10 lucruri pe care le-am învățat din cărțile scrise de Agatha Christie
10 minute • Iulia Mitrache • 27 iunie 2020
Mi se pare că există un anume fel de literatură polițistă care a reușit să desăvârșească genul, să îl exploateze frumos și să arate cât de bine poate fi fructificat. Dincolo de rezolvarea crimelor și enigmelor, romanele scrise de Agatha Christie sunt ele însele enigme, a căror dezlegare arată cât de mare și de bogat poate fi impactul unei lecturi de genul. O să scriu aici despre câteva dintre lucrurile pe care le-am reținut eu de la ea, în calitate de fan cu experiență al autoarei britanice.
Elefant.ro are reduceri la toate cărțile Agatha Christie de până la 60% (click aici), iar editura Litera la fel (click aici).
O minciună poate spune mai multe decât un adevăr
Unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale Agathei Christie, detectivul belgian Hercule Poirot, e de un pesimism tare simpatic. Dar în spatele acestui pesimism se ascunde altceva, o metodă de lucru, aș zice. Atunci când îi investighează pe oameni, Poirot nu e prea sigur că vor spune adevărul; mai mult, nici nu se așteaptă ca aceștia să spună adevărul. Nici nu consideră că e neapărat de dorit, pentru că, zice el la un moment dat, o minciună spusă de cineva te poate ajuta să deduci sau să înțelegi o mulțime de chestii despre respectiva speță. Te întrebi de ce a mințit, de ce a ales acest fel de a minți și nu altul, de ce a refuzat să spună adevărul etc. Poate fi vorba de minciuni triviale, legate de lucruri super banale – dar tocmai atunci e cel mai interesant! De ce ai minți în legătură cu ceva banal dacă nu ai avea ceva de ascuns?
Un erou nu trebuie să arate eroic
Nu e niciun dubiu ce a făcut omul ăsta înainte să se pensioneze. Sigur e un frizer pensionat. Uită-te la mustața lui!, Cine l-a ucis pe Robert Ackroyd?, Agatha Christie
Un om micuț cu mustăți enorme, Crima din Orient-Express, Agatha Christie
Poirot e un omuleț grăsuț, un om mic cu o mustață uriașă, un tip care, când stă pe gânduri, își înclină într-o parte capul sub formă de ou. Nu e nimic macho aici, nu e nimic care să sugereze cine știe ce putere, ca în cazul eroilor clasici din filmele americane. Poirot e arogant și el, își cunoaște calitățile și nu dă dovadă de falsă modestie; e mândru fără a fi ofensator, crede în el însuși fără a fi enervant. Efectul produs asupra celor cu care interacționează și asupra cititorului e aproape garantat: e greu să nu-l simpatizezi. Prin personajul ăsta, mi se pare că autoarea revoluționează cumva conceptul de erou, cu tot ce presupune el – imagine, impact, expresie.
Nu pot să nu văd în Poirot o tipologie umană frumoasă, de o eleganță și o galanterie care se manifestă la toate nivelurile: în felul în care vorbește, în felul cum se îmbracă, în felul în care alege să își rezolve cazurile – acel Hercule Poirot se așează și se gândește de la sfârșitul Crimei din Orient Express mi se pare un rând de o mare forță de sugestie, care oglindește perfect și meticulozitatea personajului, și complexitatea întregului proces de a dezlega o enigmă. Știm că, la final, Poirot le sugerează celorlalți un fel de absolvire de vină, din punct de vedere moral, neconsiderându-se capabil sau îndreptățit să-i judece. Dar cum stau lucrurile din punct de vedere juridic?
Domnișoara Marple, un alt personaj plăsmuit de Agatha Christie, uimește nu numai prin ceea ce este – un detectiv desăvârșit -, ci și prin aparența pe care o creează. Aparența unei femei în vârstă, slăbite, neajutorate. Dar, dincolo de iluzia unei asemenea slăbiciuni, cititorul va găsi o putere de pătrundere și o agerime a gândirii care îl vor face să o vadă pe Domnișoara Marple cu alți ochi. Oglinda spartă cred că e un exemplu tare bun în sensul ăsta, pentru că îți arată de câtă empatie e capabilă Miss Marple și de cât de departe poate merge intuiția ei, ambele ajutând-o să rezolve misterul unei crime în aparență de nerezolvat.
Poirot arată ușor comic, super ferchezuit și afectat, mereu preocupat ca mustățile lui răsucite cu fierul să arate impecabil. Iar Miss Marple pare mai degrabă o doamnă fragilă, temătoare, “pe care nu ai da 2 bani”. Nu pare că e mare lucru de capul lor. Și apoi îți rezolvă cele mai alambicate și întunecate spețe și te prinzi cam cât de iluzorie e imaginea clasică a “eroului”. Ce e, până la urmă, un erou?
Abonează-te la newsletter și rămâi informat
Același sentiment se poate manifesta în forme diferite
Citind în paralel Oglinda spartă și Cei cinci purceluși, putem să vedem cum aceeași emoție poate să aibă efecte diferite, se poate manifesta distinct, păstrându-și însă “esența”. Aleg să pun “esența” între ghilimele, pentru că mi se pare discutabil în ce măsură un sentiment mai rămâne el însuși (dragostea mai rămâne dragoste, prietenia – prietenie etc.) în măsura în care el conduce la crimă, ca în primul roman. E același sentiment cu cel care determină o persoană să își asume vina pentru crimă săvârșită de altcineva (ca în a doua carte)?
