DECIZIA nr. 636 din 27 octombrie 2016

• Legislatie nationala

16 minute • Monitorul Oficial • 16 ianuarie 2017

DECIZIA nr. 636 din 27 octombrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Sofronea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Arus Zsolt Istvân în Dosarul nr. 242/96/2016 al Tribunalului Harghita — Secţia civilă, într-o cauză având ca obiect constatarea neexecutării unei hotărâri judecătoreşti. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 456D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că normele procedurale criticate respectă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 772 din 12 mai 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 30 martie 2016, pronunţată în Camera de Consiliu, în Dosarul nr. 242/96/2016, Tribunalul Harghita — Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Ârus Zsolt Istvân, reclamant într-o cauză având ca obiect constatarea neexecutării unei hotărâri judecătoreşti de către Prefectul Judeţului Harghita şi obligarea acestuia la plata amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi a unor despăgubiri.

5. în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că în cauza dedusă judecăţii de fond instanţa a constatat că reclamantul nu a depus traducerea înscrisurilor anexate cererii introductive, iar, în temeiul art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, i-a pus în vedere ca, în măsura în care doreşte să se prevaleze de înscrisurile ataşate acţiunii, să depună traducerea legalizată a acestora, efectuată de un traducător autorizat. Or, în condiţiile în care România a ratificat Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, prin Legea nr. 33/1995, în Constituţia României au fost incluse o serie de prevederi privind drepturile cetăţenilor români care aparţin minorităţilor naţionale, printre care şi dispoziţiile art. 128 alin. (4). Dat fiind că, atât traducerile executate de un traducător autorizat, cât şi legalizarea unor traduceri costă bani, autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată că, dacă se conformează prevederilor art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că prevederile acestuia lipsesc de conţinut reglementarea constituţională invocată.

6. Tribunalul Harghita — Secţia civilă apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 150 alin. (4) din codul de procedură civilă impun cheltuieli suplimentare în sarcina cetăţenilor români care aparţin minorităţilor naţionale, în condiţiile în care Legea fundamentală statuează în mod expres în sensul că modalităţile de exercitare a dreptului de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată trebuie stabilite astfel încât să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate se înscriu în categoria celor care instituie obligaţii în persoana celui care pretinde un drept sau cere constatarea unui fapt juridic să sesizeze instanţa și să îsi dovedească susţinerile în condiţiile legii. Cererea de chemare în judecată, reprezentând actul de învestire a instanţei, trebuie să conţină toate elementele necesare aducerii cauzei în stare de judecată, aceasta presupunând şi indicarea probelor pe care ea se sprijină; prin urmare, cerinţa legală a depunerii înscrisurilor ataşate cererii, redactate într-o limbă străină, în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat, nu afectează normele constituţionale, ci, dimpotrivă, este menită să asigure îndeplinirea condiţiilor procedurale necesare pentru o temeinică soluţionare a litigiului dedus judecăţii.

9. În legătură cu norma procedurală vizând întocmirea cererilor şi actelor de procedură numai în limba română, Guvernul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 772 din 12 mai 2009, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ale cărei argumente le consideră aplicabile mutatis mutandis.

10. În concluzie, Guvernul reţine că norma procesual civilă este conformă Constituţiei, întrucât în privinţa obligaţiei traducerii legalizate a înscrisurilor redactate într-o limbă străină, ataşate cererii de chemare în judecată, legiuitorul nu distinge, cum este şi normal din perspectiva egalităţii cetăţenilor în faţa legii, între cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale şi ceilalţi cetăţeni, această condiţie procedurală fiind necesară pentru o temeinică soluţionare a litigiului dedus judecăţii şi pentru efectivitatea controlului judiciar exercitat de către instanţele superioare.

11. Avocatul Poporului apreciază excepţia de neconstitutionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că prevederile legale criticate nu se referă la limba în care se desfăşoară procedura de judecată, ci la înscrisurile folosite ca mijloc de probă. Asigurarea probelor reprezintă acea procedură contencioasă în cadrul căreia partea care are interes poate solicita instanţei să constate proba de care înţelege să se folosească In proces. Or, norma procesual civilă este aplicabilă indiferent de naţionalitatea, etnia, limba părţilor din proces, în condiţii de egalitate. În plus, asigurarea probelor nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanţele de judecată, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţii judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie, în condiţii de egalitate, indiferent de naţionalitate, etnie, limbă. Mai mult, dacă administrarea de documente şi probe s-ar face gratuit pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, atunci s-ar încălca art. 16 din Constituţie, întrucât persoanele majoritare, pentru care serviciul prestat de justiţie (administrarea de documente şi probe) nu este gratuit, ar fi discriminate. Instituirea unei asemenea soluţii legislative ar apărea ca un privilegiu conferit de legiuitor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi ca un dezavantaj, nejustificat obiectiv sau raţional, în cazul majorităţii, care este obligată să prezinte traduceri legalizate ale actelor întocmite în altă limbă decât cea română.

