Ce înseamnă privilegiul avocat-client?
26 minute • Ruxandra Răcăreanu • 13 ianuarie 2022
Ce înseamnă privilegiul avocat-client?
Cu siguranță v-ați întâlnit la un moment dat cu conceptul de „attorney-client privilege”, în special dacă sunteți iubitori de seriale americane care abordează sistemul legal. Acest ”privilegiu” mai poartă numele de secret profesional și începe să producă efecte din momentul semnării unui contract de asistență juridică.
Privilegiul avocat-client este un concept nereglementat sub această titulatură în România. Totuși acesta este recunoscut la nivel european și internațional. Privilegiul avocat-client sau, așa cum acesta mai este denumit în spațiul românesc, privilegiul secretului profesional este un element indispensabil în relația avocat-client. Conform Declarației CCBE privind secretul profesional/ privilegiul profesional juridic (LPP) adoptată de Comitetul permanent CCBE în 15 septembrie 2017, privilegiul avocat-client este un principiu absolut esențial fără de care nu ar exista o protecție corespunzătoare a clientului și fără de care avocatul nu și-ar putea exercita profesia. Relația de confidențialitate profesională (secretul profesional) a avocaților acoperă tot ceea ce clientul trebuie să îi încredințeze, sub orice formă, avocatului, pentru a fi cât mai bine consiliat și apărat. Conform art. 8, alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, secretul profesional este de ordine publică.
Odată ce clientul intră într-un cabinet de avocatură, el are garanția că i se permite să dezvăluie totul avocatului. Cu această condiție, avocatul îl poate consilia sau îl poate reprezenta cel mai bine. Este imposibil ca avocatul să ofere astfel de consultanță sau reprezentare dacă clientul, din teama unei eventuale încălcări a unei astfel de confidențialități, se abține de la furnizarea anumitor informații avocatului său.
Contrar unei concepții greșite, general acceptată, secretul profesional nu are rolul de a proteja avocații, ci de a proteja exclusiv clienții.
Reglementare
La nivelul UE, problematica privilegiului avocat-client nu se bucură de o reglementare unitară, existând abordări naționale diferite în ceea ce privește interpretarea și aplicarea principiului confidențialității profesionale. Totuși există Codul Deontologic al avocaților din Uniunea Europeană care trasează niște linii generale cu privire la chestiunea vizată.
În România, reglementarea acestui principiu se regăsește primordial în Codul deontologic al avocatului român – Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/17 iunie 2017 și în Statutul profesiei de avocat, dar prevederi izolate sunt regăsite și în Codul de Procedură Penală. Potrivit art. 8 alin. (2) lit. c) și h) din Codul Deontologic, există două principiile care guvernează profesia de avocat și care sunt relevante pentru problematica noastră și anume, principiul respectării secretului profesional și principiul profesionalismului și loialității față de client.
Principiul respectării secretului profesional
Conform art. 11, alin (1) din Codul Deontologic, secretul profesional este atât un drept, cât și o obligație profesională a avocatului. Principalul beneficiar al secretului profesional este clientul avocatului. Protejarea și respectarea secretului profesional constituie o garanție a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al clientului. Conform alin. (2) obiectul secretului profesional îl constituie toate informațiile și datele de orice tip, în orice formă și pe orice suport, schimbate între avocat și clientul său. Tot alin. (2) ne oferă câteva puncte de reper cu privire la întinderea acestor informații:
- chestiunile pentru care o persoană a solicitat asistență juridică
- datele privind persoana care a solicitat asistență, contractul dintre avocat și client
- procedeele de strategie și tactică ale apărării sau reprezentării
- consultațiile date sau destinate clientului, corespondența dintre avocat și clientul său
- corespondența profesională dintre avocat și confrații avocați
- notițele luate cu ocazia interviului profesional realizat de avocat cu clientul său pentru analiza faptelor, ori a unui dosar judiciar sau a unor documente cu relevanță juridică
- suportul material al probelor puse la dispoziția avocatului în interesul pregătirii și realizării apărării
- mărturiile primite de avocat în exercitarea profesiei
- numele clienților
- agenda profesională a avocatului
- documentele financiare și operațiunile bancare ce vizează prestațiile profesionale
- informațiile dobândite în legătură cu clientul
- orice aspect ce vizează exercitarea profesiei sau este în legătură cu
aceasta
Art. 11, alin. (4) din Codul Deontologic e oferă totuși o limită a accesului aparent nelimitat al clientului. Conform acestuia avocatul nu va comunica judecății sau autorităților, nici nu va pune la dispoziția clientului adresele, comunicările sau notele primite de la avocatul părții adverse, cu excepția aprobării exprese a acestuia. Alin. (6) aduce anumite completări: convorbirile avute cu clienții, cu părțile adverse sau cu avocații lor, efectuate de avocat personal sau prin orice alt mijloc de comunicare, nu se vor putea înregistra fără atenționare prealabilă și fără acordul tuturor părților și în toate cazurile vor fi protejate de secretul profesional. Astfel, trebuie să subliniem faptul că în exercitarea profesiei sale avocatul are obligația de a păstra secretul profesional, cât și de a-l respecta în raport cu alte persoane care exercită aceeași profesie.
Bine, bine, am vorbit despre obligația a avocatului de a păstra secretul profesional. Se pune întrebarea: care este momentul în care aceasta ia naștere? Conform art. 11, alin. (5) din Codul Deontologic, obligația avocatului de a păstra secretul profesional se naște în faza oricăror comunicări/consultări telefonice, electronice, poștale, preliminare ori în timpul negocierilor cu clientul sau altă persoană împuternicită de client pentru a încheia contractual de asistență juridică și durează nelimitat în timp. Caracterul nelimitat în timp este regăsit și în art. 9, alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, cât și în Codul Deontologic al avocaților din Uniunea Europeană. Ce înseamnă această nelimitare? Obligațiile impuse de păstrarea secretului profesional se mențin și după încetarea serviciilor profesionale. Pedeapsa prevăzută de lege se aplică și în situația în care avocatul divulgă secretul unui terț chiar și după decesul clientului.
Conform aceluiași articol, obligaţia se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori, ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de exercitarea profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi. Avocatul este dator să le aducă la cunoştinţă această obligaţie și persoanelor cu care acesta colaborează pe parcurs.
Principiul profesionalismului și loialității față de client
Conform art. 14, alin. (1) din Codul Deontologic, în activitatea profesională, avocatul este obligat să acționeze cu profesionalism, să aibă o conduită demnă, onorabilă și cinstită. Avocatul are obligația de a-l informa onest pe client, de a evalua și cântări în mod corect și realist, împreună cu acesta, șansele de câștig sau de pierdere ale cauzei, precum și consecințele conduitei procesuale adoptate.
Garanții ale respectării secretului profesional
Legea nr. 51/1995 modificată prin Legea nr. 25/2017 reglementează aspecte cu privire la inviolabilitatea cabinetului avocatului, interdicția înregistrărilor telefonice și alte asemenea. Potrivit art. 34, alin. (1), pentru asigurarea secretului profesional, actele și lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziționarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri și bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condițiile legii. Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri și de la măsura confiscării:
a) înscrisurile care conțin comunicări între avocat și clientul său;
b) înscrisurile care conțin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client.
Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2), CPP. De asemenea, potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, percheziționarea avocatului, a domiciliului, cabinetului sau locului de muncă al acestuia se poate face numai de procuror în baza mandatului emis de judecător. Astfel, protecția privilegiului avocat-client se manifestă prin instituirea regulii potrivit căreia această percheziție se poate realiza numai de procuror, nu și de organele de cercetare penală sau de alte autorități cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice.
Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. În acest caz operează sancțiunea excluderii probelor obținute cu încălcarea dispozițiilor legale și a probelor derivate din acestea, conform art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală. Aceeași regulă este aplicabilă și în situația interceptării ori înregistrării convorbirii dintre avocat și persoana reținută sau arestată, făcută cu încălcarea confidențialității comunicărilor dintre cei doi. Potrivit prevederilor art. 89 alin. (2) din Codul de procedură penală, probele obținute cu încălcarea regulii enunțate se exclud. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Judecătorul dispune informarea avocatului.
Rezultă că CPP a prevăzut o triplă garanție pentru a proteja privilegiul avocat-client. Pe de o parte competența percheziției aparține numai procurorului, pe de altă parte se instituie distrugerea probei de îndată, iar în ultimul rând avem imposibilitatea folosirii probei admise prin încălcarea secretului profesional în cadrul oricărui proces penal. Această garanție a imposibilității folosirii are efecte asupra tuturor situațiilor, cu o singură excepție, dedusă din teza I a alin. (4) al art. 139, CPP: avocatul însuși săvârșește sau se pregătește să săvârșească o infracțiune din categoria celor enunțate la art. alin. (2) al aceluiași articol. În acest caz, proba poate fi folosită pentru dovedirea activității infracționale a unei persoane, care are doar față de clientul său calitatea de avocat.
Dintr-un punct de vedere obiectiv garanțiile oferite de CPP în acest caz sunt minime. Prin interceptarea convorbirii s-a produs deja un prejudiciu părții care a discutat cu avocatul său. Aceste discuții, pentru a putea fi selectate, sunt ascultate sau chiar transcrise. Interceptările sau înregistrările pot conține informații despre faptele săvârșite de suspectul ale cărui comunicații au fost interceptate și înregistrate. Informația în sine este prețioasă. Faptul că se ia cunoștință de informație este important, chiar dacă, ulterior, procurorul dispune distrugerea probelor. Este astfel facilitată identificarea altor probe și administrarea lor în dosarul cauzei. Dacă informația din convorbire a condus organele de urmărire penală pe o anumită pistă, iar proba a fost administrată ca urmare a folosirii unui alt procedeu probatoriu, proba rămâne validă cauzei. Distrugerea înregistrărilor este în realitate o operație imposibilă. În condițiile în care înregistrarea se face pe suport digital simpla ștergere a informației nu are drept efect distrugerea ei. Este posibilă accesarea informației pe viitor. Informația conținută pe suporturi digitale poate fi recuperată și folosită.
av. dr. Gheorghe Florea
Sancțiuni pentru divulgarea secretului profesional
Conform art. 227, alin. (1), CP divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația păstrării confidențialității cu privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Alin. (2) specifică că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Prin Legea nr. 25/2017 care a modificat Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 46 a fost completat prin cu alin. (4) ind. 1, introducându-se următorul text de incriminare: “divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului său ori care privește un secret operațional sau comercial care i-a fost încredințat în virtutea aceleiași calități sau de care a putut să ia cunoștință în timpul desfășurării activităților specifice profesiei constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.”
Prin urmare, dacă comparăm incriminarea din Codul penal cu cea din Legea nr. 51/1995, constatăm că există o sancționare mai drastică (1 an – 5 ani) pentru o faptă care nu este necesar să producă un prejudiciu față de o faptă căreia i se cere cel puțin aptitudinea de a crea un astfel de prejudiciu (3 luni – 3 ani sau amendă). Astfel, se poate susține că textul art. 46 alin. (4) ind.1 din Legea nr. 51/1995 reprezintă o formă agravată a infracțiunii reținute de art. 227, CP, nu o infracțiune autonomă.
Limite
Secretul profesional nu poate camufla interese ilegale ale clienților, nici consultanță și asistență juridică în vederea realizării unor astfel de interese. Ori de câte ori avocatul este suspectat de săvârșirea unor fapte ilegale, acesta nu se poate ascunde în spatele principiilor fundamentale ale profesiei, dacă nu le respectă.
Deși avocatul nu poate fi obligat în nicio circumstanţă şi de către nicio persoană să divulge secretul profesional, conform art. 8, alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, se exceptează însă cazurile în care avocatul este urmărit penal, disciplinar sau atunci când există o contestaţie în privinţa onorariilor convenite, exclusiv pentru necesităţi stricte pentru apărarea sa.
Obligaţia de a păstra secretul profesional nu împiedică avocatul să folosească informaţiile cu privire la un fost client, dacă acestea au devenit publice.
Codul de procedură penală nu interzice de plano audierea ca martor a unui avocat. Interdicția absolută privește numai aspectele care cad sub incidența secretului profesional ori a confidențialității și care au fost cunoscute de avocat cu ocazia asigurării asistenței juridice clientului său.
Interdicția audierii avocatului în calitate de martor este sau nu aplicabilă prin raportare la o anumită limită temporală. Astfel, potrivit art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, calitatea de martor are întâietate față de cea de avocat cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Deci, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care avocatul le-a cunoscut înainte de a începere raportul de asistență juridică cu clientul său, interdicția audierii avocatului în calitate de martor cu privire la cele cunoscute nu este aplicabilă, avocatul putând fi, de principiu, obligat să depună mărturie chiar împotriva clientului său. Cu privire la faptele și împrejurările luate la cunoștință de avocat cu ocazia derulării raportului de asistență juridică cu clientul său, calitatea de avocat are întâietate față de calitatea de martor într-o cauză ce îl privește pe clientul său, fără excepție. Potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, faptele sau împrejurările al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare nu pot face obiectul declarației de martor.
Faptele și împrejurările care se află sub protecția secretului profesional al avocatului pot face obiectul declarației avocatului în calitate de martor, în situația în care este clientul său își exprimă acordul cu privire la divulgarea informațiilor pe care i le-a furnizat avocatului, precum și atunci când există o cauză legală de înlăturare a obligației avocatului de a păstra secretul profesional al acelor fapte sau împrejurări. Această regulă este enunțată cu caracter general, referitor la secretul sau confidențialitatea din orice domeniu legal, în art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală.
- infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale;
- infracțiuni de trafic de droguri; infracțiuni de trafic de arme, trafic de persoane;
- acte de terorism;
- spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică;
- șantaj;
- viol;
- lipsire de libertate;
- evaziune fiscală;
- infracțiuni de corupție;
- infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
- infracțiuni care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică;
- alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
Raportul avocat-client se poate concretiza în comunicările orale sau scrise, întâlnirile dintre aceștia, transmiterea documentelor utile cauzei clientului etc. Astfel, în absența unor date din partea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea ori pregătirea săvârșirii de infracțiuni de către avocat, nu este permis ca raportul dintre avocat și client să facă obiectul supravegherii tehnice.
Jurisprudență și doctrină
Cauza AM&S v Comisia
Privilegiul profesional juridic a fost recunoscut în jurisprudența comunitară prima dată în materie concurențială în Cauza AM & S, în anul 1982.
Prin interpretarea dată noțiunii privilegiului profesional juridic în Cauza AM & S, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a recunoscut existența unor limitări ale privilegiului în procedurile investigative derulate de Comisia Europeană. În speță, societatea AM & S a refuzat să predea anumite documente către Comisia Europeană, considerându-le protejate de privilegiul profesional juridic. Instituția europeană a persistat în decizia de a-i fi predate acele documente, considerate protejate de privilegiul legal, motiv pentru care societatea AM & S a decis să conteste decizia Comisiei Europene în fața Curții de Justiție.
Instanța comunitară, chemată să decidă asupra identificării limitărilor puterii investigative a Comisiei Europene, impuse de confidențialitatea comunicărilor scrise dintre un avocat și clientul acestuia, a statuat următoarele idei directoare:
1) Dreptul comunitar trebuie să ia în considerare principiile și conceptele comune ale legilor statelor membre, care includ principiul recunoscut de către toate legislațiile statelor membre, respectiv cel potrivit căruia orice persoană trebuie să aibă posibilitatea, în lipsa oricăror constrângeri, să consulte un avocat.
(2) Cerințele comune care se impun a fi îndeplinite pentru a fi asigurată protecția oferită de privilegiul juridic se concretizează în obligația ca, comunicările dintre avocat și client să fie realizate în interesul și scopul asigurării dreptului la apărare al clientului, precum și în obligația ca acele comunicări să provină din partea unui avocat independent, avocat care nu este dependent de clientul care îl angajează printr-un raport de serviciu. Atunci când sunt îndeplinite cele două cerințe, dreptul unional trebuie să asigure protecția confidențialității comunicărilor scrise dintre un avocat și clientul său.
În viziunea instanței comunitare, sunt supuse protecției privilegiului juridic și comunicările scrise realizate după inițierea procedurii administrative de către Comisia Europeană, precum și acele comunicări scrise care s-au realizat anterior declanșării procedurii administrative, doar dacă acestea au legătură cu obiectul procedurii administrative. Este, însă, necesar ca avocatul, care acordă asistență juridică clientului, să fie autorizat într-un stat membru al Comunităților Europene, indiferent de statul membru unde își are reședința acel client. Excluderea protecției atunci când asistența juridică a fost acordată de un avocat angajat al clientului a fost primită în mod critic.
Cazul Volkswagen, Germania (Decizia din 27 iunie 2018, Curtea Constituțională Federală Germană)
Prin Decizia din data de 27 iunie 2018, pronunțată în soluționarea plângerii constituționale formulate de Volkswagen, Curtea Constituțională Federală din Germania a interpretat într-un sens restrâns aplicarea privilegiului avocat-client în procedurile penale germane, considerând că protecția relației avocat-client din perspectiva dispozițiilor constituționale germane nu este aplicabilă în situația în care, cu ocazia percheziționării biroului din Munchen al societății de avocatură de naționalitate americană, au fost ridicate documente rezultate dintr-o investigație internă derulată la o subsidiară a clientului Volkswagen, cu care societatea de avocatură respectivă nu avea un raport profesional direct.
În concret, în septembrie 2015, Departamentul pentru Justiție din SUA a notificat Volkswagen, compania afiliată Audi, cât și compania afiliată a grupului cu sediul în SUA, în legătură cu faptul că SUA începuse o anchetă penală cu privire la instalarea unor dispozitive potențial frauduloase de control al emisiilor de gaze în unele vehicule cu motoare diesel, produse de Grupul Volkswagen în 2009, dar și cu privire la aplicațiile pentru certificatele și declarațiile de conformitate ale acestora.
În acest context, Volkswagen a contractat societatea internațională de avocatură Jones Day, care avea sediul principal în Ohio, Statele Unite și, respectiv, birouri locale în diverse alte state americane și în Europa, inclusiv în Germania (Dusseldorf, Frankfurt și Munchen) în vederea acordării de asistență juridică în ceea ce privește chestiunile legate de neregulile privind motoarele diesel. Jones Day a efectuat în acest sens investigații interne la nivel global, cu privire la firmele din grup, inclusiv cu privire la subsidiara Audi. Pentru cercetarea faptelor, avocații Jones Day au procedat la verificarea de documente și informații din cadrul Grupului Volkswagen și la luarea de declarații de la angajați ai companiilor din grup. Avocații din cadrul biroului din Munchen al societății Jones Day au fost, de asemenea, implicați în efectuarea acestor investigații. Societatea Audi a consimțit la efectuarea investigației interne în ceea ce o privește, însă nu a încheiat un contract de asistență juridică distinct cu societatea de avocatură Jones Day.
