CJUE. Libera circulatie a lucratorilor si egalitatea de tratament
17 minute • Silvia Stan • 08 martie 2017
| 1. | Numărul cauzei  |
| C‑496/15 | |
| 2. | Părțile |
| Alphonse Eschenbrenner împotriva Bundesagentur für Arbeit, |
|
| 3. | Cuvinte-cheie |
| Trimitere preliminară – Libera circulație a lucrătorilor – Articolul 45 TFUE – Regulamentul (UE) nr. 492/2011 – Articolul 7 – Egalitate de tratament – Lucrător frontalier care este supus impozitului pe venit în statul membru de reședință – Indemnizație plătită de statul membru de încadrare în muncă în caz de insolvență a angajatorului – Modalități de calcul al indemnizației de insolvență – Luarea în considerare fictivă a impozitului pe venitul din statul membru de încadrare în muncă – Indemnizație de insolvență inferioară remuneraţiei nete anterioare – Convenţie bilaterală pentru evitarea dublei impuneri. | |
| 4. | Cadrul juridic UE |
| Directiva 2008/94/CE privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului § Articolul 1 stipulează că prezenta directivă se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1) § Articolul 2 alineatul (1) din această directivă definește condițiile în care un angajator este considerat, în sensul prezentei directive, a fi în stare de insolvență, adică în cazul în care: – a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvența angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege și de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale și numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcție similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispozițiilor menționate: fie a hotărât instituirea procedurii, fie a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă și că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii § De asemenea, se precizează și faptul că prezenta directivă nu aduce atingere dreptului intern cu privire la definirea termenilor «lucrător salariat», «angajator», «remunerație», «drept dobândit», «drept în curs de a fi dobândit». Aceasta nu impiedica statele membre să extindă protecția lucrătorilor și la alte situații de insolvență, de exemplu o situație permanentă de încetare de plăți, stabilită prin proceduri diferite de cele menționate, prevăzute în dreptul național. § Articolul 3 stipulează că statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă. Creanțele preluate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precede și/sau, după cum este cazul, succedă unei date stabilite de statele membre. § Articolul 4, alineatul (1) prevede că statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare, iar în cazul în care statele membre își exercită dreptul prevăzut la alineatul menționat, acestea specifică durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de către instituția de garantare. Aceasta însă nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă drepturile salariale pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precedă sau succedă datei menționate la articolul 3, paragraful 2 – ”Creanțele preluate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precede și/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre.” § Articolul 4, alineatul (3) prevede că statele membre pot stabili plafoane ale plăților efectuate de instituțiile de garantare. Aceste plafoane nu se pot situa mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul social al prezentei directive. |
|
| 5. | Cadrul juridic național |
| In ceea ce privește dreptul național, există prevederi pentru transpunerea cadrul juridic european al Directivei 2008/94/CE prin Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale. | |
| 6. | Situația de fapt |
