Drepturile angajatilor la concediu anual platit 1

CJUE. Drepturile lucrătorilor la concediu anual plătit

6 minute • Ioana Nicolae • 16 decembrie 2017


Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Declarație de Presă, nr. 126/17

Luxemburg, 29 noiembrie 2017

Judecata în cauza C-214/16

Conley King v Sash Window Workshop Ltd și Richard Dollar

Un lucrător trebuie să fie capabil să dispună de și să acumuleze drepturile neexercitate de concediu anual plătit când angajatorul nu permite lucrătorului respectiv să-și exercite acele drepturi

Dreptul UE exclude necesitatea ca un lucrător să își ia concediu înainte de a determina dacă are dreptul să fie plătit pentru acel concediu

 

Situația de fapt

Dl. Conley King lucra pentru Sash Window Workshop (SWWL) pe baza unui contract de muncă pe cont propriu numai pe comision, din 1999 până când s-a pensionat în 2012. Potrivit acelui contract, Dl. King era plătit numai pe baza unui comision. Când își lua concediu, nu era plătit.
Odată cu terminarea relației de angajat-angajator, Dl. King a încercat să recupereze plata pentru concediul său anual – luat și neplătit, precum și cel rămas – pentru întreaga perioadă a relației de muncă. SWWL a respins cererea făcută de Dl. King care a apelat la Tribunalul pentru ocuparea forței de muncă.
La concluderea acestor proceduri, tribunalul pentru ocuparea forței de muncă a decis că Dl. King este un „lucrător” după cum prevede legislația engleză care a transpus Directiva Timpului de Muncă (Directiva 2003/88/EC) și el are dreptul la plată în loc de concediu.
Judecând cauza la apel, Curtea de Apel a Angliei și Țării Galilor a întrebat Curtea de Justiție în legătură cu interpretarea directivei. În special, Curtea de Apel se întreabă dacă, în cazul unei dispute angajat-angajator despre dreptul acestuia la concediu anual plătit, faptul că lucrătorul își ia concediu înainte de a determina dacă poate fi plătit este compatibil cu dreptul Uniunii.
 

Decizia Curții de Justiție

În judecata de astăzi, Curtea menționează, în primul rând, că dreptul fiecărui lucrător de a avea concediu anual plătit, trebuie să fie văzut ca un principiu deosebit de important al dreptului social european, prevăzut în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție decide că scopul acestui drept este de a permite lucrătorului să se odihnească și să aibă o perioadă de relaxare și timp liber. Totuși, lucrătorul care se confruntă cu circumstanțe ce probabil vor da naștere unor incertitudini în timpul concediului cu privire la plată, nu se poate bucura pe deplin de acel concediu. Mai mult, asemenea circumstanțe vor descuraja lucrătorul să-și ia concediul anual. În această privință, Curtea remarcă faptul că orice practică sau omitere a unui angajator cu un efect descurajator este incompatibilă cu scopul dreptului la concediu anual plătit.
Curtea mai menționează și că statele membre trebuie să asigure respectarea dreptului la un remediu eficient, garantat de articolul 47 a Cărții Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. În contextul cauzei prezente, acel drept nu este garantat dacă, în situația în care angajatorul asigură doar concediu neplătit angajatului, angajatul nu poate să se bazeze pe dreptul la concediu plătit în sine, dar e forțat să își ia concediu neplătit și apoi să depună o acțiune în fața instanței pentru a solicita plata.
Curtea decide că un asemenea rezultat este incompatibil cu dreptul la un remediu eficient și cu directiva timpului de muncă.
În final, Curtea concluzionează că dreptul Uniunii interzice dispozițiile și practicile naționale care nu permit unui lucrător să dispună sau să acumuleze drepturile la concediu anual plătit care nu au fost exercitate în perioade consecutive pentru că angajatorul a refuzat să îl remunereze pentru acel concediu.
În această privință, Curtea atrage atenția asupra propriei jurisprudențe care arată că un lucrător care nu a fost capabil, din motive în afara controlului său, să-și exercite dreptul la concediu anual plătit înainte de terminarea contractului de muncă, este îndreptățit la alocație. Jurisprudența conține cauze unde lucrătorii nu și-au putut exercita dreptul la concediu anual plătit ca rezultat al absenței de la muncă pe motiv de boală.
În acest context, pentru a proteja angajatorul de riscul ca lucrătorul să acumuleze perioade de absență prea îndelungate, și de dificultățile din acele perioade privind organizarea muncii, Curtea decide că dreptul Uniunii nu interzice dispozițiilor sau practicilor naționale să limiteze perioada de acumulare la 15 luni, la sfârșitul căreia dreptul este pierdut.
În contrast, în circumstanțe precum cele din cauza prezentă, protejarea intereselor angajatorului nu pare strict necesară, mai ales din moment ce evaluarea drepturilor unui lucrător precum Dl. King la concediu anual plătit, nu are legătură cu situația în care angajatorul său s-a confruntat cu perioade de absență. Dimpotrivă, angajatorul a putut profita după faptul că Dl. King nu și-a întrerupt activitatea profesională. Mai mult, angajatorul trebuie să caute informațiile despre obligațiile sale pentru concediile anuale plătite.
Curtea decide astfel că spre deosebire de situația în care acumularea drepturilor la concediu anual plătit ale unui lucrător care nu putea munci pe motiv de boală, angajatorul care nu îi permite lucrătorului să își exercite dreptul la concediu anual plătit, trebuie să suporte consecințele.
Drept rezultat, în absența legilor naționale stabilind o limită a acumulării concediilor în acord cu cerințele dreptului Uniunii, acceptarea faptului că drepturilor lucrătorului la concediu anual plătit pot fi eradicate, ar însemna acceptarea îmbogățirii pe nedrept a angajatorului, în detrimentul scopului directivei care încearcă să protejeze sănătatea lucrătorilor.

Notă: Referirea unei întrebări preliminare permite instanțelor și tribunalelor statelor membre, în disputele care au fost aduse înaintea lor, să pună întrebări Curții de Justiție în legătură cu interpretarea dreptului Uniunii sau validitatea unui act al Uniunii. Curtea de Justiție nu decide singură disputa. Instanțele și tribunalele naționale trebuie să judece cazul în acord cu decizia Curții, care este obligatorie pentru alte instanțe și tribunale naționale confruntate cu aceeași problemă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *