a încercat să atenteze la viața acesteia sau având cunoștință de posibilitatea unui atentat la viața soției, nu a avertizat-o sau nu făcut nimic să oprească aceste fapte.
  3. Soțul încearcă să o vândă unui alt bărbat în scopul comiterii adulterului.
  4. Soțul o acuză de infidelitate, dar nu reușește să probeze acest fapt.
  5. Soțul a fost surprins cu o altă femeie în casa soției sau este văzut frecvent în diferite locuri cu o altă femeie și refuză în mod deliberat să se oprească după ce a fost în prealabil avertizat cu privire la acest fapt. Avertismentul trebuie să provină de la o persoană considerată în acea vreme de încredere (o rudă apropiată, părinții soției).
  6. Soția înșelată avea dreptul la zestre și la cadourile de nuntă. Dacă există copii din căsătorie, aceasta va putea folosi bunurile, dar este obligată să le conserve și să transmită proprietatea bunurilor copiilor săi, de îndată ce aceștia vor deveni majori. Dacă soțul avea proprietăți sau bunuri imobile, acestea se vor transmite copiilor săi, iar dacă nu existau copii din căsătorie, guvernul intra în proprietatea acestor categorii de bunuri.

Astăzi, în zilele noastre, instituția căsătoriei s-a adaptat și a evoluat semnificativ existând în prezent posibilitatea de a divorța legal, în mai puțin de câteva ore la un notar public însă inițial nu era deloc așa.
În Roma antică, o căsătorie se putea încheia valabil prin divorț numai ca urmare a deciziei unilaterale a soțului, adică a celui considerat lui pater familias (capul familiei) printr-o procedură numită repudiere. Soția nu se bucura de acest drept, neavând din punct de vedere legal, dreptul de a divorța de soțul său. Aceasta se putea separa în mod faptic (să părăsească locuința conjugală), dar din punct de vedere legal aceasta era încă sub tutela lui pater familias, căsătorită cu soțul său.
Abia începând cu secolul III, femeile cu statut de sui iuris au dobândit dreptul de a divorța de partenerii lor prin voință unilaterală. Însă, chiar și în această situație putem remarca faptul că doar o anumită categorie de femei erau privilegiate în legătură cu acest drept și anume femeile care proveneau dintr-o categorie socială mai înaltă, soțiile sui iuris. Femeile cu statut cum manu nu se puteau bucura de acest drept rămânând sub autoritatea soțului său.


Relațiile extraconjugale în Roma antică:

Relațiile extraconjugale erau destul de frecvente în Roma antică, iar pentru a proteja căsătoria; romanii au înțeles că este necesar protejarea familiei romane prin reglementări legale, aplicând în acest sens sancțiuni destul de drastice pentru cei care nu respectau familia. Printre sancțiuni enumerăm: pierderea proprietății tuturor bunurilor, alungarea din familie, renegarea.

  1. Stuprum – relație sexuală între persoane libere, căsătorite sau nu.
  2. Concubinaj – uniune stabilă între două persoane de sex diferit, căreia îi lipsește affectio maritalis. Copiii rezultați din aceste legături erau considerați nelegitimi.

Acest articol nu are drept scop dovedirea cu orice preț a faptului că femeile în Roma antică aveau puține drepturi, într-adevăr, drepturile acestora erau în mod dovedit mult mai limitate față de bărbați, iar din acest punct de vedere nu le putem considera întocmai egali cu barbătul, pater familias din acea vreme.


Dicționar:

  1. Pater familias – Bărbatul, cunoscut adesea sub denumirea capul familiei sau stâlpul familiei, soțul femeii care avea îndatorirea supremă de a susține sub toate aspectele familia pe care a întemeiat-o.
  2. Conubium – Dreptul de a încheia o căsătorie în mod valabil.
  3. Căsătoria cum manu – Era acea formă a căsătoriei prin care femeia care urma să se căsătorească trebuia în mod obligatoriu să întrerupă orice relație cu familia ei, urmând a intra în puterea noului pater familias.
  4. Căsătoria sine manu – Era acea formă a căsătoriei în care femeia, viitoarea soție nu intra deloc în puterea noului pater familias.
  5. Confarreatio – Existența unei ceremonii religioase în care prezența martorilor era absolut necesară, dintre persoana martorilor, aveau prioritate patricienii.
  6. Coemptio – Acea modalitate prin care pater familias vinde în mod fictiv femeia către viitorul soț printr-un procedeu specific numit mancipațiune.
  7. Usus – Acea modalitate prin care bărbatul și femeia care aveau intenția să se căsătorească trebuiau să locuiască/conviețuiască împreună, pe o perioadă de cel puțin un an.
  8. Affectio maritalis – Intenția neîndoielnică a viitorilor soți de a întemeia o familie împreună.
  9. Honor matrimonii – Conviețuirea faptică și contribuirea materială a celor doi soți la întreținerea gospodăriei familiei.
  10. Soție sui iuris – Soție care avea recunoscut dreptul de a stăpâni întreaga avere pe care o deținea în patrimoniul său. Totuși, pentru încheierea unor acte de dispoziție era absolut necesar acordul unui tutore.
  11. Soție alieni iuris – Soția care aparținea familiei lui pater familias din care a plecat, adică, mai exact tatălui său.
  12. Divortium bona gratia – Apariția unui eveniment care face imposibilă continuarea căsătoriei.
  13. Stuprum – relație sexuală între persoane libere, căsătorite sau nu.
  14. Patrimoniu – totalitatea drepturilor și obligațiilor unei persoane cu valoare economică, ce poate fi stabilită în bani.
  15. Diffaeratio – Căsătoria încheiată prin confarreatio se desfăcea prin
  16. Remancipatio – Căsătoria încheiată prin coemptio sau usus se desfăcea prin remancipatio.

REFERINȚE:

[1] Codul civil.
[2] POP Cristina, Drept roman – Îndrumar pentru seminarii, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014.
[3] Outlines of Roman History, William C. Morey, Studia Liberalia Press.
[4] Femeile în lumea antică, Legea lui Iustinian aplicată la femei și familie, http://www.womenintheancientworld.com/justinian’s%20law.htm.
[5] POPA Vasile Val, Drept privat roman, Editura C.H. Beck, 2004.
[6] CIUCA M. Valerius, Drept roman. Lecțiuni, Vol. 2, Editura Universitatea Al. I. Cuza Iași, 2014.
[7] HANGA Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *