• Definirea noțiunii de „spațiu privat” în accepțiunea legislației în vigoare

Este îndeobște cunoscut cã ființei umane îi sunt garantate numeroase drepturi fundamentale, omul fiind situat în poziție centralã în orice decizie luatã. Rațiunea este tocmai sistemul democratic (cãci, dacã vorbim de ființa umanã protejatã la cel mai înalt nivel, identificãm ideologia democrației – „demos”-ul stãpânește „cratos”-ul) ce îi permite acestuia sã trãiascã și sã se dezvolte în armonie deplinã, într-un mediu în care drepturile omului sunt recunoscute și puse pe scara cea mai înaltã a societãții. Totuși, accepând ideea cã ființa umanã beneficiazã de drepturi, aceasta este indisolubil legatã de obligațiile ce decurg, corelative drepturilor. Societatea protejeazã, indiscutabil, omul, însã nu îi poate oferi doar o listã interminabilã de drepturi dacã, pe spatele acesteia, nu ar exista și obligațiile aferente. Altfel, cum ar putea fi dusã la bun sfârșit misiunea unui stat democratic de a asigura cadrul unei depline fericiri a unei întregi comunitãți? La nivelul legislației române, mai precis în legea fundamentalã a României – Constituția, legiuitorul menționeazã expres, printre alte drepturi garantate, „dreptul la viațã intimã, familialã și privatã”. Ce se statueazã prin intermediul art.26 este cã nimeni nu poate sã se amestece în viața (…) privatã a persoanei fãrã consimțãmântul acesteia, consimțãmânt ce trebuie sã fie explicit și exprimat liber. Constituția obligã autoritãțile publice la respectul vieții private și la ocrotirea lor împotriva oricãror atingeri din partea oricãrui subiect de drept (om sau autoritate, grup, etc.). ^[1] Mențiunile arãtate anterior reliefeazã obligația, în cazul de fațã, a persoanei de a respecta, la rândul sãu, dreptul la viațã privatã a unei alte persoane, tocmai pentru cã dreptului sãu îi este corespunzãtoare aceastã obligație. Totuși, când putem spune cã acest drept al ființei umane ar fi încãlcat pe deplin? Prin viațã privatã înțelegem cadrul, spațiul restrâns în care o persoanã determinatã își desfãșoarã activitãțile fãrã a fi supus unui public, unei „audiențe”. Spre exemplu, propria-i casã este un astfel de cadru, întrucãt ceea ce o persoanã desfãșoarã în proprietatea sa ține strict de aceasta și nu poate fi obiectul unor articole în presã sau dezbateri publice, decãt dacã ea consimte în acest sens. Încãlcarea dreptului sãu la viațã privatã de cãtre un terț decurge, ca o posibilã ipotezã, prin difuzarea de imagini care reprezintã interioare ale unui spațiu privat^[2] dacã acestea au fost realizate fãrã acordul proprietarului sau chiar difuzarea de știri, dezbateri, anchete, reportaje cu privire la viața acestuia, din nou apãrând condiția indubitabilã ca persoana în cauzã sã fi consimțit la aceasta în sensul pozitiv.^[2]Nici în plan european situația nu este prezentatã în altã manierã. Curtea Europeana a Drepturilor Omului – C.E.D.O – instituție esențial concentratã și creatã tocmai în scopul unei mai bune protejãri a interesului ființei umane, prin numeroasele-i hotãrâri în care obiectul principal a constat în încãlcarea dreptului la viațã (…) privatã, statueazã cã, prin interpretarea art.8 din Convenția Europeanã a drepturilor omului (echivalentul art.26 din Constituția României), se înțelege tocmai dreptul de a dispune de viața personalã întocmai dupã propria conștiințã si feritã, în mod exclusiv, de a fi fãcutã publicã. Protejând viața privatã se protejeazã, astfel, individul, creându-i cadrul necesar dezvoltãrii personale și conferindu-i posibilitatea eliminãrilor unor ingerințe venite din exterior.