| Domnul Eschenbrenner, cetățean francez, are reședința în Franța. Acesta lucra din anul 1996 la o întreprindere situată în Germania ca lucrător frontalier în sensul convenției fiscale. În consecință, veniturile sale obținute în Germania erau supuse impozitării în Franța. – La 29 iunie 2012, a fost inițiată o procedură de insolvență împotriva angajatorului domnului Eschenbrenner. – Până în luna martie 2012, salariile și remunerațiile i‑au fost plătite integral domnului Eschenbrenner. Pentru perioada 1 aprilie 2012-28 iunie 2012, administratorul judiciar provizoriu i‑a achitat domnului Eschenbrenner, prin mecanismul de prefinanțare, o remunerație în cuantum de 3550,24 euro. Potrivit certificatului privind indemnizația de insolvabilitate, eliberat de administratorul judiciar, domnului Eschenbrenner îi revenea suma totală de 5 571,88 euro pentru perioada menționată anterior. – La 13 iulie 2012, reclamantul a solicitat plata unei indemnizații de insolvabilitate. – Prin decizia din 18 iulie 2012, i s‑a acordat o indemnizație de insolvabilitate în cuantum total de 356,77 euro. Agenția i‑a calculat acest cuantum reținând din remunerația brută a domnului Eschenbrenner deopotrivă : · contribuțiile sociale, · avansul acordat în aprilie 2012 · suma acordată de administratorul judiciar provizoriu cu titlu de prefinanțare, precum și o sumă reținută fictiv din impozitul pe salarii, prevăzută de dreptul german. – În contestația introdusă împotriva deciziei, domnul Eschenbrenner a susținut că reținerea impozitului fictiv pe salarii încalcă dreptul Uniunii, întrucât el nu era supus impozitului în Germania. Prin decizia din 18 septembrie 2012, pârâtul a respins contestația, întrucât indemnizația a fost calculată în mod corect potrivit dispozițiilor în vigoare în Germania. – La 18 octombrie 2012, domnul Eschenbrenner a introdus o cale de atac la Sozialgericht (Tribunalul de Contencios Social). Acesta a susținut că modul de calcul al indemnizației de insolvabilitate nu era în conformitate cu articolul 45 TFUE, deoarece îi afecta negativ situația de lucrător frontalier. În opinia domnului Eschenbrenner, lucrătorii germani primesc o indemnizație de insolvabilitate care reprezintă 100 % din venitul lor net anterior, în timp ce el, în calitate de lucrător frontalier supus în mod normal impozitării în Franța, a primit o sumă considerabil mai mică decât venitul său net anterior, întrucât se ia în considerare în mod fictiv impozitul pe salariu aplicabil în Germania, care este în mod semnificativ mai mare decât cel aplicabil în Franța. – Sozialgericht (Tribunalul de Contencios Social) a respins acțiunea prin hotărârea din 16 octombrie 2013. La 9 decembrie 2013, domnul Eschenbrenner a formulat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere. – Instanța de trimitere consideră că cuantumul indemnizației de insolvabilitate ar trebui, în principiu, să fie egal cu remunerația netă. Or, în aplicarea modului de calcul prevăzut la articolul 167 alineatul (2) punctul 2 din SGB III, această indemnizație, dimpotrivă, nu ar permite compensarea de către lucrătorii frontalieri a remunerației lor nete anterioare. – Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a interpretării date de Sozialgericht (Tribunalul de Contencios Social), potrivit căreia beneficiarul indemnizației de insolvabilitate ar avea o datorie față de angajator în ceea ce privește partea din salariul său brut aferentă impozitului. – Astfel, chiar dacă lucrătorul frontalier ar mai avea o datorie față de angajator, acesta ar trebui să depună un efort mai mare și ar fi mai puțin protejat decât un lucrător german, prin neplata din masa credală, aspect deloc improbabil, potrivit instanței de trimitere. – Aceasta arată că o astfel de interpretare ar putea fi contrară Directivei 2008/94, care prevede, în principiu, o compensare integrală a creanțelor salariale neplătite. |
|
| 7. | Întrebarea preliminară adresată |
|
În aceste condiții, Tribunalul Superior de Contencios Social din Renania‑Palatinat a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: În prima întrebare preliminară, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este compatibil cu dispozițiile dreptului UE faptul că unui lucrător care locuiește în alt stat membru UE decât Germania și care nu este supus impozitului pe venit pe teritoriul Germaniei și nici nu datorează nici impozit pentru indemnizația de insolvabilitate i se deduce în mod fictiv din salariul de referință care i se cuvine în cazul insolvenței angajatorului, impozitul pe care l-ar fi datorat dacă ar fi fost supus impozitului pe venit, atunci când lucrătorul nu poate pretinde de la angajator partea din salariul brut rămasă neplătită. În cea de-a doua întrebare preliminară, în cazul unui răspuns negativ la prima, aceasta solicită să știe dacă este compatibil cu dispozițiile dreptului UE faptul că lucrătorul poate pretinde de la angajatorul său partea din salariul brut rămasă neplătită. |
|
| 8. | Reținerile Curții |
| Curtea constată, cu privire la prima întrebare preliminară că: – conform articolului 14 alineatul 2 punctul 1 din Convenţia fiscală franco‑germană, competența de a impozita avantaje sociale acordate de autorităţile competente ale Republicii Federale Germania, precum indemnizaţia de insolvență în cauză, aparţine acestui stat. În mod similar, din decizia de trimitere reiese că domnul Eschenbrenner nu este, de fapt, supus impozitului pentru această indemnizaţie de insolvență în Franța. – Legislaţia fiscală germană scuteşte aceeaşi indemnizaţie de insolvență de impozitul pe venit. – Acordarea indemnizației de insolvență este supusă luării în considerare fictive a impozitului care ar fi fost perceput prin reținere din salariul domnului Eschenbrenner în ipoteza în care acesta ar fi fost supus, în perioada anterioară intrării în insolvenţă a angajatorului său, impozitului pe venit în Germania. – Articolul 45 alineatul (2) TFUE prevede că libera circulație a lucrătorilor implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiții de muncă. Această dispoziţie se concretizează la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, care precizează că lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază, pe teritoriul celorlalte state membre, de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naționali. – Metoda de calcul nu prevede un tratament diferenţiat în funcţie de cetăţenia lucrătorilor în cauză, distincţia dintre diferitele categorii de lucrătorii fiind efectuată în special în funcţie de aspectul dacă lucrătorul este sau nu este supus impozitării în Germania. – Principiul egalității de tratament interzice nu numai discriminările directe, întemeiate pe cetăţenie, ci şi orice forme indirecte de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la acelaşi rezultat. – Pentru a stabili dacă metoda de calcul al indemnizaţiei de insolvență constituie o diferenţă de tratament contrară articolului 45 TFUE şi articolului 7 din Regulamentul nr. 492/2011, trebuie, aşadar, să se analizeze dacă un lucrător frontalier este defavorizat în raport cu o persoană care lucrează şi locuieşte în Germania, toate celelalte împrejurări fiind identice. – În ceea ce îi privește pe lucrătorii frontalieri care nu sunt supuşi impozitului pe venit în Germania, precum domnul Eschenbrenner, metoda aplicabilă pentru calcularea cuantumului indemnizaţiei de insolvență este prevăzută la articolul 167 alineatul 2 din SGB III, potrivit căruia este necesar ca din remuneraţia anterioară a lucrătorului respectiv să se deducă impozitele care ar fi fost percepute pentru această remuneraţie dacă lucrătorul ar fi fost supus impozitului pe venit în Germania. – În temeiul Convenţiei fiscale franco‑germane, remunerația domnului Eschenbrenner a fost supusă, atunci când acest lucrător era în activitate, impozitului pe venit în Franța, cota de impozitare aplicabilă în acest stat membru fiind mai mică decât cea aplicabilă în Germania. Prin urmare, în cazul acestui lucrător frontalier, metoda de calcul a condus la faptul că indemnizația de insolvență pe care acesta a primit‑o nu corespundea remunerației sale nete anterioare. – Este necesar să se amintească faptul că, în speță, competența de a supune impozitării indemnizația de insolvență aparține Republicii Federale Germania. Împrejurarea că acest stat scutește de impozit indemnizația menționată, prevăzând în acelaşi timp pentru calcularea cuantumului acesteia o reținere corespunzătoare impozitului pe venit la cota de impozitare în vigoare în acelaşi stat, nu modifică concluzia potrivit căreia reglementarea națională ține de exercitarea competenței de impozitare a acestui stat. – În speță, deşi indemnizația de insolvență primită de domnul Eschenbrenner este mai mică decât remunerația netă pe care acesta o încasa înainte de intrarea în insolvență a angajatorului său, această consecință defavorabilă rezultă exclusiv din împrejurarea că cota de impozitare aplicabilă în statul membru care acordă indemnizaţia de insolvență şi care are competenţa de a impozita această indemnizaţie a fost, la data la care s‑a stabilit cuantumul indemnizaţiei în cauză, mai mare decât cea aplicată de statul membru în care acest lucrător avea