shutterstock 106527641 696x447 1

Credite. Societati de recuperare care actioneaza in numele creditorilor. Esalonare.

11 minute • Silvia Stan • 27 decembrie 2016


1. Numărul cauzei
C‑127/15 din 7 februarie 2015
2. Părțile
Verein für Konsumenteninformation
împotriva
INKO, Inkasso GmbH
3. Cuvinte-cheie
Trimitere preliminară – Directiva 2008/48/CE – Protecția consumatorilor – Credit pentru consumatori – Articolul 2 alineatul (2) litera (j) – Acorduri de reeșalonare – Amânarea cu titlu gratuit a plății – Articolul 3 litera (f) – Intermediari de credit – Societăți de recuperare a creanțelor care acționează în numele creditorilor
4. Cadrul juridic UE
Directiva 2008/48
Potrivit art. (1) din Directiva 2008/48 – obiectul prezentei directive este de a armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.
Directiva 2008/48 are mai multe obiective, printre care:
– armonizarea cadrului juridic în anumite domenii de bază, conform alin. (3), (4), (5).
– furnizarea informațiilor de către creditori consumatorilor pentru a garanta protecția împotriva practicilor neloiale sau înșelătoare și pentru a permite consumatorilor să ia decizii în cunoștință de cauză – primind inforMații adecvate pe care le pot lua cu ei și asupra cărora pot reflecta înainte de încheierea contractului de credit (informații privind costul creditului, obligațiile etc), conform alin. (6).
– reglementarea obligațiilor intermediarilor de credit și asigurarea că cerințele în materie de informații contractuale se aplică acestora, conform alin. (7).
– încurajarea statelor membre spre a lua măsuri corespunzătoare pentru a promova practici responsabile pe parcursul tuturor etapelor relației de creditare, luând în considerare trăsăturile specifice ale pieței de credit, conform alin. (8).
Conform art. (2), Directiva 2008/48 se aplică contractelor de credit, cu excepția cazului în care acestea sunt excluse în mod expres.
Art. 2 alin. (2) enumeră 12 tipuri de contracte de credit, inclusiv cele referitoare la locuințe și proprietăți imobiliare, care nu intră în domeniul de aplicare al directivei. Printre acestea se numără următoarele: contractele de credit în baza cărora creditul este acordat fără dobândă și fără alte costuri, precum și contractele de credit cu termen de rambursare de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative și contractele de credit referitoare la amânarea, cu titlu gratuit, a plății unei datorii existente.
Art. 5, alin. (1) stabilește informațiile precontractuale obligatorii care trebuie furnizate consumatorilor, printre care: tipul de credit, identitatea și adresa creditorului/intermediarului de credit implicat, valoarea totală a creditului și condițiile care guvernează tragerea, durata contractului de credit, rata dobânzii aplicabilă în cazul ratelor restante, măsurile pentru ajustarea acesteia și, unde este cazul, orice penalități plătibile în caz de neplată, o avertizare privind consecințele neefectuării plăților.
Conform art. 5, alin. (6), statele membre trebuie să se asigure că creditorii și, unde este cazul, intermediarii de credit, oferă consumatorului explicații corespunzătoare, pentru a‑i permite să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, unde este cazul, prin explicarea consecințelor neplății
Art. 21 prevede că statele membre trebuie să se asigure că un intermediar de credit indică în special dacă lucrează exclusiv cu unul sau mai mulți creditori sau ca broker independent. Intermediarii de credit trebuie, de asemenea, să informeze consumatorii cu privire la onorariul datorat pentru serviciile lor și să comunice creditorilor detaliile cu privire la respectivul onorariu.
 Directiva 2009/22
Scopul Directivei 2009/22/CE este de apropiere a normelor naționale cu privire la acțiunile de încetare pentru protejarea intereselor colective ale consumatorilor, în vederea asigurării unei bune funcționări a pieței interne.
Directiva 2014/17
Directiva 2014/17/UE are ca scop crearea unei piețe a creditului ipotecar la nivelul Uniunii, cu un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
5. Cadrul juridic național
In ceea ce privește dreptul național,  există prevederi pentru transpunerea cadrul juridic european, astfel:
-Ordonanța de Urgență nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (intrată în vigoare la 21 iunie, 2010) prin care s-a realizat transpunerea Directivei 2008/48/CE
-Hotărârea de Guvern nr. 1553/2004, republicată în 2011, privind unele modalități de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecției intereselor colective ale consumatorilor și un proiect de ordonanță de urgență în aceeași materie prin care s-a transpus Directiva 2009/22.
6. Situația de fapt
Verein für Konsumenteninformation denumită în cele ce urmează ”asociația” este abilitată, în temeiul legislației austriece, să inițieze acțiuni colective în încetare în scopul protejării intereselor consumatorilor.
Inko exploatează o agenție de recuperare a creanțelor. În cadrul activității sale, trimite debitorilor scrisori de punere în întârziere în care menționează cuantumul creanței neachitate (inclsiv dobânzi scadente, costuri de recuperare etc.). Inko își pune debitorii să platească datoria într-un termen de trei zile sau să completeze un formular redactat în prealabil prin care acceptă un plan de reeșalonare a datoriei lor. Prin respectivul acord, debitorii se angajează să își plătească datoria în rate lunare, conform planului.
Asociația a sesizat Tribunalul Comercial din Viena, Austria, cu o cerere prin care să se interzică încheierea cu consumatorii de acorduri de rambursare a datoriilor privind acordarea de amânări de plată fără comunicarea prealabilă a informațiilor menționate.
Prin decizia din 14 noiembrie 2013, această instanță a admis cererea asociației. Prin hotărârea din 30 iulie 2014, sesizat cu un apel declarat împotriva deciziei menționate, Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria, a reformat‑o în parte.