• „Spațiul public”, indisolubil legat de „spațiul privat”

Vorbind despre spațiul privat, inevitabil ne ducem cu gândul și în extrema cealaltã – spațiul public, de aici decurgând o serie de întrebãri cu privire la noțiunea menționatã. Când ne-am putea considera lezați în dreptul de a avea o viațã privatã, deși suntem într-un spațiu public și depãșim, astfel, limitele spațiului restrâns în care ființa umanã alege sã se fereascã de o posibilã „audiențã”? În momentul în care ieși din acea sferã restrânsã și te expui, astfel, publicului – lucru firesc și normal, de altfel, cum am putea conviețui și cum am putea sã progresãm ca societate dacã nu am interacționa? – tocmai pentru cã însãși propria existențã a ființei umane o solicitã, nu putem trasa o linie și sã inserãm o concluzie definitivã și irevocabilã cã din momentul apariției in spațiul public consimți, în mod indirect, la realizarea unor fotografii/ videoclipuri care, ulterior, sã fie distribuite în mass-media. Desigur, și aici se menține condiția de „a consimți” la producerea acestora, pentru cã un acord ce nu este dat expres, nu existã. Și astfel avem o încãlcare a dreptului la viațã privatã, deși suntem într-un loc public (pe stradã, în magazine). Este important sã facem o distincție între ceea ce poartã interesul public și viața privatã, relevantã în acest sens este chiar una dintre hotãrârile CEDO, menționatã anterior. În hotãrârea Von Hannover c. Germaniei (24 iunie 2004, 59320/00), obiectul a constat în difuzarea unor imagini a fiicei prințului Rainier III de Monaco în mass-media germanã, însã, deși nu a consimțit la producerea lor, ele, totuși, au fost publicate. Refuzându-i-se categoric retragerea fotografiilor din presã, aceasta s-a simțit lezatã în propriul drept la viațã privatã, întrucât nu a putut fi de acord cu sentința pronunțatã în statul german. Acesta susține cã, fiind o persoanã de notorietate, consimțãmântul sãu nu este necesar și trebuie sã se aștepte la violarea intimitãții sale. Desigur, putem spune cã, dacã fiica prințului ar fi apãrut în timpul unei ceremonii sau a realizat o anumitã activitate tocmai pentru interesul public, nu s-ar fi pus discuția încãlcãrii dreptului, pentru cã nu era vorba de un interes privat.^[3] În contextul în care internetul dominã în toate tipurile de activitãți, evoluția acestuia se imprimã din ce în ce mai mult în viețile oricãrei ființe umane, reprezentând principalul mijloc de comunicare și condiționare reciprocã cu societatea. Era internetului – așa cum mai este denumitã generic – începe sã ia proporții, dând naștere la diverse controverse cu privire la acesta. Putem vorbi, oare, despre o altã accepțiune a spațiului public? Oare a fi în spațiul public mai înseamnã doar prezența și interacționarea fizicã cu ceilalți din jur? Mediul virtual nu te exonereazã de nicio rãspundere în cazul în care încalci un drept, dar nici nu te protejeazã în mod absolut încât sã nu fii expus unei astfel de încãlcãri. Este asimilat mediului real, și asta aflãm chiar din decizia Ȋnaltei Curți de Casație și Justiție a României din 2014.^[4] Aceasta a statuat cã Facebook, ca rețea de socializare (și, de aici, tragem concluzia cã nu doar Facebook poate fi catalogat drept un spațiu public, întrucât toate rețelele de socializare se bazeazã pe aceeași ideologie), este considerat un spațiu public, fãrã nicio îndoialã, avându-se în vedere accesibilitatea oricãrei persoanei la profilul unei alte persoane. Nu poate fi asimilatã pagina personalã cu o cutie poștalã la care doar persoana în cauzã ar avea acces, fiind proprietar, întrucât o rețea de socializare este „receptivã perpetuu în web, bazatã pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși.” Ȋn momentul în care postezi un gând, o fotografie pe pagina personalã este „ca și când ai ține un discurs în fața unei colectivitãți de oameni. A posta pe profilul privat înseamnã a împãrtãși informații cãtre un grup restrâns de oameni, existând, totuși, riscul ca informațiile respective sã ajungã și la alte persoane”^[5], cunoscând diversele metode de a le transmite (screenshot, utilizarea unui profil de facebook al unui prieten de-al tãu în scopul accesãrii paginii tale). Suntem rãspunzãtori de ceea ce postãm pe rețelele de socializare, mai ales dacã avem în vedere Termenii și condițiile în momentul în care decidem sã ne creãm un cont, precizându-se cã Facebook deține un control absolut asupra informațiilor postate, indiferent dacã alegem sã ștergem unele postãri sau nu, ele vor rãmâne stocate în arhiva securizatã a rețelei, potrivit noii reglementãri.  Ȋnsã, odata ce Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR) se va aplica în UE, începând cu 25 mai 2018, utilizatorii vor putea solicita Facebook ștergerea datelor cu caracter personal – amprenta lor digitală – iar Facebook va trebui să se conformeze. Luând în considerare aspectele evocate anterior, cât și simpla observare a modului în care fiecare pas pe care îl facem noi, ca națiune, în materie de tehnologie, naște din ce în ce mai multe controverse și se solicitã rãspunsuri la cât mai multe întrebãri, aspecte firești, de altfel, din moment ce societatea mai urcã încã o treaptã pe scara evoluției. Ȋnsã, din punctul meu de vedere, fãcând o analiza amãnunțitã a impactului pe care tehnologia îl are asupra ființei umane, omenirea este supusã unei probe de încercãri în fața cãreia doar minoritatea pare sã o treacã. Tindem, din ce în ce mai mult, în a ne expune viața personalã prin intermediul rețelelor de socializare, creând o dependențã absolutã de mediul virtual. Se pare cã viața realã se transferã în cea on-line. De ce? Rãspunsul este previzibil. Suntem era în care, precum celebra vorbã din popor, „bați din palme” și totul trebuie sã se miște la vitezã maximã. Nu mai avem timp (sau, cel puțin, așa considerãm noi) nici pentru a citi Termenii și condițiile pe care rețelele de socializare le prevãd. Și de aici se ivesc conflictele. Pentru cã dreptul nostru la viațã privatã nu ne este încãlcat în mediul virtual! Noi suntem de vinã pentru cã nu conștientizãm pericolele la care ne expunem odatã cu apariția pe o rețea de socializare. Poate am crede cã, la prima vedere, ar fi vorba despre un profil pe care îl setãm „privat”, chiar și acel singur „prieten” pe care îl ai în listã poate da, într-o formã sau alta, informațiile pe care tu alegi sã le publici. Nu putem da vina pe o rețea de socializare pentru vãtãmarea în drepturi atâta timp cât noi suntem singurii responsabili. La baza tuturor argumentelor stã, indiscutabil, voința umanã. Doar noi avem ultimul cuvânt. Avem libertatea de a alege între public sau privat, și, totuși, alegem publicul în ideea de a „trãi în mediul virtual” o viațã privatã fãrã a i se aduce atingeri. Ȋn astfel de cazuri, nu este just sã pretindem sã fim protejați din moment ce noi suntem autorii postãrilor. Mã întreb – și poate nu sunt singura – oare pânã unde se va ajunge în 10,15, 20 de ani? Vom mai avea o viațã privatã, vom mai putea trãi și fãrã o conexiune la Internet? Rãspunsul ar putea fi negativ, în primã instanțã, însã societatea ne-a arãtat de multe ori cã poate avea o întorsãturã la 180^o.  BIBLIOGRAFIE: ^[1] M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tãnãsescu, Constituția României revizuitã – comentarii și explicații-, Ed. ALL BECK, București, 2004, pag.48-49; [2] Codul civil și Legea de punere în aplicare, Ed. a 14^a , 2016, Ed. Hamangiu, pag.33; ^[3] CASE OF VON HANNOVER v. GERMANY – European Court of Human Rights, 2012, Strasbourg ^[4] http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=131400 – Decizia nr.4546/2014 a I.C.C.J; ^[5] https://www.avocatoo.ro/blog/profilul-personal-privat-de-facebook-spatiu-public-sau-privat – Profilul personal privat de Facebook – Spațiu public sau privat?, Mihaela Ruxandra Sava, 2017, blog Avocatoo