Tipologii de criminali in serie
38 minute • Cristina Dutescu • 14 noiembrie 2017
Cu amestecul de cruzime şi aparentă banalitate care îi particularizează, criminalii în serie constituie astăzi una dintre formele preocupante ale criminalităţii mondiale. Studiile complexe având ca subiecţi criminalii în serie evidenţiază aspecte certe şi anume că, pe de-o parte aceşti ucigaşi sunt incurabili, iar pe de altă parte că numai deţinerea lor în stare de arest şi sancţiunea închisorii pe viată sunt susceptibile să protejeze societatea de actele lor abominabile.
Totodată, nu este mai puţin important de semnalat că, în ciuda cruzimii de care dau dovadă, criminalii în serie au intrat în conştiinţa populară, într-un mod ciudat şi nefiresc, aproape ca nişte eroi de folclor. În Statele Unite, de exemplu, Charles Manson a beneficiat de un adevărat cult al personalităţii, aşa încât tinerii de azi, nenăscuţi încă la vremea cazurilor Tate şi La Bianca, îşi formează propriile bande în spiritul tribului lui Manson. Un alt exemplu este David Berkowitz. În momentul în care acesta a fost identificat drept ucigaşul în serie supranumit şi “Fiul lui Sam”, apartamentul său din districtul new-yorkez Yonkers a fost complet devalizat de vânătorii de suveniruri, în căutarea lor disperată după vreo amintire a criminalului care devenise deja celebru.
Această fascinaţie nu este valabilă numai în cazul criminalilor reali. Ea se aplică într-o măsură incredibil de mare şi monştrilor născuţi din ficţiune. Este semnificativ, poate, că în timp ce Jeffrey Dohmer îşi măcelărea şi îşi mânca victimele în Milwaukee iar Nikolai Giumagaliev făcea acelaşi lucru în Kazahstan, doctorul Hannibal Lecter, un imaginar multiucigaş şi canibal se bucura de o celebritate internaţională datorită filmului “Tăcerea mieilor”, realizat după romanul lui Thomas Harris.
Dacă ficţiunea a transformat figurile criminalilor în serie în personaje atât de des întâlnite în filme, în seriale TV sau în cărţi, fenomenul ca atare reprezintă o relitate morbid care ocupă spaţii tot mai largi în buletinele de ştiri sau în ziare.
Cine sunt aceşti criminali? Care este mecanismul psihic ce îi transforma în nişte monştri? Ce motivaţii îi determină să comită masacrele? Cum îşi aleg victimele? La toate aceste întrebări răspund numeroase profiluri de criminali ca „văduva neagră”, „ îngerul morţii”, etc.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE “CRIMINAL ÎN SERIE”
Pentru a înţelege mai bine problematica criminalului în serie se pune problema definirii acestui concept. Astfel, în urma unei analize atente a explicaţiilor date de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, vom sesiza că acesta nu oferă o definiţie distinctă pentru noţiunile de “criminal în serie”, “ucigaş în serie” sau “asasin în serie”, însă se referă la termenii “criminal”, “ucigaş” şi “asasin” pentru a desemna persoana care ucide pe cineva sau care provoacă moartea cuiva. În ceea ce priveşte cuvântul “serie”, tot dicţionarul îl explică ca pe “o repetare consecutivă de acţiuni sau evenimente de acelaşi gen”.
Astfel, ţinând seama de semnificaţiile acestor cuvinte, criminalul în serie este acel tip de ucigaş care suprimă viaţa mai multor persoane, cu pauze între acte, având, de cele mai multe ori, o modalitate particulară de operare şi de selectare a viitoarelor sale victime.
În limba engleză, acest gen de ucigaş este desemnat prin cuvintele: “serial killer”, “repeat killer”, “random killer” şi “serial murderer”, care nu reprezintă altceva decât sinonime ale expresiilor româneşti menţionate anterior. Pentru “crima în serie” se utilizează sintagmele “serial murder”, “serial killing” sau “serial homicide”.
Însă, definiţia cea mai cuprinzătoare a criminalului în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justişie socială la Universitatea din Sangamon:
„O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulţi indivizi( bărbaţi, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere şi/sau o altă crimă ulterior; este fără predeterimnare( nu există o relaţie stabilă între autor şi victimă); survine într-un moment distinct şi, aparent, nu are legătura cu omuciderea iniţială, fiind în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentaţia câştigului material, ci pare să fie dorinţa de a-şi exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate şi se află în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalţi”.
În sfârşit, majoritatea cercetătorilor a operat o distincţie între criminalul în masă şi criminalul în serie. Se subliniază faptul că un criminal în masă acţionează singur şi asupra mai multor victime într-un singur loc şi într-un singur moment.
“crima în serie”, “crima ocazională”, “crima în masă” şi “crima teroristă”
Crima ocazională (“normală” sau “accidentală”)
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană este omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
- “crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare, adeseori cauzat de atitudinea victimei;
- crima înfăptuită cu “sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată de cele mai multe ori de speranţa unui câştig personal.
Odată atins obiectivul propus (de exemplu, eliminarea soţului necredincios sau a deţinătorului unui obiect râvnit de către ucigaş), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din nou, fără a fi înlăturată în totalitate posibilitatea ca acesta să recidiveze.
Crima în masă
“Crima în masă” poate fi definită ca o acţiune în care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur ucigaş într-un timp relativ scurt şi aproximativ în aceeaşi arie geografică. De regulă, acest gen de criminal apelează la mijloace de natură a provoca moartea care nu implică contactul fizic nemijlocit al asasinului cu victima (de exemplu, foloseşte arme de foc, explozibili, otrăvuri ş.a.).
Crima teroristă
Spre deosebire de “crima în masă”, în cazul “crimei teroriste”, asasinatele au loc într-o perioadă de timp oarecum mai lungă: ore sau zile. Geneza asasinatelor se regăseşte în nemulţumiri de ordin politic,religios sau de altă natură. Înainte de a trece efectiv la act, teroristul obişnuieşte să poarte tratative cu autorităţile în vederea satisfacerii doleanţelor sale, intră în contact cu mass-media pentru a-şi propaga ideile ori plângerile, şi, câteodată, ucide treptat câte o persoană sau mai multe în speranţa că va reuşi să determine factorii de decizie să cedeze în faţa cererilor sale.
De regulă, în spatele acestor crime se află diverse organizaţii criminale, însă sunt situaţii când ucigaşii acţionează din proprie iniţiativă.
CARACTERISTICI ALE CRIMEI ÎN SERIE
La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu-la-unu. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
- „crima pasională” comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare
- „crima înfăptuită cu sânge rece”, care se distinge print-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, deexemplu, sau a deţinătorului unui obiect râvnit), nu există niciun motiv de amai presupune că asasinul va ucide din nou. Din studii bazate pe statistica crimelor, se poate vedea că o mare parte a omuciderilor sunt comise de persoane care se cunoşteau cu victima. Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie aucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membriai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai “sigur” să lucrezi singur, în sensul cănumai ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuiesă ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Maimult, caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situaţia încare el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerilealtcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie şi bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi grupurilor criminale, deşi în acest caz, indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Şi totuşi cerinţele de securitate, pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale, sunt satisfăcute.
CUPLURILE UCIGAŞE
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o relaţie sexuală, în care bărbatul este, în general, partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, <<personalitatea lor combinată>> se dovedeşte mortală doar când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia folie à deux (“iluzie împărtăşită de două persoane legate emoţional”), iar psihologia – termenul Gestalt conform căruia “întregul organizat e mai puternic decât suma părţilor lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Brady şi Myra Hindley şi australienii David şi Catherin Birnie. În cazul englezilor, relaţia lor era cimentată de o fascinaţie comună pentru dezgustătoarele excese ale naziştilor şi ale sadicilor sexuali. La fel ca multe alte cupluri care îndrăgesc această perversiune sexuală, Brady şi Hindley uzau de materialele pornografice disponibile, însă spre deosebire de ceilalţi, au devenit din ce în ce mai dornici de experienţe de maximă intensitate. În cele din urmă, patima lor a dus la torturarea brutală şi omorârea copiilor. Câtă vreme au acţionat în cuplu, n-a ajuns nimic la urechea altcuiva, securitatea lor sfărâmându-se în clipa în care l-au introdus în acest joc macabru pe unul din membrii familiei lor, care i-a denunţat la poliţie.
Cu toate că tendinţa bărbaţilor de a domina reflectă un tipar social tradiţional, există şi cazuri în care partenerul feminin se dovedeşte cel dominant şi joacă rolul de conducător. O astfel de relaţie a existat între Martha Beck şi Raymond Fernandez.
Partenerii homosexuali împărtăşesc acelaşi stres emoţional şi acelaşi gen de legături afective ca şi cuplurile heterosexuale. În orice caz, cuplurile homosexuale masculine tind să fie cele mai sadice din punct de vedere sexual. La ele se întâlneşte cel mai înalt grad de torturare fizică a victimelor.
Într-o relaţie bazată pe sex, punctul vulnerabil îl constituie infidelitatea. În momentul în care unul dintre parteneri abdică de la această obligaţie, apare, în mod inevitabil, ura şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea denunţului celuilalt partener.
PARTENERII
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. În acest caz este vorba despre veri criminali, fraţi sau cunoştinţe întâmplătoare. Edificator în această privinţă este cazul pe care l-au furnizat fraţii Ralph şi Tommy Searl, care au ucis independent unul de altul, în acelaşi timp şi în aceeaşi zonă – Kalamazoo, Michigan, SUA – din motive diferite. Un alt caz este cel al lui William Burke şi William Hare, scoţienii care obişnuiau să-şi ciopârţească cadavrele. Deşi în cazul lor opinia generală este că relaţia lor se baza pe invidie reciprocă şi degenerescentă, se crede că statornicia parteneriatului lor se datora în bună parte cooperării şi sprijinului activ oferit de concubinele lor, care serveau ca momeală pentru a atrage victimele într-o cabană, unde îşi întâlneau moartea, după o metodă specială a lui Burke: sufocarea.
GRUPURILE UCIGAŞE
Grupurile ucigaşe s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile închipuiri. De multe ori, grupurilor li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de folie à deux Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de “nebunie” colectivă.
Grupurile ucigaşe îşi ascund faptele sub acoperirea unor acţiuni “politice”, religioase, rasiale. Astfel, “Spintecătorii din Chicago” au operat între 1981 şi 1982, folosind crima si mutilarea ca părţi ale unor acte rituale de canibalism. Mai recent, în 1991, patru infirmiere au fost judecate la Viena, acuzate de omorârea a patruzeci şi doi dintre pacienţii lor între 1988 şi 1989. Un fapt şi mai ieşit din comun s-a petrecut în satul maghiar Naghyrev, între 1914 şi 1929, când treizeci şi opt de localnice au fost implicate într-un lanţ de otrăviri căruia i-au căzut victime sute de persoane.
MODELUL MOTIVAŢIONAL AL OMUCIDERII SEXUALE (FBI)
Pe baza unor interogatorii sistematice ale celor 36 de criminali în serie aflaţi în închisorile americane între 1979 şi 1983, Burgess a propus un model motivaţional al omuciderii sexuale, adică un proces general, în cinci faze, care explică modul încare un individ devine criminal în serie.
Astfel, cele cinci faze sunt:
- Un mediu social ineficient, în care copilul nu reuşeşte să innoade legături cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinţilor sau a celor care îl suprveghează. Când un copil creşte, intensitatea iubirii pe care o simte faţă de părinţii sau apropiaţii lui şi a celei pe care o primeşte reprezintă factorul decisiv pentru o sociabilitate reuşită. În cazul criminalilor studiaţi, părinţii nu acordă nicio atenţie şi se arată indiferenţi faţă de copilul lor. Cel mult, ei stabilesc regulile de comportament, neîngăduindu-i copilului să facă diferenţa dintre bine şi rău.
- Evenimente destabilizatoare, care survin foarte devreme în copilărie, precum abuzurile fizice şi sexuale, şi care le dirijează motivaţiile şi viaţa socială, gândurile lor fixându-se pe aceste evenimente traumatice şi facându-i să se simtă lipsiţi de apărare. De aici rezultă eşecul subiectului de a se dezvolta normal.
- Fantasmele violente, de control şi de dominaţie, îi compensează traumatismele, rezultând o personalitate negativă, care îl determină să îşi caute satisfacţia personală fară a mai ţine cont de consecinţele acestui fapt pentru ceilalţi. Repetarea sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în acelaşi impas: să-şi retrăiască durerea sau să-şi construiască pe îndelete scenarii imaginare. Întreţinând un monolog interior, rupt de realitate, el judecă faptele după propria sa logică şi cade în generalizări, nesecotindu-se responsabil şi dezvinovăţindu-se.
- Comportamentele auto- şi heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenţei şi al vârstei adulte; prima trecere la fapte îi trezeşte întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui şi se exprima cu o conotaţie sexuală. La început este frecventa cruzimea faţă de animale şi copii. Apoi, îl apropie mai mult în fiecare zi de fantasma criminală, cu aceeaşi indiferenţă pe care mediul său social a manifestat-o faţă de el. Agresiunea se explica în trei timpi: 1. Creşterea în forţă a fantasmelor, însoţită de instabilitate, anxietate şi nervozitate. 2. Factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanşează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate să o regleze. 3. Descărcarea este eliberatoare şi fantasmele se focalizează asupra unei victime, reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere şi uşurare – de unde şi absenţa remuşcărilor.
- O retroacţiune a fantasmelor agresive, care, accelerată de eşecurile şi izolarea socială, îl determină să repete şi să-şi legitimeze purtările violente; de aceea îşi planifică agresiunile, îndreptându-şi greşelile şi rafinându-şi fantasmele. Nu reţine decât scenariile care prezintă un minimum de riscuri şi un maximum de avantaje.
După elaborarea modelului de către FBI, profesorul doctor Eric Hickey, elaborează un model denumit modelul de traumă-control, fiind convins de faptul ca factorii care predispun (rănire la cap, anomalie biologică de tipul cromozom Y suplimentar, etc) asociaţi cu evenimente traumatizante (abuz şi părăsire a copilului) îl împling pe subiect să-şi dezvolte fantasmele, pentru a lupta împotriva acestei lipse de respect faţă de sine, conducându-l la disocierea personalităţii, pentru a-şi proteja exhilibrul psihic. El îşi crează o mască în spatele căreia se ascunde spre a-şi compensa suferinţele dar prăpastia dintre aparenţă şi realitate îi reactivează traumele. Ucigaşii în serie ar fi atinşi de sindromul Mefisto, o combinaţie între disociere şi psihopatie. Incapabil să îşi stăpânească această groaznică tensiune, agravată frecvent de stimulenţi, el se refugiază în fantasme violente, pe care le va pune în scenă cât mai fidel cu putinţă, pentru a-şi controla existenţa şi a-şi domina victima. S-a demonstrat că statele care au cel mai mare număr de cititori de publicaţii pornografice sunt totodata şi statele cu rata cea mai ridicată a violurilor. Realitatea nu se ridică niciodată la înalţimea fantasmei, ceea ce reactivează, mai devreme sau mai târziu, traumele.
VICTIMELE CRIMINALILOR ÎN SERIE
Există un risc mai mare să fi ucis în marile oraşe decât în micile aglomerări. Multă vreme s-a crezut că Sudul Statelor Unite ar fi avut cea mai ridicată rată a omuciderilor şi că negrii ar fi fost responsabili în peste 50% dintre cazuri. Studiile însă demonstrează că, dimpotrivă, numai 20% sunt implicaţi.
O altă idee preconcepută: criminalului în serie îi place să se plimbe dintr-un stat în altul. În realitate, criminalii acţionează local în 52% dintre cazuri si în alte 14% în locuri specifice. Criminalul tradiţional nu are motivaţie pentru modul de operare folosit, dar are una în selecţionarea victimei.
În cazul crimei în serie, nu există – sau este foarte redusă – o conexiune între ucigaşi şi victimă, persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie. Acest atribut al criminalilor în serie este, într-un sens , un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei asasinului, aşa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de dezvoltate, încât să detecteze de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente. Însă, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile între poliţişti, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă\motiv au devenit tot mai dificil de mascat. Femeile singure sunt cel mai des alese drept victime. Urmează după aceea prietenii şi vecinii. Puţini criminali aleg numai copii, numai adolescenşi sau numai persoane în vârstă.
Una dintre cele mai alarmante caracteristici ale tendinţelor recente în omucideri o constituie creşterea dramatică a crimelor cu autori necunoscuţi. În plus, deşi multe dintre ele sunt datorate unei alte infracţiuni (jaf, viol etc.), un număr important intră în categoria celor “lipsite de mobil”. În aceste cazuri, criminalii demonstrează, în general, o lipsă sociopatologică de îngrijorare sau regret în ceea ce priveşte violenţa cu care îşi trataseră victimele, iar în unele situaţii ei chiar au o mare satisfacţie de pe urma suferinţelor pricinuite. De exemplu, Gerald Stano a mărturisit că uciderea celor treizeci şi două de tinere femei, victime ale sale, a fost pentru el la fel de neînsemnată ca strivirea unor gândaci.
Aşadar, criminalul în serie îşi alege, în general, victimele la întâmplare, lucru care i-a determinat pe americani să-l denumească şi “random killer” adică persoană care ucide tot ce îi cade în faţă, însă victimele adeseori se înscriu într-un anumit tipar.
Alegerea victimei este o problemă majoră pentru criminalul în serie. În fond, alege persoana care va fi uşor de dominat şi care corespunde cel mai bine fantasmelor sale. Indivizii care sunt prezenţi la „momentul potrivit”, „în locul potrivit”, sau care îşi menţin un anumit stil de viaţă se expun singuri la un mai mare risc de a cădea victime. Unii criminali urmăresc victimele care le oglindesc stilul lor de viaţă – anterior sau fantasmatic. Ei le caută mai ales pe acelea care reprezintă mai ales ce îşi doresc ei. Poate fi, de asemenea, o omucidere prin procura: subiectul ucide pe cineva care îi aminteşte sau simbolizează ceea ce el cu disperare vrea dar nu a avut niciodată. Aceste atribute tangibile, îl obsedează şi îl fac să se întoarcă neîncetat la frustrările sale – de aceea femeile frumoase, tinere, bogate, hotărâte, pe deplin sănătoase, devin cel mai des victime. Alţii ucid pe cei care le inspiră teamă sau pe care îi detestă: homosexualii, vagabonzi, persoane vârstnice şi infirme.
PROFIL GENERAL
Lucrările lui Norris au permis stabiilirea profilului general al bărbatului criminal în serie, mulţumită interievării a 12 făptaşi, expertizei altor 300 şi consultării cu diverşi profesionişti(neurologi, chirurgi, psihiatri, medici legişti, farmacişti cercetători) asupra a 500 de studii de caz. Unele aspecte sunt caracteristici tipice criminalului în serie, altele explică etiologia comportamentală. Profilul general curpinde 21 de elemente.
- Comportamentul ritualic. Acesta serveşte la structurarea fantasmelor şi a violenţei faptice ale criminalului, ceea ce permite anchetatorilor sa recunoască numitorul comun dintre diferite crime. Este cazul lui Henry Lucas, care şi-a revendicat sute de victime de prin toate statele din SUA şi care, violând în general autostopiste înainte şi după moarte, voia de fapt să o ucidă, prin intermediul lor, pe mama lui, prostituată şi alcoolică.
- Masca de sănătate mentală. Subiectul nu pare anormal în viaţa de toate yilele. Are o faţadă acceptabilă din punct de vedere social şi se conformează, cel mai adesea, normelor societăţii în care trăieşte. De exemplu, Ted Bundz, care ucidea tinere studente din Seattle în vreme ce îşi pregătea o licenţă în drept, lucrând pentru oameni politici locali şi pentru o structura de prevenire a sinuciderii prin telefon. Norris arată că 88% dintre criminalii pe care i-a studiat prezintă unul sau mai multe simptome psihiatrice, chiar dacă nu sunt severe.
- Subiectul este tipicar în trecerea la fapte, dar şi în alte aspecte ale vieţii sale precum înfăţişarea fizică, curăţenia din jurul casei sale,obsesia igienei personale,colecţionarea articolelor de presă.
- Căutarea unui ajutor. Mai mulţi criminali examinaţi au simţit nevoia de a vorbi despre lipsa de control, despre impulsurile lor violente, sau despre familia lor cu probleme.
- Mincinoşii patologici. Indivizii care comit violenţe episodice, sunt adeseori, mincinoşipatologici.
- Tendinţele suicidare. Numeroşi criminali în serie sunt sinucigaşi – unii s-au sinucis, alţii au încercat să se sinucidă sau aveau un ideal suicidar. Când această dorinţă ajunge una dintre obişnuinţele lor, se întâmplă să-şi lase victimele în viaţă, ceea ce duce adeseori la arestarea lor.
- Antecedentele de agresiune sexuală. Mulţi cumulează comportamentele sexuale violente, uneori încă din copilărie, arătând cruzime faţă de alţi copii.
- Un comportament sexual deviant ca de pilda exhibiţionismul, incestul sau zoofilia.
- Un traumatism cerebral şi alte răni. acestea rezultă unoeri dintr-o lipsă de oxigen la naştere, alteori din răni suferite în copilărie sa din accidente la vârsta adultă.
- Antecedente de abuz cronic de droguri şi alcool. Criminalii sunt adeseori inoxicaţi în momentul faptelor.
- Abuzul de droguri şi alcool din pricina părinţilor.
- Abuzurile fizice şi psihologice. Aproape toţi criminalii în serie au fost copii care au suferit abuzuri. Au trăit cel puţin despărţirea de unul sau de ambii părinţi şi grave maltratări fizice, în general.
- O sarcină nedorită.
- O sarcină dificilă.
- O copilărie nefericită. Aproape niciunul dintre criminalii în serie nu a trăit o copilărie fericită şi puţini sunt capabili de a resimţi simpatie pentru adulţi.
- Cruzime asupra animalelor. Henry Lucas a torturat animale şi a întreţinut raporturi sexuale cu leşurile lor. Robert Long a violat câinele preferat al mamei sale, din gelozie.
- Tendinţele piromanice.
- O afecţiune neurologică.
- Tulburări genetice.
- Simptome biochimice
- Sentimente de putere şi de mediocritate.
TIPOLOGII
Există mai multe clasificări ale criminalilor în serie.
Potrivit lui Rappaport distingem următoarele tipuri:
- Criminalii orgiastici (spree killers), care comit serii de asasinate „intr-o petrecere continuă”, adică fără perioadă de acalmie durabilă.
- Actorii din operaţiunile de crimă organizată, precum oamenii de arme ai Mafiei, teroriştii, mercenarii, asasinii plătiţi, membrii de bandă, motivaţi de bani sau de un mobil special.
- Otrăvitorii sau asfixiatorii, care sunt adesea medici sau infirmieri, dar şi doici sau părinţi adoptivi.
- Criminalii psihotici şi presupuşi psihotici, care par să acţioneze sub imperiul halucinaţiilor sau al delirelor.
- Sadici sexuali psihopaţi, cu personalitate antisocială şi cu tendinţe sexuale sadice.
Potrivit lui Gee, care operează o clasificare mai pronunţat medico-lesgistă, distingem:
- Criminalul care ascunde într-un loc secret cadavrele victimelor şi încearcă să şteargă urmele crimelor – cadavrele sunt adeseori descoperite din întâmplare, dispariţiile nu sunt semnalate.
- Criminalul care maschează faptele, voluntar sau nu, astfel încât riscă să nu fie calificate drept asasinate de către anchetatorii şi medicii legişti.
- Criminalul care nu-şi ascunde victimele, nici faptul că au fost ucise (exemplu: Jack Spintecătorul)
Lucrările lui Holmes şi De Burger sunt cele mai exacte în acest sens. Conform acestora putem identifica următoarele tipuri de criminali în serie:
- Criminalul în serie vizionar ( visionary type), care acţionează ca teleghidat şi însărcinat să ucidă necunoscuţi de către voci sau viziuni. Unii criminali se consideră ei înşişi posedaţi de diferiţi demoni ori spirite care le ordonă să ucidă, alţii susţin că ar intra în contact chiar cu următoarele victime care le-ar împărtăşi dorinţa de a fi ucise. De pildă, Herbert Mullin avea convingerea că, prin vărsarea de sânge, el şi numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. Mullin era asigurat de alte mesaje telepatice, care se presupunea că veneau de la victime, că acestea înţelegeau de ce fusese nevoie ca el să ucidă. Harvey Carignan (SUA) era convins că Dumnezeu îi poruncea să omoare femei tinere, unelte ale diavolului.
- Criminalul în serie misionar (mission serial killer), care este mai curând un psihopat organizat, făcându-şi o datorie din a suprima, perfect conştient, o anumită categorie de persoane. Victimele misionarilor pot avea aproape orice ocupaţie, orice religie şi orice credinţă politică, deşi, în cele mai multe cazuri, grupurile-ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societăţii – practicantele prostituţiei, homosexualii şi minorităţile rasiale. Cu toate că criminalul poate fi conştient că a ucide este o faptă rea, el îşi devalorizează şi dezumanizează în minte ţinta într-o aşa măsură, încât, în final, crima i se pare justificată. Cel mai bun exemplu în acest caz este explicaţia pe care Peter Sutcliffe i-a dat-o fratelui său mai tânăr asupra motivelor uciderii prostituatelor: “curăţăm străzile, puştiule, doar curăţăm străzile”.
- Criminalul în serie hedonist (hedonistic serial killer), care este inteligent, mobil, şi care a făcut o conexiune vitală între violenţa personală şi răsplata sexuală, aceasta din urmă fiind la nivelul său maxim, înfăptuind crimele în deplină cunoştinţă de cauză. Aici există 3 subcategorii :
- Criminalul libidinal (lust killer), care-şi doreşte sexual victimele şi care este arhetipul criminalului hedonist în plină activitate.
- Criminalul în căutare de excitaţii (thrill killer), este un ucigas libidinal, însă nici hiperviolent, nici necrofil.
- Criminalul pentru profit (comfort-oriented killer), care trece la fapte urmărind un beneficiu personal. De exemplu, Mudgett şi-a ucis soţiile, logodnicele, angajatele, pentru a-şi însuşi averile lor.
4. Criminalul în serie pentru putere/control (power/control serial killer), care este un psihopat şi/sau un sociopat, căutând absolut conştient să aibă dominaţie totală, palpabilă şi durabilă asupra victimelor sale fără apărare.
Daca ai fi un criminal in serie, care dintre acesti psihopati din viata reala sau fictiva ai fi?
Afla aici
Cazuri selectate din istoria crimei în serie
Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat gâtul; în patru cazuri, corpurile au fost supuse mutilării şi disecţiei.
Prima victimă, Mary Ann Nichols (zisă Polly), a fost ucisă pe 31 august 1888, într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: “Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat Annie Chapman, de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Street. O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruţaş, în Berners Street: “Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gatului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind Liz Stride. În colţul de sud-vest al lui Midle Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: “In acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului…”
Ultima crimă a avut loc la 9 noiembrie: “Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’s Court. Gâtul îi fusese secţionat de jur-împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis parţial, braţul drept şi sânii tăiaţi, ca şi capul ce atârna de trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuţit “adânc, în cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. Interiorul corpului şi părţi din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse şi de pe gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.“
Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol. În ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între improbabil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor. Câteva din cele mai importante teorii cu privire la posibilul asasin ar fi următoarele:
Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul ca moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era ucigaşul.
Severin Klosowski (alias George Chapman): si-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puţin probabil ca un criminal să-şi schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-şef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: ”In sfârşit, aţi pus mana pe Jack Spintecătorul”. Mai târziu n-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia Spintecătorului.
Dr. Roslyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagra. “Misterul” s-a adâncit o data cu dispariţia lui, în 1904.
Marie Marguerite de Brinvilliers
Marie Marguerite s-a născut în 1630, fiind cel mai în vârstă copil dintre cei cinci ai familiei nobiliare franceze d’Aubray. Fată atractivă şi precoce, Marie a fost iniţiată în bucuriile oferite de sex la o vârsta fragedă. S-a măritat la vârsta de douăzeci şi unu de ani cu marchizul Antoine de Brinvilliers. Soţul ei n-a făcut niciodată secret faptul că preferă masa de joc alcovului, aşa că, Marie, mulţumită că avea bunăstare materială şi libertate, şi-a găsit un amant. Acesta era Gaudin de Sainte-Croix, un prieten al marchizului. Chiar dacă Brinvilliers ştia de dragostea dintre cei doi, nu lasă să se vadă nimic. N-a fost aceeaşi situaţie însă în cazul tatălui Mariei, un fanatic al legii, având funcţia de locotenent civil şi de consilier de stat al Franţei, care a fost atât de furios pe relaţia adulteră în cauză, încât l-a aruncat pe Sainte-Croix în Bastilia. Supărat în mod firesc, Gaudin a folosit timpul cât a stat închis pentru a învăţa metode de otrăvire de la un maestru recunoscut în domeniu, un alt deţinut, pe nume Exili. După eliberare, Sainte-Croix a găsit-o pe Marie fără bani – averea soţului ei se terminase – şi, ca atare, cei doi au început să pună la cale otrăvirea tatălui ei, pentru ca Marie să-i poată moşteni averea.
Marie Marguerite era o fiică grijulie în multe privinţe. Decât să-i provoace tatălui ei dureri inutile cu o otravă necorespunzătoare – nemaivorbind de eventualitatea ca aceasta să fie depistată de doctori – ea şi Sainte-Croix au preferat să experimenteze întâi diferite substanţe. Marie le-a testat pe pacienţii de la Hotel Dieu, spitalul public din Paris, unde îşi oferise voluntar serviciile. În consecinţă, mai mult de cincizeci de nefericiţi au sucombat pe altarul “ştiinţei” înainte ca Dreux d’Aubray să fie otrăvit, în 1666.
