Universalitatea legii
4 minute • Alexandra Enachescu • 10 decembrie 2017
Universalitatea reprezintă unul dintre principiile generale aplicabile drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale. Acest principiu se referă la două aspecte: sfera drepturilor, libertăților și îndatoririlor și titularii acestora. Din punct de vedere al sferei de cuprindere, universalitatea are în vedere faptul că cetățenii beneficiază de toate drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și legi și sunt ținuți de toate îndatoririle înscrise în aceste texte.
Din punct de vedere al titularilor, universalitatea presupune că toți cetățenii să beneficieze de drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și legi și să fie ținuți de îndatoririle înscrise în acestea.
Drepturile fundamentale, fiind drepturi subiective, înseamnează posibilitatea oferită de către lege cetățenilor de a beneficia de aceste drepturi. Universalitatea nu înseamnă că cetățenii își exercită toate drepturile înscrise în Constituție și legi. Pot exista unele drepturi la care cetățenii să nu fie nevoiți să apeleze (ex: protecția persoanelor cu handicap este un drept fundamental, dar la el pot face apel doar acele persoane aflate în situația de handicap). De asemenea, universalitatea are în vedere și îndatoririle cetățenilor, corelative drepturilor și libertăților. Toți cetățenii sunt ținuți de îndatoriri fundamentale, spre exemplu fidelitatea față de țară (art.54) , apărarea țării (art. 55), contribuțiile financiare la cheltuielile publice (art. 56), exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților (art. 57).
Principiul neretroactivității legii constă în faptul că legea nu se poate aplica decât pentru situațiile viitoare momentului intrării ei în vigoare. Legea nu se poate aplica situațiilor juridice constituite și reglementate sub imperiul vechii legi. Dacă legile care se succed ar șterge efectele produse sub imperiul legilor anterioare, am fi în situația unei permanente instabilități legislative.
Textul constituțional folosește noțiunea de „lege”ce trebuie înțeleasă în sensul general al termenului. Nu se are în vedere aici termenul de „lege” ca act juridic al Parlamentului, deoarece toate legile, indiferent de emitent, trebuie să se aplice numai pentru viitor. Momentul intrării în vigoare al unei legi este momentul aducerii la cunoștință publică sau un alt moment ulterior stipulat în chiar textul legii (ex: 30 de zile de la publicare). Aducerea la cunoștință publică se face, de regulă, prin publicarea legii în Monitorul Oficial.
De la regula neretroactivității legii există și excepții. Este vorba despre legea penală mai favorabilă și legea contravențională mai favorabilă. În cazul legii penale mai favorabile, acesta prevede că, (art. 5 și 6 NCP) în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii și pănă la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Aceleași prevederi se aplică și actelor normative declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea au fost în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.
Cu prilejul revizuirii Constituției României în anul 2003 s-a introdus o dispoziție legală prin care s-a extins posibilitatea retroactivității legii și în cazul legii contravenționale mai favorabile. Soluția impusă s-a datorat unor situații din practică în care anumite sancțiuni contravenționale au regim juridic aproape similar celor penale.