Atât asociația, cât și Inko au declarat recurs împotriva respectivei hotărâri la instanța de trimitere. Aceasta din urmă observă că Inko acționează cu titlu profesional și obține o remunerație pentru activitatea sa prin facturarea diferitor costuri. Ea propune debitorilor, în numele creditorilor, să încheie acorduri privind amânarea la plată sau reeșalonarea rambursărilor.
Din decizia de trimitere reiese că obiectul lui Inko constă, în primul rând, în recuperarea creanțelor. În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă activitatea agenției Inko de intermediar nu are decât un caracter secundar în raport cu celelalte activități profesionale pe care le exercită  și poate fi considerată ca fiind un „intermediar de credit”, în sensul articolului 3 litera (f).
Instanța de trimitere arată că debitorul este obligat nu numai să plătească dobânzile legale cu o rată de 4 %, ci și să repare celelalte prejudicii suferite de creditor, inclusiv cele aferente costurilor de recuperare a creanței, în măsura în care acestea din urmă sunt proporționale.
Din decizia de trimitere reiese că asociația nu a stabilit că dobânzile și costurile imputate de Inko împrumutătorilor restanțieri excedează celor datorate creditorilor conform legislației austriece, atunci când aceștia din urmă acordă amânări la plată unor astfel de debitori.
În consecință, instanța de trimitere ridică problema dacă acordurile de reeșalonare a datoriilor privind acordarea de amânări la plată, încheiate de Inko cu consumatorii, pot să fie considerate acordate „cu titlu gratuit” și, prin urmare, să fie excluse din domeniul de aplicare al acestei directive.
7. Întrebarea preliminară adresată
În aceste condiții  Curtea Supremă, Austria, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
În primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 litera (f) și articolul 7 din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că o agenție de recuperare a creanțelor care încheie, în numele unui creditor, un acord de reeșalonare a unui credit neachitat, însă care nu acționează în calitate de intermediar de credit decât cu titlu auxiliar, trebuie să fie considerată ca fiind un „intermediar de credit”, în sensul acestui articol 3 litera (f), și să fie supusă obligației precontractuale de informare a consumatorului, în temeiul articolelor 5 și 6 din directiva menționată.
În al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (j) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un acord de reeșalonare a unui credit, care este încheiat, în urma neîndeplinirii obligațiilor de plată de către un consumator, între acesta și creditor prin intermediul unei agenții de recuperare a creanțelor, este încheiat „cu titlu gratuit”, în sensul dispoziției respective, atunci când, prin acordul menționat, consumatorul se angajează să ramburseze cuantumul total al acestui credit și să plătească dobânzile și costurile pe care ar fi fost obligat să le plătească în conformitate cu reglementarea națională în lipsa acordului amintit.
8. Reținerile Curții
         Curtea constată, cu privire la prima întrebare preliminară, că:
–          Art. 2, alin. (2), litera (j) din Directiva 2008/48/CE trebuie interpretat în sensul că un acord de reeșalonare a unui credit, care este încheiat, în urma neîndeplinirii obligației de plată de către un consumator, între acesta și creditor prin intermediul unei agenții de recuperare a creanțelor nu este încheiat „cu titlu gratuit”, în sensul dispoziției respective, atunci când, prin acordul menționat, consumatorul se angajează să ramburseze cuantumul total al acestui credit și să plătească dobânzi sau costuri care nu au fost prevăzute de contractul inițial în temeiul căruia a fost acordat creditul amintit.
În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, Curtea reține că:
–          Art. 3, litera (f) și art. 7 din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că o agenție de recuperare a creanțelor care încheie, în numele unui creditor, un acord de reeșalonare a unui credit neachitat, însă care nu acționează în calitate de intermediar de credit decât cu titlu auxiliar, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, trebuie să fie considerată ca fiind un „intermediar de credit”, în sensul acestui articol 3 litera (f), și nu este supusă obligației precontractuale de informare a consumatorului, în temeiul articolelor 5 și 6 din directiva menționată.
9. Decizia Curții
Curtea constată că agenția de recuperare a creanțelor nu este supusă obligației precontractuale de informare a consumatorului și că un acord de reeșalonare a unui credit nu este încheiat „cu titlu gratuit”,  atunci când consumatorul se angajează să ramburseze cuantumul total al acestui credit și să plătească dobânzi sau costuri care nu au fost prevăzute de contractul inițial.
10. Link
CURIA
11. Articole legislație națională incidente în speță
  • OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori
  • Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori
12. Impact asupra legislației naționale
Pentru o aplicare omogenă a legislației Uniunii Europene și pentru evitarea oricăror interpretări, instanțele naționale ale statelor membre se pot adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene prin intermediul unor „întrebări preliminare” care să clarifice un anumit aspect privind dreptul Uniunii. Răspunsurile date de Curte iau forma unor hotărâri sau a unor ordonanțe motivate. Instanțele naționale trebuie să țină cont de respectiva hotărâre când soluționează un anumit litigiu, de asemenea, și celelalte instanțe naționale au obligația de a respecta decizia în cazul unor probleme identice.
Directiva UE are aplicabilitate generală pentru toate țările membre și este obligatorie de îndată ce intră în vigoare sub forma legislației naționale. De asemenea, aceasta poate fi invocată în fața instanțelor de judecată naționale în soluționarea litigiilor ce fac obiectul respectivei directive.
Directiva 2008/48/CE a fost transpusa prin Ordonanta de Urgenta nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori ce a intrat în vigoare la 21 iunie, 2010.
 
Directiva 2014/17/UE se afla in proces de transpunere in legislatia nationala.
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *