Ascultarea vs. audierea in N.C.P.P.
6 minute • Andreea Lipo • 19 decembrie 2016
ASCULTAREA VS AUDIEREA
au sau nu aceeași semnificație în noul Cod de procedură penală?
-
Importanța stabilirii diferenței dintre noțiuni
Diferență sau identitatea dintre cele două noțiuni ar putea avea efecte directe în cadrul procedurii simplificate de recunoaștere a învinuirii în cursul judecății și în materia probelor.
-
Diferențierea
Pentru a stabili dacă ascultarea sau audierea sunt același lucru sau diferă în semantică trebuie să vedem cum sunt utilizate în formulările noului Cod de procedură penală.
Cele două noțiuni sunt utilizate chiar și în conținutul aceluiași articol în cazul art. 106 C. pr. pen. „dacă în timpul audierii unei persoane aceasta acuză oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic”.
Semnificația verbului a asculta a comportat opinii divergente atât în vechea cât și în noua reglementare. Un exemplu de astfel de optici ale doctrinei se poate ilustra în cazul procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii în cursul judecății. Dacă inculpatul solicită personal ca judecata să aibă loc conform procedurii abreviate din art. 375, instanța va proceda la ascultarea acestuia. S-a pus întrebarea dacă ascultarea aceasta are semnificația unei audieri sau privește altceva. Unii autori susțin ca asemănător formulării din art. 68 alin. (5) C. pr. pen. ascultarea inculpatului s-ar face doar pentru chestiuni procedurale[1]. Suntem de opinie că o asemenea interpretarea a textelor legislative unde se regăsește noțiunea de ascultare nu se poate face, deoarece nu se poate spune că în unele articole ascultarea se face numai pentru chestiuni procedurale și în alte texte și pentru alte persoane cum sunt procurorul și avocatul pentru lucruri diferite, o asemenea distincție nu este făcută de textele legale ,,ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Referitor la materia probelor într-o primă opinie se susține[2] că această ascultare cu privire la recunoașterea vinovăției nu are natura juridică al unui procedeu probatoriu, deoarece nu a fost deschis stadiu procesual al cercetării judecătorești în care să aibă loc audierea acestuia, ci reprezintă o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual fiind plasată în momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecată potrivit procedurii simplificate. Caracterul obligatoriu al acestei proceduri se relevă din faptul că inculpatului are dreptul corelativ de a opta pentru procedura simplificată.
O altă opinie la care subscriem este aceea conform căreia ascultarea nu poate fi lăsată în momentul chestiunilor prejudiciale, și că aceasta este un procedeu probatoriu. Poziționarea ascultării în cadrul chestiunilor prejudiciale este una nefericită, deoarece din conținutul art. 52 C. proc. pen se poate argumenta în sensul că o chestiunea prealabilă este o chestiune extrapenală, specifică altei ramuri de drept[3]. Chestiunea prealabilă se judecă de instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia din care fac parte această chestiune. În articolul discutat nu se prevede niciunde momentul procesual până la care inculpatul poate invoca această chestiune, rezultând că acest moment poate fi pe parcursului procesului penal atât în faza de judecată cât și în faza de urmărire penală.
Deși ascultarea aparent are valoarea unei simple declarații de recunoaștere nu poate fi redusă doar la aceasta. Ea nu se poate realiza prin omiterea faptului că, faza judecății este guvernată de anumite reguli, reguli ce impun judecătorului și procurorului un rol activ, iar părților recunoscându-se dreptul de a pune întrebări. Numai după urmarea regulilor din art. 374 C. proc. pen și art. 375 alin. (1) C. proc. pen și art. 378 C. proc. pen. instanța se va pronunța asupra cererii acestuia de a fi judecat potrivit procedurii simplificate[4].
Ascultarea trebuie să fie amănunțită apreciind în concret după numărul de fapte reținute în sarcina inculpatului și complexitatea cauzei.
Așadar, audierea și ascultarea tind să aibă același sens, acela de a acorda importanță celor spuse de cineva, a lua în considerație. Consider că ar fi trebuit să se facă o diferențiere între cele două noțiuni deoarece ascultarea este folosită în sens mult mai larg și pentru alte persoane cum ar fi avocatul părții, procurorul care ridică excepții, cereri sau susțin concluzii (art. 68 alin. (5), 469 alin. (1) C. pr. pen.), însă audierea este specifică numai anumitor persoane (art. 104 C. pr. Pen. „în cursul procesului penal în condițiile prevăzute de lege pot fi audiate următoarele persoane suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, persoana responsabilă civilmente, martorii și experții”). O diferență ce se poate sublinia este aceea că în urma unei audieri vom avea întotdeauna o declarație ce poate fi privită ca un mijloc de probă, excepție făcând cazul în care inculpatul își exercită dreptul la tăcere, dar în cazul unei ascultări există cazuri în care nu se vor obține mijloace de probă, nefiind în toate cazurile un procedeu probatoriu.
Dacă avem în vedere tehnica legislativă defectuoasă și lipsa de unitate și coerență în redactarea noilor dispoziții ale noul Cod de procedură penală, aceste două noțiuni sunt folosite în noul Cod de procedură penală cu sens asemănător.
[1] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), Noul Cod de prcedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 947.
[2] M. Udroiu, op.cit., p. 218; A se vedea G. Bodoroncea, Comentariu art. 375C. proc. pen.… în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2015, p. 984.
[3] În același sens a se vedea G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 270-271; S. Siserman, Discuții și opinii privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției, în Revista de drept penal nr. 2/2011, p. 84; D. Atasiei, H. Țiț, Mica reformă în justiție. Legea nr. 202/2010 comentată, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 315-316, I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 451-452.
[4] În același sens a se vedea C. Celea, Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, în Revista de drept penal, nr. 1/2011, p. 95.