Separat de aceste evenimente, în anul 2017, Procuratura publică din Munchen a demarat o anchetă penală întemeiată pe suspiciuni de fraudă și comercializare ilegală cu privire la motoarele diesel produse de Audi. Inițial, ancheta a fost pornită cu privire la autori necunoscuți, însă ulterior, în luna iunie 2017, mai multe persoane au fost puse sub acuzare sub aspectul comiterii de infracțiuni, iar împotriva Audi au fost inițiate proceduri de sancționare pentru încălcarea normelor regulatorii în domeniu. De asemenea, în paralel cu această anchetă ce viza motoarele produse de Audi, societatea mamă Volkswagen făcea, în mod similar, obiectul unei proceduri de sancționare pentru încălcarea normelor de compliance, de această dată în cadrul unei alte anchete penale pornite de Procuratura publică din Braunschweig împotriva unor persoane cunoscute, care viza, însă, motoarele diesel produse de societatea-mamă Volkswagen.
În luna martie 2017, la cererea Procuraturii publice din Munchen, instanța locală a încuviințat percheziția biroului din Munchen a firmei de avocatură Jones Day și a dispus emiterea unui ordin de percheziționare. Cu prilejul percheziției, au fost ridicate numeroase documente în format fizic și în format electronic ce conțineau rezultatele investigațiilor interne efectuate de avocați cu privire la subsidiara Audi.
Atât ordinul de percheziție, cât și măsura de ridicare de înscrisuri au fost contestate în fața instanțelor de judecată germane, însă fără succes, acestea fiind considerate ca fiind efectuate în mod legal. Ca atare, Volkswagen, societatea-mamă, societatea de avocatură Jones Day, cât și trei avocați din cadrul biroului Jones Day din Munchen au sesizat Curtea Constituțională germană, formulând în acest sens plângeri pentru încălcarea unor norme din legea constituțională, printre care dreptul la un proces echitabil ori dreptul la confidențialitate. Toate aceste plângeri au fost, însă, respinse, nefiind reținute încălcări ale legii constituționale în privința niciuneia dintre măsurile vizate (ordinul de percheziție și ridicarea de înscrisuri avocațiale).
În acest sens, referitor la ordinul de percheziție, Curtea Constituțională a reținut că Volkswagen nu are interesul juridic în formularea unei plângeri cu privire la neconstituționalitatea măsurii întrucât nu sediul Volkswagen a fost cel percheziționat, ci cel al avocaților săi. De asemenea, referitor la măsura ridicării de înscrisuri, deși s-a arătat că dreptul fundamental la confidențialitate al Volkswagen a fost afectat întrucât examinarea datelor și informațiilor colectate ar putea determina investigații viitoare, susceptibile să compromită dreptul la libertatea afacerii a companiei, Curtea Constituțională a reținut că această ingerință este una justificată în baza legii constituționale.
Deși au fost afectate drepturile societății-mamă prin percheziționarea și ridicarea documentelor referitoare la investigația internă derulată, măsurile au fost efectuate în temeiul unui interes superior și legitim, ce a condus la constatarea legalității percheziției efectuate. Interesul superior și legitim a vizat realizarea unei anchete penale eficiente împotriva societății subsidiare care nu s-a aflat sub protecția oferită de privilegiul profesional (deoarece, cum am menționat mai devreme, Audi nu încheiase contract de asistență juridică cu Jones Day).
Curtea Constituțională germană a subliniat că inviolabilitatea documentelor avocațiale în cadrul unei anchete penale, prevăzută de Codul de procedură penală german, se aplică doar în contextul unor relații de încredere între o persoană supusă confidențialității profesionale și persoana acuzată de comiterea unei infracțiuni în cadrul respectivei anchete penale. Potrivit Curții, dacă protecția confidențialității, prin interzicerea ridicării de înscrisuri, ar fi extinsă asupra oricărei relații profesionale, indiferent dacă împotriva acelui client ar fi formulată sau nu o acuzație penală, acest lucru ar da loc la abuzuri, întrucât probele ar putea fi sustrase anchetei și plasate la sediul avocatului. Ca atare, în opinia Curții, efectivitatea aplicării legii, impusă de legea constituțională, ar fi limitată în mod semnificativ.
Totodată, Curtea a apreciat că Volkswagen nu întrunea cerința de a fi o persoană acuzată penal ori de a fi într-o poziție similară unei persoane acuzate penal în procedura penală în care fusese încuviințată percheziția biroului de avocați din Munchen, astfel că, nici din această perspectivă, societatea nu putea invoca încălcarea confidențialității profesionale și protecția împotriva ridicării de înscrisuri avocațiale. De asemenea, sub aspectul protejării Volkswagen împotriva ridicării de înscrisuri, s-a mai reținut că este irelevantă calitatea procesuală a subsidiarei Audi în procedura din fața Procuraturii publice din Munchen. Astfel, chiar dacă subsidiara ar fi avut o calitate procesuală similară cu cea a unei persoane acuzate penal, protecția relației avocat-client la care era parte societatea-mamă nu putea fi extinsă la societățile afiliate, iar societatea-mamă nu putea invoca inviolabilitatea documentelor ridicate.
Cauza Pruteanu contra României
Curtea a decis că interceptarea convorbirilor telefonice ale avocatului cu clientul reprezintă o încălcare a art. 8 din Convenție referitor la respectarea vieții private și a secretului corespondenței. În speță, s-au interceptat douăsprezece convorbiri purtate de avocatul A.P. cu clientul sau, pentru care a fost angajat pentru a-l reprezenta într-o procedură penală. Avocatul A.P, acționând în nume propriu, nu ca un reprezentant al clientului său a formulat recurs împotriva hotărârii prin care s-a autorizat depunerea la dosarul cauzei a transcrierii convorbirilor interceptate și a solicitat instanței de apel să dispună distrugerea transcrierii ale înregistrărilor conversațiilor sale cu clientul său. Recursul a fost respins ca inadmisibil întrucât calea de atac nu este prevăzută de lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat plângerea sub două aspecte, respectiv dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 8, alin. (2) din Convenție pentru a se justifica o astfel de ingerință in viața privată din partea autorităților publice:
- măsura să fie prevăzută de lege;
- măsura să constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.
Curtea a observat că interceptarea convorbirilor între avocat și client constituie incontestabil o atingere adusă secretului profesional, care este baza relației de încredere între cele două persoane, astfel încât clientul putea să facă plângere pentru încălcarea dreptului său de a avea o relație confidențială cu avocatul. În egală măsură însă, avocatul poate să facă plângere pentru nerespectarea vieții private și a corespondenței, independent de dreptul de a face plângere a clientului său.
S-a reținut că și în condițiile în care reclamantul nu a făcut el însuși obiectul unei autorizații de interceptare având în vedere calitatea sa de avocat, persoana în cauză trebuie să aibă posibilitatea unui control efectiv asupra modului în care sunt utilizate înregistrările. S-a concluzionat că a fost încălcat art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor. Omului, referitor la respectarea vieții private și a secretului corespondenței și au fost acordate reclamantului 4.500 euro pentru repararea daunelor morale.
Concluzii
Privilegiul profesional avocat-client este supus unor reglementări legale diferite și unor interpretări diferite în doctrina și jurisprudența statelor, atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivel global. Acest privilegiu este instituit în primul rând pentru protejarea clienților, iar subsidiar pentru apărarea exercitării profesiei de avocat.
În România secretul profesional se bucură de o reglementare largă, permițând inclusiv avocaților, care nu au neapărat legătură cu o cauză penală și indiferent dacă cel acuzat este sau nu clientul lor, să facă opozabile organelor de anchetă cele două obligații profesionale.
