Probele în procesul penal

• Articole
• Drept penal
• Penal & procedura penala
• Procedura penala

7 minute • Enache Radu • 14 octombrie 2018

Noțiune generală 
Probele constituie elemente de fapt ce contribuie la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la aflarea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare.
Astfel, Art. 97 (1) CPP reglementează ca fiind  probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolu­bilă, întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Mijloace
Proba juridică se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
 
Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului, în cadrul începutului primei audieri, organul judiciar adresează o serie de întrebări suspectului sau inculpatului în temeiul legii, art.107 CPp.
Art. 112 CPP reglementeză modul de audiere a părții civile și a părții responsabile civilmente, întrucât părții civile, precum și părții responsabile civilmente li se aduc la cunoștință dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu;
Persoanele audiate ca martor
Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, conform art.114 CPP. Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații:

• de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație;
• de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței;
• de a spune adevărul.

Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, conform dispozițiilor art. 169 CPP.
Art. 198 Mijloacele de probă scrise
Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă. Procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.
orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
Sarcina probei
În acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
În procesul penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

● Cine este responsabil cu administrarea probelor în fiecare etapă procesuală:
Prima etapă :În cursul urmăririi penale (art.100 alin.1), organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
Cea de a doua etapă: judecată (art. 100 alin 2)
În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.
Administrarea probelor este o activitate procesuală realizată exclusiv pe baza şi în formele permise de lege, de către organele judiciare în colaborare cu părţile. Astfel, administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața organului judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză.
 
Astfel ,art. 100 alin. (4) Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:

• proba nu irelevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;
• se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
• proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
• proba este imposibil de obținut;
• cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
  administrarea probei este contrară legii.

Principiul loialității administrării probelor
Articolul. 101 ilustrează faptul că trebuie încetat modul de întrebuințare prin violență precum și stoparea promisiunilor îndreptate spre a se obtine probe.

 
Probele obținute in mod nelegal
Din dispozițiile art. 102 CCP sunt definite ca fiind probe obținute în mod nelegal probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. Astfel, probele obținute prin recurgerea la tortură, precum și probele derivate din acestea (indiferent dacă probele derivate au fost administrate în mod legal), nu pot fi folosite în nici o situație în procesul penal, acestea urmând a fi excluse în mod automat, indiferent de constatarea vreunei vătămări.