extradare

CCR. Neconstitutionalitate arest la domiciliu.

6 minute • Alexandra Enachescu • 19 martie 2017


1. 

Numărul deciziei
Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017
2.  Cuvinte cheie
  arest preventiv, arest la domiciliu, garanții, privare de libertate, Cod de procedură penală, admitere neconstituționalitate, libertate individuală
3.  Autorul sesizării
Tribunalul Suceava — Secția penală, excepție ridicată de Dănuț Ioan Dariciuc (cu ocazia soluționării unei contestații împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu față de autorul excepției)
4.  Obiectul sesizării
Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală
5.  Motivarea sesizării
Autorul acesteia susține că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, asimilată măsurii arestării preventive. În consecință, pentru a respecta libertatea individuală prevăzută de dispozițiile art. 23 din Constituție și dreptul la o protecție egală din partea legii, prevăzut de dispozițiile art. 16 din Legea fundamentală, dispunerea și prelungirea măsurilor preventive prin care se aduce o privare de libertate trebuie supuse acelorași condiții. Astfel, luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată față de inculpatul care a fost anterior arestat preventiv sau arestat la domiciliu în aceeași cauză este constituțională numai dacă au intervenit temeiuri noi, care fac necesară privareasa de libertate.
Tribunalul Suceava — Secția penală apreciază că, pentru egalitate de tratament juridic urmează a se constata că dispozițiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 238 alin. (3) din același act normativ sunt neconstituționale în măsura în care judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate să dispună, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate, arestul la domiciliu al inculpatului care a fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză și pentru aceleași fapte.
6.  Decizia Curții
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, în numele legii, DECIDE admiterea excepției de neconstituționalitate ridicată de Dănuț Ioan Dariciuc într-un dosar al Tribunalului Suceava — Secția penală și constată că este neconstituțională soluția legislativă reglementată de dispozițiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
7.  Motivarea deciziei

Curtea observă că s-a pronunțat în repetate rânduri, prin decizii recente, asupra naturii măsurilor preventive a arestului preventiv și a arestului la domiciliu, statuând că ambele sunt măsuri preventive privative de libertate. Curtea a reținut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate.

Curtea reține că, spre deosebire de situația arestului preventiv, care se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu această garanție nu este reglementată. Astfel, măsura preventivă a arestului la domiciliu se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, chiar dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

Curtea observă că măsurile preventive privative de libertate se constituie într-o restrângere a exercițiului libertății individuale, fiind recunoscute și permise de dispozițiile art. 23 din Constituție, precum și de cele ale art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea apreciază că prezintă relevanță garanția potrivit căreia persoana are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Curtea apreciază că, deși suficiente pentru a determina luarea unei măsuri preventive privative de libertate, temeiurile care stau la baza luării acestei măsuri își pierd din intensitate odată cu trecerea timpului, pierzându-și în același timp caracterul suficient. Tocmai de aceea, la un moment dat, prelungirea măsurii preventive privative de libertate nu se va mai putea baza pe existența acelorași temeiuri care au stat la baza dispunerii ei, ci, eventual, pe constatarea existenței unor noi temeiuri.

Curtea observă că, în cazul măsurii preventive a arestului la domiciliu, legiuitorul permite luarea din nou a acesteia față de persoana care a mai fost supusă anterior unei măsuri preventive privative de libertate fără a reglementa obligația existenței unor temeiuri noi în acest caz. Or, având în vedere că măsura preventivă a arestului la domiciliu este o măsură similară celei a arestului preventiv, având natura unei măsuri preventive privative de libertate, Curtea apreciază că aceasta trebuie însoțită de aceleași garanții ca cele prevăzute în cazul măsurii preventive a arestului preventiv, inclusiv cea reglementată de dispozițiile art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Curtea reține că, prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu față de arestul preventiv, în materia interdicției de a dispune din nou o măsură preventivă privativă de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, legiuitorul și-a îndeplinit obligația constituțională de a reglementa garanțiile ce trebuie să însoțească măsurile preventive privative de libertate doar în ceea ce privește arestul preventiv, iar nu și în ceea ce privește arestul la domiciliu, deși și acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă privativă de libertate, trebuie să fie însoțit de aceleași garanții ca arestul preventiv.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.