Acordul în domeniul pescuitului încheiat între UE și Maroc nu este valabil
6 minute • Maria Constantinescu • 28 mai 2018
Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Avizul avocatului general în cauza C-266/16
Potrivit avocatului general Wathelet, acordul în domeniul pescuitului încheiat între UE și Maroc nu este valabil deoarece se aplică în Sahara Occidentală și în apele sale adiacente
Prin încheierea acestui acord, UE a încălcat obligația sa de a respecta dreptul poporului din Sahara Occidentală de a se autodetermina și de a nu recunoaște o situație ilegală care rezultă din încălcarea acestui drept și nu a instituit garanțiile necesare să se asigure că exploatarea resurselor naturale din Sahara Occidentală este în folosul poporului acestui teritoriu
Sahara de Vest este un teritoriu din Africa de Nord-Vest, marginit de Maroc la nord, Algeria spre nord-est, Mauritania spre est și spre sud și Atlantic spre vest. În prezent, cea mai mare parte a Saharei Occidentale este ocupată de Maroc, care consideră că aceasta face parte integrantă din teritoriul său. O parte mai mică a acestui teritoriu, în est, este controlată de Frontul Polisario, o mișcare care încearcă să obțină independența Saharei Occidentale.
UE și Maroc au încheiat în 1996 un acord de asociere, în 2006 un acord de parteneriat în sectorul pescuitului (“WSC“) și în 2012 un acord de liberalizare privind produsele agricole, produsele agricole prelucrate, peștele și produsele pescărești. Prin hotărârea din 21 decembrie 2016, Curtea de Justiție, în fața căreia a fost formulat un recurs împotriva hotărârii privind o acțiune formulată de Frontul Polisario împotriva Consiliului Uniunii Europene, a statuat că acordul de asociere și acordul de parteneriat încheiat între UE și Maroc nu erau aplicabile în Sahara Occidentală.
În consecință, WSC consideră că autoritățile din Regatul Unit acționează în mod ilegal în punerea în aplicare a acestui acord și, în special, acordarea unui tratament tarifar preferențial produselor originare din Sahara de Vest care sunt certificate ca produse originare din Regatul Maroc.
În plus, WSC contestă faptul că autoritățile britanice au capacitatea de a elibera licențe de pescuit în apele adiacente Saharei Occidentale (deoarece acordul prevede că, în anumite condiții, ambarcațiunile de pescuit din UE pot pescui în zona de pescuit a Marocului).
Aceasta este prima dată când a fost adresată o cerere în cadrul procedurii de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru o revizuire a valabilității acordurilor internaționale încheiate de Uniune și a actelor lor de punere în aplicare.
În ceea ce privește posibilitatea persoanelor fizice și juridice de a se baza pe normele dreptului internațional în cadrul controlului jurisdicțional al unui acord internațional încheiat de UE, avocatul general consideră că trebuie să se poată invoca proceduri legale privind normele de drept internațional care sunt obligatorii pentru UE, în cazul în care conținutul acestora este necondiționat și suficient de precis și în care natura și logica lor nu se opun controlului jurisdicțional al actului atacat.
Avocatul general consideră că aceste condiții sunt îndeplinite în ceea ce privește cele trei norme de drept internațional invocate de WSC: (1) dreptul la autodeterminare, (2) principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale, în măsura în care impune exploatarea acestor resurse să fie în folosul poporului din Sahara Occidentală și (3) normele dreptului umanitar internațional aplicabile încheierii de acorduri internaționale privind exploatarea resurselor naturale ale teritoriului ocupat.
În continuare, avocatul general examinează dacă acordul în domeniul pescuitului și actele care îl aprobă și care îl pun în aplicare sunt compatibile cu cele trei norme.
În primul rând, avocatul general afirmă că poporul din Sahara Occidentală a fost, până acum, lipsit de posibilitatea de a-și exercita chiar dreptul la autodeterminare în condițiile stabilite de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. Sahara de Vest a fost integrată în Regatul Maroc prin anexare, fără ca poporul acestui teritoriu să-și fi exprimat liber voința în această privință.
Întrucât Acordul privind pescuitul a fost încheiat de Maroc pe baza integrării unilaterale a Saharei Occidentale pe teritoriul său și a afirmației de suveranitate a Marocului asupra acestui teritoriu, poporul din Sahara Occidentală nu și-a distrus în mod liber resursele naturale, dreptul la autodeterminare. Prin urmare, exploatarea pescăriilor din UE de către apele adiacente Saharei de Vest stabilite și puse în aplicare de actele în litigiu nu respectă dreptul poporului Saharei Occidentale la autodeterminare.
Deoarece afirmarea suveranității marocane asupra Saharei Occidentale este rezultatul unei încălcări a dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare, avocatul general concluzionează că UE nu și-a îndeplinit obligația de a nu recunoaște situația ilegală care rezultă din încălcarea, de către Maroc, a dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și, de asemenea, de a nu acorda ajutor sau asistență în menținerea acestei situații. Din acest motiv, în măsura în care se aplică pe teritoriul Saharei Occidentale și în apele adiacente, Acordul în domeniul pescuitului și actele care aprobă și pun în aplicare acest acord sunt incompatibile cu dispozițiile tratatelor care impun Uniunii Europene ca acțiunea externă ar trebui să protejeze drepturile omului și să respecte cu strictețe dreptul internațional.
Avocatul general consideră, de asemenea, că statutul Marocului de administrare de facto a puterii sau de ocupare a puterii în Sahara Occidentală nu poate justifica încheierea Acordului privind pescuitul.
Mai întâi, noțiunea de “administrare de facto a puterii” nu există în dreptul internațional. Mai mult decât atât, Marocul este puterea de ocupație din Sahara Occidentală, dar modul în care a fost încheiat Acordul în domeniul pescuitului nu respectă normele dreptului internațional umanitar aplicabile încheierii de către o putere de ocupare a acordurilor internaționale aplicabile pe teritoriul ocupat.
În al doilea rând, avocatul general consideră că cea mai mare parte a exploatării prevăzute de acordul în domeniul pescuitului se referă aproape exclusiv la apele adiacente Saharei Occidentale (capturile efectuate în acele ape reprezentând aproximativ 91,5% din capturile totale efectuate în contextul exploatării piscicole stabilite prin acordul privind pescuitul). Rezultă că contribuția financiară plătită Regatului Maroc în temeiul acordului privind pescuitul ar trebui să fie în mare parte benefică pentru poporul din Sahara Occidentală. În opinia avocatului general, acordul în domeniul pescuitului nu conține garanțiile juridice necesare pentru ca exploatarea pescăriilor să fie în beneficiul populației din Sahara Occidentală.
În acest sens, acordul în domeniul pescuitului și celelalte acte contestate nu respectă principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale sau normele dreptului internațional umanitar aplicabile încheierii de acorduri internaționale privind exploatarea resurselor naturale ale unui teritoriu ocupat, sau, ultima dată, obligația UE de a nu recunoaște o situație ilegală care rezultă dintr-o încălcare a acestui principiu și a acestor norme și nu de a acorda ajutoare sau asistență pentru a menține această situație.
Pentru toate aceste motive, avocatul general concluzionează că acordul în domeniul pescuitului este nevalid.