Agatha nu ne oferă răspunsuri, dar a știut să creeze un univers de lecturi care pot fi experimentate unele prin altele, cărțile ei pot fi citite și unele prin altele, ca să avem o imagine mai amplă.
Uneori e o iluzie că imaginea de ansamblu schimbă sensul detaliului
Sau, cum s-ar zice, nu vezi copacii de pădure 🙂 .
Chestia asta am înțeles-o mai bine citind Ucigașul ABC, care pune într-o lumină nouă crimele comise de ucigașii în serie. Este astfel expusă situația unui criminal în serie care săvârșește o serie de omoruri nu din considerente pur sadice, fetișiste etc., ci pentru că avea un interes de natură patrimonială de a ucide una dintre victime și a dorit să încadreze treaba asta într-o “schemă” mai amplă, ca să îi inducă pe oameni în eroare.
E o diferență între motivul/mobilul și semnificația unei crime
Și asta mi se pare legat de ce am zis la punctul anterior, pentru că m-am gândit la aspectul ăsta plecând de la același roman de Agatha Christie.
Mobilul unei crime e ceva ce pare evident pentru observatorul din afară, e un motiv considerat relativ normal, precum dorința de a jefui, de a se răzbuna etc. E ceva care, deși respins și detestat de majoritatea oamenilor, are totuși un oarecare sens. Se poate integra într-un sistem convențional de motivații.
Semnificația unei crime, în schimb, apare în cazul crimelor fără sens, care nu pot fi explicate pe baza unor așa-zise motive clasice. E vorba de acele crime care au sens doar în configurația psihologică a autorului, care le dă semnificații care mai de care mai bizare și mai greu de descifrat din exterior. Un caz celebru în sensul ăsta e cel despre care a scris Truman Capote în Cu sânge rece – subiect pe care îl voi trata într-un articol viitor.
Laitmotivele nu există doar în artă
La asta m-am gândit pornind de la o remarcă pe care o face Miss Marple la un moment dat, în sensul că există tipare psihologice printre oameni pe care îi întâlnești în medii și situații cu totul diferite; și nu trebuie să uiți asta când analizezi o speță.
Un hotel luxos poate fi la fel de creepy ca o casă bântuită
Decorul din 10 negri mititei mi se pare sugestiv tocmai pentru că e super luminos și curat și fancy, atât de drăguț încât parcă prevestește că trebuie să se întâmple ceva rău. Prevestirea, sugestia, aluzia sunt de mai mare efect decât o imagine înfricoșătoare. Îți oferă puțin suspans, îl cresc, îl dezvoltă și îl aduc aproape de un punct culminant, acolo unde așteptarea devine insuportabilă. Și știi că o să se întâmple ceva.
Ochii sunt un fel de identitate a noastră
Descrierile Agathei Christie pun adesea accent pe diferite detalii ale fizicului personajelor, care se dovedesc ulterior de o importanță crucială în rezolvarea misterelor. În Ceasurile, apare frecvent motivul ochilor, motivul unor ochi albaștri și limpezi, care rămân aceiași, indiferent de vârsta personajului. Și așa cititorul reușește să recunoască un personaj, pe baza ochilor lui, în ipostaze complet diferite, la vârste complet diferite, dar dincolo de care rămâne trăsătura asta unică, a felului în care omul privește – și senzația e perfect redată în romanul respectiv.
Orice mare personaj are un raison d’etre al său
Și Hercule Poirot, și Miss Marple aproape că au devenit un fel de branduri, nu mai sunt simple personaje care apar în câteva cărți. Mustața lui Poirot aproape că a devenit un substantiv propriu, atât e de legată de imaginea faimosului detectiv. Cred că e atât de sugestivă și prin calitățile personajului pe care le indică: atenție, grijă aproape pasionantă, ușor comică, față de propria imagine, eleganță, migală.
Oamenii ăștia au căpătat o personalitate proprie atât de bine conturată și de puternic sugerată, încât am putea spune că au depășit limitele unui simplu personaj, și se apropie de calitatea unei persoane fictive. Diferența dintre o persoană fictivă și un personaj mi se pare că stă în gradul de realitate pe care reușește să-l transmită fiecare, în puterea cu care există un personaj. E un lucru știut că Poirot excelează din punctul ăsta de vedere – e singurul personaj literar care a avut parte de un necrolog publicat de New York Times.
Există o coafură numită Madame Pompadour
Habar n-aveam de chestia asta până n-am citit despre ea într-unul dintre romanele de Agatha Christie. E o coafură pe care o are doamna Oliver, un personaj prin care Christie ironizează tocmai categoria de persoane căreia îi aparține ea însăși – autoarele de romane polițiste. În fața doamnei Oliver cititorul mai degrabă zâmbește, în timp ce în fața lui Poirot sau Marple parcă îți vine să-ți scoți pălăria (care e, de altfel, un alt articol vestimentar care desăvârșește aparițiile lui Poirot, de care au ținut cont toți cei care au ecranizat cărțile Agathei).
Sursa photo: LA Times, Glamourdaze, Tamba Budiarsana, Drigo Diniz, Martin Lopez