Când este o faptă infracțiune?
8 minute • Andreea Bisca • 24 noiembrie 2017
Infracțiunea este o faptă a unui subiect activ – făptuitor – îndreptată împotriva unei valori sociale apărate de legea penală care, de cele mai multe ori, aparține unei persoane – subiect pasiv – faptă ce este o manifestare exteriorizată a individului, despre care acesta a avut o anumită reprezentare în momentul comiterii ei sau ar fi trebuit să aibă.
Există mai multe criterii care deosebesc o faptă oarecare de o faptă infracțională. Acestea sunt: prevederea în legea penală, vinovăția, nejustificarea faptei, imputabilitatea.
De notat și reținut este faptul că întrunirea unui singur element nu conduce automat la concluzia că o astfel de faptă reprezintă infracțiune, ci aceste trăsături trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a fi vorba despre o infracțiune.
FAPTĂ PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ:
Dacă o faptă nu este incriminată printr-o lege penală, atunci ea nu poate constitui o infracțiune. Astfel, prin norma de drept penal trebuie să se prevadă condițiile de existență ale infracțiunii, fără acest element legal neputându-se continua analiza despre o faptă infracțională.
Fapta comisă în concret de o persoană trebuie să corespundă modelului abstract descris de legea penală, acest principiu numindu-se tipicitate. Cu alte cuvinte, infracțiunea presupune preexistența unui cadru legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea penală.
Prin acest aspect al prevederii în legea penală se realizează diferențierea infracțiunii de celelalte forme ale ilicitului juridic.
De altfel, dacă o faptă este prevăzută de legea penală, asta nu înseamnă că este și infracțiune, dacă nu se întrunesc și celelalte trăsături ale acesteia, pe care le vom prezenta mai jos.
Trăsătura esențială a prevederii în legea penală rezultă din principiul legalității, ca principiu fundamental în dreptul penal.
VINOVĂȚIA:
O altă condiție esențială pentru a putea fi vorba de existența unei infracțiuni este săvârșirea faptei cu vinovăție. Astfel, infracțiunea este o manifestare a voinței și a conștiinței făptuitorului, fiind o expresie a atitudinii psihice și a personalității acestuia. Vinovăția reprezintă elementul subiectiv al infracțiunii.
Vinovăția ar putea fi definită ca acea atitudine psihică a subiectului activ care a săvârșit cu voință neconstrânsă o faptă incriminată de legea penală și care a avut în momentul comiterii infracțiunii reprezentarea faptei și a consecințelor acesteia sau ar fi avut posibilitatea reală să aibă această reprezentare.
Formele vinovăției:
- INTENȚIA DIRECTĂ apare atunci când făptuitorul are reprezentarea consecinței faptei pe care urmează să o comită și urmărește rezultatul periculos ce va apărea în urma săvârșirii acesteia; de multe ori, intenția directă se poate deduce din analiza și observarea împrejurărilor în care a fost comisă fapta
Exemplu: O persoană împușcă o altă persoană fix în dreptul inimii, cu scopul clar de a o ucide, acesta rezultând din faptul că a îndreptat arma către o zonă vitală.
- INTENȚIA INDIRECTĂ apare în momentul în care, deși făptuitorul nu urmărește rezultatul periculos al faptei sale, el are reprezentarea urmărilor acesteia și acceptă posibilitatea producerii lor, lăsând această posibilitate pe seama hazardului, adoptând o atitudine oarecum indiferentă față de această posibilitate, în sensul că nu face nimic pentru a preîntâmpina consecința faptei
Exemplu: După ce un individ a bătut o persoană, însă fără intenția directă de a o ucide, ci doar de a-i aplica o corecție, acesta o lasă neajutorată în frig, noaptea, condiții care îi înrăutățesc starea precară în care se află și victima decedează.
- CULPA CU PREVEDERE este incidentă în cazul în care persoana, deși prevede rezultatul periculos al faptelor sale, nu acceptă posibilitatea producerii lui, bazându-se pe anumite criterii neîntemeiate, care nu o fac să se gândească la această posibilitate; diferențierea între culpa cu prevedere și intenția indirectă se face pe baza faptului că, în vreme ce, la intenția indirectă, atitudinea subiectului activ de indiferență față de producerea rezultatului denotă faptul că acesta nu face nimic pentru a preîntâmpina acest rezultat, la culpa cu prevedere, individul se bazează pe anumite condiții obiective sau subiective care ar putea duce la evitarea incidentului, dar care se dovedesc a fi, totuși, insuficiente sau apreciate greșit
Exemplu: Un șofer experimentat conduce cu mare viteză pe lângă un drum circulat de pietoni și, deși se gândește că ar putea lovi pe cineva, nu acceptă această idee bazându-se pe experiența și aptitudinile sale. Desigur, această speranță a neproducerii incidentului este neîntemeiată.
- CULPA SIMPLĂ, în acest caz individul nu prevede rezultatul periculos al faptei sale, deși, printr-o minimă diligență, ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă acest rezultat; doar dacă se demonstrează că individul ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă această urmare periculoasă a faptei sale, putem stabili vinovăția sub forma culpei simple; astfel, dacă se înlătură previzibilitatea rezultatului, am putea fi în incidența unui caz fortuit, urmând a se cerceta și dacă făptuitorul putea să prevadă rezultatul, printr-o analiză a personalității acestuia
Exemplu: Un fumător care intră cu țigara aprinsă într-un loc ce ar putea conține elemente inflamabile și produce, astfel, un incendiu.
- INTENȚIA DEPĂȘITĂ este o formă mixtă de vinovăție care reunește atât intenția, cât și culpa, în sensul că aceasta apare după săvârșirea unei fapte cu intenție care produce un rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de individ, rezultat produs din culpa făptuitorului pentru că acesta a considerat, în mod nejustificat, că acest rezultat nu se va produce ori pentru că nu l-a prevăzut, deși ar fi trebuit; de cele mai multe ori, fapta inițială este comisă cu intenție directă, chiar pentru obținerea unui anumit rezultat, iar culpa în producerea rezultatului mai grav duce la înlăturarea intenției indirecte
Exemplu: Doi prieteni se joacă în jurul unei piscine și unul dintre ei consideră că o glumă bună ar fi să îl împingă pe amicul său în piscina, bazându-se pe faptul ca acesta este un bun înotător și că nu ar putea păți nimic, dar, totuși, prietenul său se îneacă.
FAPTA SĂ FIE NEJUSTIFICATĂ:
Caracterul nejustificat al faptei mai este desemnat, în doctrină, și prin noțiunea de antijuridicitate, în sensul unei contradicții între fapta săvârșită și cerințele ordinii juridice, ceea ce înseamnă că, indiferent dacă fapta comisă se regăsește în tiparul descris de norma penală, dacă, totuși, ea este permisă în anumite condiți, atunci nu va constitui infracțiune în acele situații. Aceste condiții se numesc cauze justificative. Deci, existența unei cauze justificative înlătură caracterul nejustificat al faptei și, pe cale de consecință, înlătură și caracterul penal al faptei.
Anumite cauze justificative sunt: legitima apărare, starea de necesitate, consimțământul persoanei vătămate. Atât timp cât nu este incidentă vreo cauză nejustificativă, atunci se păstrează caracterul nejustificat al faptei.
FAPTA SĂ FIE IMPUTABILĂ PERSOANEI CARE A SĂVÂRȘIT-O:
Fapta va fi imputabilă persoanei care a comis-o dacă se dovedește că aceasta aparține atât fizic, cât și psihic acelei persoane. Imputabilitatea poate fi dovedită numai dacă se constată că, pe lângă aspectul fizic, fapta a fost săvârșită și cu voință neconstrânsă. Această trăsătură a infracțiunii se analizează abia după ce s-a constatat existența tuturor celorlalte trăsături, adică prevederea în fapta penală, comiterea cu vinovăție și fapta nejustificată. Există, de asemenea, și anumite cauze de neimputabilitate: constrângerea fizică sau morală, minoritatea individului, iresponsabilitatea, cazul fortuit, eroarea etc. Incidența unei cauze de neimputabilitate înlătură caracterul imputabil al acestei fapte și, deci, și caracterul penal de infracțiune.
Este foarte important de reținut, așa cum s-a menționat și la începutul articolului că întrunirea acestor trăsături, pentru a fi vorba despre o infracțiune, trebuie să se realizeze CUMULATIV!
P.S.
Așa cum spunea prof. Vintilă Dongoroz: „Nu se poate concepe o infracțiune fără o dispoziție de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracțiune fără un interes, sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvârșirea faptelor care constituie infracțiune; nu se poate concepe o infracțiune fără o persoană care să o comită (infractor) și fără altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau amenințată în interesele sale; nu se poate concepe o infracțiune fără un anumit loc unde s-a comis și un moment în care a fost săvârșită.”
Daca lipsesc 2-3 elemente constitutive ale unei infractiuni, fapta mai poate fi considerata infractiune?
Daca unele elemente constitutive ale infractiunii lipsesc, o fapta mai poate fi tratata ca infractiune?