EU

Acțiunea în constatarea încălcării unei obligații din Tratate de către statele membre  

10 minute • Adelina Voicu • 01 ianuarie 2017


Noțiune

Așa cum prevede art. 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană, denumit în continuare „TUE”,

„Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii Europene sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene.”

Rezultă din acest text că avem de-a face cu doi jucători importanți și anume, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniuni Europene ale căror atribuții, în ceea ce se circumscriu activității de asigurare a respectării dreptului Uniunii Europene de către toate statele membre, sunt diferite.

În calitate de „gardian al Tratatelor”, ce reprezintă și apără interesele Uniunii, Comisia Europeană este cea care verifică transpunerea și aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică a statelor membre, putând introduce, în anumite condiții, în fața Curții de Justiție de la Luxemburg, o acțiune împotriva unui stat membru, atunci când constată că acesta și-a încălcat obligațiile ce-i revin în temeiul Tratatelor[1].

Scopul principal al procedurii este acela de a obliga statul care a încălcat o normă de drept al Uniunii Europene să respecte acea normă, adică să revină la o conduită conformă, astfel că asistăm la un dialog între instituțiile naționale și Curtea de Justiție.

Baza legală

  • 258 din TFUE;
  • 259 din TFUE;
  • 260 din TFUE.

Cine poate formula o acțiune în constatarea încălcării unei obligații din Tratate, de către statele membre? (calitatea procesuală activă)

Comisia Europeană reprezintă principalul subiect care poate formula o acțiune pentru constatarea încălcării obligațiilor asumate de către un stat membru, în virtutea dreptului conferit de art. 258 din TFUE: „în cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile ce-i revin în temeiul Tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile”.

De asemenea, calitatea procesuală activă cu privire la această acțiune este recunoscută și statelor membre, așa cum dispune art. 259 alin. (1) din TFUE: „oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor”.

***În plus, în doctrină s-a considerat că, în interpretarea art. 271 din TFUE, inclusiv Banca Centrală Europeană și Banca Europeană de Investiții, prin organele lor, ar avea calitate procesuală activă.[2]

Împotriva cui se poate formula o acțiune în constatarea încălcării unei obligații din Tratate, de către statele membre? (calitatea procesuală pasivă)

Din coroborarea prevederilor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene enunțate anterior, rezultă că singurele subiecte care se pot găsi într-o atare situație, adică singurele care pot răspunde pentru încălcarea obligațiilor asumate la nivelul Uniunii Europene sunt statele membre.

Cu toate acestea, în concret, ne referim la acțiunea sau inacțiunea organelor sau autorităților, indiferent de natura lor (legislative, executive, judecătorești), la nivel central sau local, ce reprezintă statele și care sunt implicate în îndeplinirea, de către state, a obligațiilor ce le revin în temeiul Tratatelor.

„Încălcare a obligației” – noțiune și situațiile care determină declanșarea procedurii de infringement

Din jurisprudența Curții rezultă faptul că statele sunt răspunzătoare pentru acțiunile, inacțiunile ori omisiunile organelor statale independente din punct de vedere constituțional: „întrucât obligațiile ce decurg din Tratat revin statelor, prin urmare răspunderea statului membru în temeiul art. 258 din TFUE este angajată chiar și în situația în care organul de stat a cărui acțiune sau inacțiune este la originea încălcării o instituție care are caracter constituțional independent”[3].

Prin urmare, această încălcare poate privi:

  • prevederile Tratatelor de instituire ori de modificare;
  • dreptul derivat;
  • acordurile internaționale;
  • principiile generale de drept;
  • chiar și necunoașterea și neaplicarea unei hotărâri a Curții de Justiție.

Există mai multe tipuri de incalcari care determină declanşarea procedurii de infringement de către Comisie dintre care, printre cele mai importante, se numără:

  1. omisiunea notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directele UE: Statele membre au obligația de a notifica atât legislația de transpunere, cât și legislația care asigură aplicarea, implementarea.
  1. neconformitatea legislației naționale cu legislația UE: Statele membre au obligația ca legislația națională să fie conformă cu legislația UE;
  1. aplicarea necorespunzătoare a actelor juridice ale Uniunii: Statele membre au obligaţia de a asigura aplicarea întocmai a dispoziţiilor comunitare de transpunere.

 O condiție esențială este ca obligația să existe în momentul începerii procedurii[4].

Cum se poate declanșa procedura privind constatarea încălcării obligațiilor din Tratate, de către statele membre ?

(1) Una dintre modalitățile de declanșare a procedurii privind constatarea încălcării obligațiilor din Tratate, de către statele membre este reprezentată de sesizarea automată a situațiilor de omisiune a notificării legislației naționale de transpunere. În acest sens, Comisia Europeană are la îndemână un sistem informatic care permite sesizarea, determinând, astfel, declanșarea automată a procedurii. Prin acest sistem, documentația de notificare este introdusă de statul membru direct în baza de date a Comisiei.

(2) De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate înainta Comisiei o plângere având drept obiect orice măsură legislativă de reglementare sau administrativă ori practică a unui stat membru pe care o consideră incompatibilă cu normele Uniunii Europene. Reclamanții nu trebuie să dovedească un interes în declanșarea procedurii și nici nu este necesar ca ei să fie direct vătămați de presupusa încălcare. Singura condiție necesar a fi îndeplinită pentru ca plângerea să fie admisibilă este ca aceasta să se refere la încălcarea unei norme comunitare de către un stat membru.

Sesizarea poate îmbrăca forma unei scrisori sau poate fi folosit formularul standard ( https://ec.europa.eu/assets/sg/report-a-breach/complaints_ro/index.html) redactat de Comisia Europeană.

După primirea plângerii, Comisia:

  • înregistrează plângerea și îi trimite reclamantului o confirmare de primire, în termen de 15 zile lucrătoare;
  • analizează plângerea în termen de cel mult 12 luni (sau mai mult, dacă problematica este complexă);
  • dacă este cazul, propune transferarea plângerii către un mecanism mai adecvat de soluționare a problemelor;
  • îl informează pe reclamant cu privire la stadiul procesării plângerii.

Este însă puțin probabil ca acțiunea Comisiei în răspuns la aceste plângeri să soluționeze direct situația personală a reclamantului: 

  1. Comisia nu este obligată să inițieze proceduri formale pentru încălcarea legislației UE, chiar dacă consideră că s-a produs o încălcare.
  1. În cazul în care Comisia dă curs plângerii, va urmări un obiectiv general, și anume garantarea faptului că legislațiile statelor membre în cauză se aliniază cu dreptul UE și sunt aplicate corect.
  1. În cazul în care Curtea Europeană de Justiție confirmă o încălcare a legislației UE, statul membru în cauză trebuie să ia măsuri pentru a remedia situația.

Pentru a soluționa direct cazul reclamantului sau pentru a cere despăgubiri, este necesar  ca acesta să intervină la nivel local, în statul membru respectiv, pentru că reclamanții nu sunt parte la procedura de infringement. Dacă soluționarea problemei necesită anularea unei decizii naționale, numai instanțele naționale pot face acest lucru. În plus, dacă solicitantul urmărește să obțină despăgubiri, numai instanțele naționale sunt îndreptățite să le impună autorităților aflate sub jurisdicția lor să o facă.

Înaintarea unei plângeri la Comisie nu suspendă termenele pentru inițierea unei acțiuni în justiție în temeiul legislației naționale.

(3) Nu în ultimul rând, Comisia realizează propriile investigații cu privire la eventualele încălcări ale dreptului Uniunii Europene, putând afla despre acestea și din alte surse precum:

  1. rapoartele întocmite de statele membre;
  2. întrebările parlamentare;
  3. petiții.

Etapele procedurii de infringement

 Odată declanșată, procedura cuprinde două mari etape, distincte, care, la rândul lor, cuprind mai multe acțiuni, și anume:

  1. etapa administrativă – necontencioasă
  • scrisoarea de notificare informală adresată statului membru de către Comisie;
  • observațiile statului membru;
  • avizul motivat al Comisiei;
  • răspunsul statului membru;
  1. etapa jurisdicțională – contencioasă
  • sesizarea Curții de Justiție („saisine”);
  • soluționarea cazului de către Curtea de Justiție;
  • punerea în aplicare a deciziei Curții;
  • scrisoarea din partea Comisiei adresată statului în cauză în care este prevăzută obligația de a adopta măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației Uniunii Europene încălcate, lucru despre care trebuie să informeze Comisia;
  • răspunsul statului adresat Comisiei;
  • avizul motivat al Comisiei (dacă consideră că statul membru nu a luat măsurile necesare pentru a se conforma prevederilor hotărârii Curții);
  • a doua sesizare a Curții de Justiție (pentru nerespectarea hotărârii sale);
  • hotărârea Curții de Justiție (condamnarea statului[5] la plata unei sume globale sau la plata de penalități până la îndeplinirea obligațiilor precizate în prima hotărâre).

Efectele hotărârii Curții de Justiție

Hotărârea Curții de Justiție în constatarea încălcării obligațiilor asumate de statele membre este pur declaratorie. Aceasta stabilește numai existența încălcării, iar în sarcina autorităților naționale revin măsurile care trebuie luate în vederea executării hotărârii[6].

Curtea nu poate nici pronunța nulitatea măsurilor naționale contrare dreptului Uniunii Europene, nici indica ce măsuri trebuie să ia statul, chiar dacă, uneori, ele rezultă din motivarea hotărârii. Totuși, Curtea a considerat că, prin constatarea încălcării, se antrenează interzicerea de plin drept de a aplica o dispoziție națională considerată incompatibilă cu dreptul UE[7]. Hotărârea Curții obligă statul în cauză să-și modifice legislația, adoptând-o în mod corespunzător măsurilor dispuse și fără întârzieri.

Procedurile de infringement derulate împotriva României în cursul anului 2016 pot fi consultate aici: http://ec.europa.eu/atwork/applying-eu-law/infringements-proceedings/infringement_decisions/?r_dossier=&noncom=0&decision_date_from=01%2F01%2F2016&decision_date_to=31%2F12%2F2016&active_only=0&EM=RO&title=&d_type=&submit=Search&lang_code=ro

[1] Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene- principii, acțiuni, libertăți, p.113.

[2] Augustin Fuerea, op.cit., p.114.

[3] Hotărârea Comisia Comunităților Europene/ Regatului Belgiei, 69/77.

[4] Hotărârea Italia/ Înalta Autoritate, 20/59.

[5] Art. 260 alin. (2) parag. 2 din TFUE: „În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.”

[6] Mihaela Augustina Dumitrașcu, Reglementarea recursului în neîndeplinirea obligațiilor de un stat membru al UE, p.82.

[7] Hotărârea Comisia/ Italia, 48/71.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.