12. De altfel, Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt conforme şi în raport cu Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi cu Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

13. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Deşi actul de sesizare a Curţii Constituţionale vizează art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în integralitatea sa, din analiza notelor scrise ale autoului excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că, în realitate, critica de neconstituţionalitate are ca obiect doar prevederile art. 150 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „Când înscrisurile sunt redactate intr-o limbă străină, ele se depun în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat.[…]”

16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 128 alin. (3) care prevăd că modalităţile de exercitare a dreptului cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine că, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Constituţie, „în România, limba oficială este limba română”. Caracterul oficial al limbii române instituie obligativitatea utilizării acesteia în raporturile cetăţenilor cu autorităţile statului, în această limbă fiind redactate şi aduse la cunoştinţa publică toate actele oficiale ale statului român. Consacrarea constituţională a caracterului oficial al limbii române trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 32 din Legea fundamentală referitoare la dreptul minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi de a fi instruite în această limbă şi cu prevederile art. 128 care reglementează dreptul minorităţilor de a utiliza limba maternă în justiţie.

18. Consacrând limba în care se desfăşoară procedura de judecată — limba română, dispoziţiile art. 128 din Constituţie prevăd că cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice, modalităţile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, stabilindu-se astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

19. Dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004, cuprinse în capitolul III, Dispoziţii generale privind procedura judiciară, transpunând la nivel infraconstituţional normele mai sus enunţate, stabilesc că, pe de o parte, procedura judiciară se desfăşoară în limba română, şi, pe de altă parte, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă, în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile prezentei legi [aceleaşi prevederi sunt reluate în Codul de procedură civilă, în art. 18 alin. (1) şi (2)]. În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004, în cazul în care cetăţeanul român aparţinând unei minorităţi naţionale solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat, iar, în situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii. Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în limba română, interpretul sau traducătorul semnând toate actele întocmite, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 şi cele ale art. 18 alin. (4) din Codul de procedură civilă stabilesc cu titlu de principiu că „Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română”. Nerespectarea acestui principiu, cât şi a dreptului minorităţilor de a se exprima în limba lor maternă şi de a beneficia de un traducător autorizat pe parcursul procesului se sancţionează cu nulitatea hotărârii judecătoreşti.

20. În temeiul art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, în vreme ce dispoziţiile art. 12 alin. (1) prevăd că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

21. În concluzie, întrucât în România limba oficială este limba română, fiind prezumată a fi cunoscută de toţi cetăţenii statului, procesul dvil se desfăşoară în limba română, ceea ce semnifică faptul că dezbaterile, cererile şi actele de procedură se consemnează, respectiv se întocmesc în această limbă. În acord cu prevederile art. 128 alin. (3) din Constituţie, excepţia de la această regulă vizează exclusiv desfăşurarea dezbaterilor, pentru care, în scopul facilitării accesului la justiţie, Legea nr. 304/2004 şi Codul de procedură civilă prevăd dreptul de exprimare în limba maternă a cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. În ceea ce priveşte cererile şi actele de procedură întocmite în cadrul procesului, legea nu prevede excepţii, acestea urmând a fi în mod obligatoriu redactate în limba română, independent dacă provin de la un cetăţean român, cetăţean străin ori apatrid, deci, implicit, de la un cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale. Cu alte cuvinte, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în cadrul procedurilor judiciare, chiar şi în ipoteza în care cunosc limba română, fiind un beneficiu legal acordat acestora, limitat însă numai la dreptul de a se exprima în limba maternă în cadrul procedurilor orale desfăşurate în faţa instanţei judecătoreşti, iar nu şi de a întocmi actele de procedură în această limbă, deci în cadrul procedurii scrise a litigiului. Într-o atare ipoteză devin incidente dispoziţiile art. 292 alin. (5) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în faţa instanţei trebuie însoţite de traduceri legalizate. Dacă un cetăţean nu cunoaşte limba română, va recurge la un traducător autorizat pentru redactarea actelor de procedură. Pe de altă parte, instanţa va apela la un traducător autorizat pentru traducerea din limba maternă în limba română a concluziilor verbale ale acestei părţi, în condiţiile art. 225 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dacă părţile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător. În situaţia în care nu poate fi asigurată prezenţa unui traducător autorizat, se vor aplica prevederile art. 150 alin. (4) teza a doua care prevăd că, în cazul în care nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot folosi traducerile realizate de persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi, în condiţiile legii speciale.

22. Toate aceste norme procedurale, interpretate şi aplicate coroborat, sunt menite să garanteze dreptul la apărare al părţilor, contradictorialitatea procesului civil, pronunţarea unor hotărâri temeinice şi judicioase, precum şi efectivitatea controlului judiciar exercitat de către instanţele superioare.

23. De altfel, prin Decizia nr. 772 din 12 mai 2009, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea s-a pronunţat în legătură cu norma procedurală vizând întocmirea cererilor şi actelor de procedură numai în limba română, statuând că legea pune la dispoziţia părţilor, cetăţeni ai minorităţilor naţionale, suficiente garanţii procedurale menite să le asigure libertatea de exprimare, accesul liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil.

24. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care prevăd obligaţia părţilor aflate într-un proces civil de a depune înscrisurile redactate într-o limbă străină în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat, respectă atât norma constituţională referitoare la dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, consacrată de art. 128 din Legea fundamentală, cât şi principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, care impune statului obligaţia de a reglementa un cadru legal apt să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare, fără privilegii sau discriminări. Astfel, dispoziţiile legale criticate asigură un tratament juridic egal tuturor cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate, instituind în sarcina părţilor obligaţia procesuală de a traduce, prin traducător autorizat, toate înscrisurile redactate într-o limbă străină.