1. 

CCR afirmă posibilitatea adoptării unei legi de interpretare, înseamnând, pe de o parte, că Parlamentul nu încalcă competențele puterii executive sau judecătorești, datorită consacrării principiului separației și echilibrului puterilor în stat în Constituție, iar, pe de altă parte, că efectele pe care legea interpretativă le produce sunt pentru viitor, trebuind a fi făcută distincția între facta praeterita, pendentia și futura, numai în acest fel putându-se adapta conceptul de lege interpretativă în sistemul nostru constituțional de după 1991.

De asemenea, dispozițiile legale dau o definiție a noțiunii de conflict de interese, și anume “situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative”.

În anul 2013 sunt introduse reglementări legale referitoare la conflictul de interese al deputaților și senatorilor, respectiv “Membrii familiei deputatului sau senatorului ori rudele/afinii acestuia până la gradul al III-lea nu pot fi angajați la respectivul birou parlamentar”, stabilindu-se, totodată, că “Fapta deputatului sau senatorului de a încălca legislația în materie privind conflictul de interese constituie abatere disciplinară și se sancționează cu diminuarea indemnizației cu 10% pe o perioadă de maximum 3 luni. Sancțiunea se aplică de către Biroul permanent al Camerei din care face parte deputatul sau senatorul”.

Începând din anul 2013 există o anumită necorelare normativă în privința tratamentului juridic aplicat conflictului de interese săvârșit de deputați și senatori în ipoteza angajării sau propunerii angajării de către un deputat/senator a soțului ori rudelor/afinilor acestuia până la gradul al III-lea, acesta putând fi calificat atât ca infracțiune, cât și ca abatere disciplinară în lipsa unor elemente obiective de delimitare a ilicitului penal față de cel disciplinar. În speță, însă, legea interpretativă își propune doar să lămurească aplicarea în timp a Legii nr. 219/2013 cu referire la statutul deputaților și al senatorilor și să clarifice dacă în perioada anterioară intrării ei în vigoare fapta de conflict de interese săvârșită de deputați și senatori în ipoteza angajării sau propunerii angajării de către un deputat/senator a soțului ori rudelor/afinilor acestuia până la gradul al III-lea putea fi calificată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013, ca fiind o abatere disciplinară și sancționată ca atare.

Astfel, Curtea constată că legea interpretativă, deși trebuie să vizeze numai regimul juridic civil al deputaților și senatorilor, în realitate, prin modul său de formulare, în loc să constituie un reper normativ în lămurirea problemei aplicării în timp a Legii nr. 219/2013, generează serioase incertitudini cu privire la sfera sa materială de aplicare în sensul că poate privi fapte ale deputaților sausenatorilor calificate drept abateri disciplinare sau de natură penală.

Prin urmare, Curtea constată că soluția legislativă criticată, deși pare a interpreta un text legal care vizează statutul juridic al deputaților și senatorilor, are, în realitate, efecte ce se pot răsfrânge și în materie penală, ceea ce determină concluzia Curții, că legea analizată nu este clară, obiectul reglementării adoptate fiind unul echivoc.

Curtea reține că limbajul evaziv și vag folosit nu permite stabilirea exactă a domeniului de incidență a legii interpretative. Sub aspectul naturii sale juridice penale, aceasta ar putea fi caracterizată drept o lege de dezincriminare în sensul art. 4 din Codul penal și o cauză care înlătură răspunderea penală în sensul art. 152 din Codul penal. Curtea nu poate decât să constate că actul normativ supus analizei sale reprezintă o lege civilă cu efecte sui generis aplicabilă în materie penală, ceea ce este de nepermis.

Curtea este de părere că ambiguitatea redacțională a legii supuse controlului de constituționalitate este un element de necontestat, ceea ce determină serioase îndoieli cu privire la efectele pe care le-ar putea produce în sensul că aceasta ar depăși sfera relațiilor sociale reglementate de statutul deputaților și senatorilor, cuprinzând dispoziții de natura legii penale, dispoziții care, de principiu, nu pot fi cuprinse, din punct de vedere normativ, în legea privind statutul deputaților și senatorilor și care nu pot fi încadrate într-una sau alta dintre instituțiile de drept penal consacrate de Codul penal.

În cazul efectelor prezentei decizii, Curtea reține că atunci când, în cadrul controlului a priori de constituționalitate, constată neconstituționalitatea unei legi în ansamblul său, pronunțarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecința fiind încetarea procesului legislativ în privința respectivei reglementări. Prin urmare, opțiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituțională a admis o obiecție de neconstituționalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea din nou a tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituție și de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Reexaminarea, mai exact punerea de acord a deciziei, se aplică numai atunci când Curtea a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții ale acesteia, și nu atunci când neconstituționalitatea vizează actul normativ în ansamblul său, în caz contrar încălcându-se art. 147 alin. (2) din Constituție.