Ceea ce va urma este o transcriere contemporană a raportului întocmit după moartea lui d’Aubray: “In ultimele trei zile de viaţa ale Monseniorului locotenent, el a slăbit văzând cu ochii, s-a scofâlcit, şi-a pierdut pofta de mâncare, a început să vomite des şi s-a plâns de o arsură la stomac. Când l-au deschis …i-au găsit tot stomacul înnegrit, ficatul cangrenat şi ars, ceea ce atestă fie o otrăvire, fie o tumoare care uneori este atât de toxică, încât are aceleaşi efecte ca şi otrava”.
Punând mâna pe moştenire, marchiza si-a întors privirea spre averile celor doi fraţi ai ei. Ca atare, Sainte-Croix a fost pus din nou la treabă.
Trebuie menţionat şi faptul că Marie era fericită să otrăvească persoane care o supărau sau care, pur şi simplu, nu erau de acord cu ea. Date fiind aroganţa şi impulsivitatea ei înnăscută, este uşor de imaginat ce plăcere avea în căutarea de noi victime. Se spune că, de fapt, una dintre ele a fost chiar Gaudin, care petrecând atât de mult timp cu amestecarea substanţelor, în final a sucombat şi el, căzând pradă mirosurilor degajate. Când autorităţile au investigat moartea lui subită, au descoperit în camera sa un dulăpior, de vreo treizeci de centimetri pătraţi, în care se aflau atât documente incriminatoare, cât şi întreaga linie tehnologică a “uzinei de otravă” a lui şi a lui Marie.
Marie Marguerite de Brinvilliers a fost deferită justiţiei în 1676. A fost găsită vinovată şi condamnată la a fi “decapitată pe un eşafod ridicat special pentru acest scop, după care corpul ei va fi ars şi cenuşa aruncată în cele patru vânturi. Înainte de execuţie, însă, ea va fi supusă torturilor ordinare şi extraordinare, pentru a mărturisi care-i sunt complicii”.
Un exemplu de rasism din partea negrilor, “crimele Zebrei”, numite aşa pentru că toţi agresorii erau negri şi toate victimele erau albi, au avut loc timp de 179 de zile, în ultimele două luni ale anului 1973 şi la începutul lui 1974. În total, cei cinci ucigaşi au lăsat în urma lor cincisprezece bărbaţi, femei şi copii morţi – aleşi complet la întâmplare şi necunoscuţi asasinilor lor; singura lor “vină” a fost că erau albi. Alte opt victime au fost grav rănite, iar câteva au rămas paralizate pentru tot restul vieţii.
La baza măcelului se afla dorinţa pe care o nutreau cinci foşti puşcăriaşi negri, Jesse Cooke, Larry Green, Anthony Harris, Manuel Moore şi J.C. Simon, de a demonstra că-şi meritau intrarea în elita crimei, constituită în gruparea “Îngerii morţii”. Îngerii erau susţinuţi de musulmanii negri din California şi făcuseră legământ sa instaureze supremaţia negrilor pentru a-i anihila pe toţi “diavolii albi”. Cerinţele pentru intrarea în rândurile “Îngerilor” erau aceleaşi pentru toţi – uciderea a cel puţin nouă bărbaţi albi, cinci femei albe, sau patru copii albi. În California, forţele de poliţie cercetau creşterea alarmantă a numărului de crime nerezolvate – 135 de bărbaţi, 75 de femei şi 60 de copii, majoritatea bănuiţi a fi un rezultat al activităţii Îngerilor Morţii.
Reprezentanţii noii ideologii, care fuseseră îndoctrinaţi în spiritul urii de rasă la întrunirile musulmanilor negri, patrulau prin San Francisco în grupuri de câte doi sau trei, alegând la întâmplare oameni din staţiile de autobuz, din cabine telefonice, spălătoresele din schimbul de noapte etc. În plus, una din femei a fost violată, iar un bărbat neindentificat a fost răpit, torturat şi măcelărit de viu.
Ca răspuns la panica locuitorilor oraşului, politia a declanşat o operaţiune masivă de filtrare a cartierelor de negri, care a tensionat şi mai mult relaţia şi aşa dificilă între minorităţile etnice şi forţele legii. Mii de negri au fost luaţi de pe stradă şi interogaţi, dar până la urmă chiar un membru al “Zebrei”, Anthony Harris, a fost cel care a făcut o mărturisire completă.
Pe 1 mai 1974, un detaşament de o sută de ofiţeri de poliţie au pătruns în forţă în blocurile de locuinţe din oraş şi au făcut şapte arestări.
Procesul care a urmat, intentat celor patru bărbaţi responsabili de crimele “Zebrei” – Anthony Harris nefiind judecat în această fază, deoarece adusese mărturii în sprijinul statului – s-a deschis, sub conducerea judecătorului Curţii Supreme, Joseph Karesh, pe 3 martie 1975. A fost cel mai lung proces din istoria juridică a statului California, întrucât a durat un an şi sase zile. Au fost chemaţi în instanţă o sută optzeci şi unu de martori, iar Anthony Harris şi-a petrecut în total douăsprezece zile la bară, pentru a depune mărturie. În cele din urmă, juraţii au dat, în unanimitate, verdictul de vinovăţie pentru toţi cei patru acuzaţi, fiecare dintre ei primind o condamnare pe viaţă, pe care o ispăşesc actualmente, doi dintre ei în închisoare Folsom, iar ceilalţi doi la San Quentin.
In noiembrie 1980, la puţin timp după brutala crimă a cărei victimă fusese o studentă din Leeds, Jaqueline Hill, un ziar naţional publica un articol sub titlul: ‘Oare un singur om a făcut toate astea ?” La acea vreme părea incredibil ca un singur om – Peter Sutcliffe – a fost în stare, într-o perioadă de cinci ani, să tortureze prin bătaie, prin înjunghiere sau mutilare, un număr confirmat de douăzeci de femei, dintre care treisprezece au decedat ca urmare acestui tratament. Aceste victime, în vârstă de la şaisprezece până la patruzeci şi şapte de ani, de profesiuni diferite, de la studente la prostituate, aveau în comun un singur lucru – se aflaseră singure pe stradă, după lăsarea întunericului.
Cercetările în cazul “Spintecătorul din Yorkshire” au însemnat în acelaşi timp hotărâre şi frustrare pentru forţele de poliţie, care doreau cu disperare să-l oprească pe unul dintre cei mai cumpliţi criminali în masă din istoria Marii Britanii şi care erau, totuşi, incapabile să pună capăt acestui carnagiu. Mai înainte de orice, însă, este vorba de povestea unei întregi regiuni cuprinse de teroare, ale cărei femei se temeau să mai iasă din casă după lăsarea serii. Treisprezece dintre acele femei aveau să plătească cu viata acea libertate. Cu toate că a fost pusă la punct cea mai amplă vânătoare umană din întreaga istorie a poliţiei britanice, în cursul căreia au fost interogate 250.000 de persoane şi s-au luat 32.000 de declaraţii, tocmai dificultăţile acestei birocraţii au fost cele care au ascuns calea, adeseori evidentă, spre Sutcliffe. El fusese chestionat în câteva ocazii, în cursul cercetărilor şi, ca rezultat al uneia dintre acestea, un ofiţer de poliţie ajunsese acolo încât să-şi exprime bănuiala potrivit căreia Peter Sutcliffe ar fi fost “Spintecătorul”, dar raportul sau a fost ignorat.
O altă complicaţie a cazului l-a constituit timpul imens pierdut cu scrisori false şi cu o înregistrare pe bandă trimisă poliţiei în iunie 1979. Aceasta a fost transmisă la radio pentru a fi auzită de întreaga naţiune, în speranţa că vocea ar putea fi identificată. Sutcliffe a fost ajutat din nou de noroc si, după încă un interogatoriu, a fost deoparte, pentru că nu avea accentul vocii de pe bandă. Căutarea “Spintecătorului din Yorkshire”, care a durat cinci ani, s-a încheiat la 2 ianuarie 1981, când o patrulă de poliţie a privit cu suspiciune o maşina parcată pe un drum slab luminat, iar proprietarul, care a afirmat că se numeşte Peter Williams, a fost reţinut pentru verificare; era Peter Sutcliffe.
Criminal multiplu de tipul “evanghelic”, Sutcliffe a declarat ca misiunea sa era să facă să dispară prostituatele străzii – aşa cum i-a explicat fratelui său mai mic, Carl: “nu făceam decât să curăţ străzile, băiete. Doar curăţam străzile”. După spusele sale, si-a înţeles misiunea pe când lucra ca gropar municipal în cimitirul Bingley şi a auzit vocea Domnului dinspre una dintre gropi. Au existat totuşi, mari dubii dacă Peter Sutcliffe era într-adevăr victima unei psihoze, sau dacă “vocile” erau doar o încercare menită să susţină afirmaţia că este iresponsabil. În cele din urmă, Peter Sutcliffe a fost trimis în instanţă şi, pe 22 mai, a fost declarat vinovat de 13 omoruri şi condamnat la 30 de ani închisoare.
Surse:
- Brian Lane si Wilfred Gregg, Enciclopedia criminalilor in serie, Bucureşti, Ed. RAO, 1996.
- Burgess, C.Hartman, R. Ressler, J. Douglas şi A. McCormack, Sexual homicide, Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986
- Gee, A pathologist’s view of multiple murder,Forsenic Science International, 38, 1988
- FBI, Crime in the US adapted from the uniform Crime Reports, Washington, US Department of Justice, US Government Printing Office, 1993
- Hickey Eric, Serial Murderers and their Victims, London, Wadsworth, 2002
- Norris, Serial Killers: The Growing Menace,New York, Doubleday, 1988
- Egger, Preliminary database on serial killers from 1900-1999, in S. Egger, The Killers among us: An examination of Serial Murder and its Investigation, Upper Saddle River, Prentice Hall, 2001
- Laurent Montet, Criminali în serie, Corint, Bucureşti 2003
- LECCIONES DE CRIMINOLIGIA, editorial Temis, Bogotá, 1988
- Holmes şi De Burger, Serial Murder, Beverly Hills, Sage, 1988, ediţie apărută în 1998
- Rappaport, The serial and the mass murdere, American Journal of Forensic Psychiatry, 9(1), 1988