reşedinţa atunci când era în activitate. – Efectul reglementărilor fiscale diferite are un caracter aleatoriu în măsura în care depinde de specificitățile fiecărui caz particular. Astfel, acest cuantum poate fi mai mare sau mai mic decât remuneraţia netă anterioară a lucrătorului respectiv în funcţie de cota de impozitare în vigoare în statele membre în cauză. – Întrucât consecinţa defavorabilă în discuție decurge exclusiv din discrepanţele dintre baremele de impozitare din statele membre în cauză, articolul 45 TFUE şi articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 nu se opun unei legislaţii precum cea în discuție în litigiul principal. – Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/94, aceasta se aplică creanţelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență. Statele membre sunt, aşadar, obligate să asigure, în limita unui plafon pe care sunt îndreptăţite să îl stabilească pentru garantarea creanţelor neplătite, plata tuturor creanțelor menționate – În consecință, revine dreptului național al statelor membre obligația să precizeze tratamentul fiscal al remunerațiilor neplătite în cazul în care acestea sunt gestionate de instituții de garantare în temeiul Directivei 2008/94. Regimul astfel precizat nu poate însă aduce atingere finalității sociale a directivei menționate, așa cum este amintită la punctul 52 din prezenta hotărâre şi, mai general, respectării dreptului Uniunii. – Directiva 2008/94 nu impune ca statele membre să asigure lucrătorului o compensație, în caz de insolvență a angajatorului, până la valoarea remunerației brute anterioare a lucrătorului respectiv, inclusiv printre altele partea din această remunerație aferentă impozitului. – Directiva 2008/94 nu impune într‑o măsură mai mare ca lucrătorul să poată pretinde de la angajatorul său o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior aferente impozitului, care nu este acoperită de indemnizația de insolvență acordată. Cu privire la a doua întrebare, retinand răspunsul dat la prima întrebare, nu se impune un raspuns. |
|
| 9. | Decizia Curții |
| Curtea declară că Articolul 45 TFUE şi articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, cuantumul indemnizaţiei de insolvență, acordată de un stat membru unui lucrător frontalier care nici nu este supus impozitului pe venit în statul respectiv, nici nu datorează impozit pentru această indemnizație, să fie stabilit prin deducerea din salariul de referință pentru calculul indemnizaţiei amintite a impozitului pe venit, astfel cum este aplicabil în statul în cauză, cu consecinţa că, spre deosebire de persoanele care locuiesc şi lucrează în acelaşi stat, lucrătorul frontalier respectiv nu primeşte o indemnizație corespunzătoare remunerației sale nete anterioare. Împrejurarea că lucrătorul în cauză nu poate pretinde de la angajatorul său o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior pe care nu a încasat‑o ca urmare a acestei deduceri nu are efecte în această privință. | |
| 10. | Link |
| CURIA | |
| 11. | Articole legislație națională incidente în speță |
| · Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale | |
| 12. | Impact asupra legislației naționale |
| Pentru o aplicare omogenă a legislației Uniunii Europene și pentru evitarea oricăror interpretări, instanțele naționale ale statelor membre se pot adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene prin intermediul unor „întrebări preliminare” care să clarifice un anumit aspect privind dreptul Uniunii. Răspunsurile date de Curte iau forma unor hotărâri sau a unor ordonanțe motivate. Instanțele naționale trebuie să țină cont de respectiva hotărâre când soluționează un anumit litigiu, de asemenea, și celelalte instanțe naționale au obligația de a respecta decizia în cazul unor probleme identice. Directiva UE are aplicabilitate generală pentru toate țările membre și este obligatorie de îndată ce intră în vigoare sub forma legislației naționale. De asemenea, aceasta poate fi invocată în fața instanțelor de judecată naționale în soluționarea litigiilor ce fac obiectul respectivei directive. Transpunerea Directivei 2008/94/CE prin Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale care stabilește mai multe aspecte, printre care: – Este constituit ”Fondul de garantare pentru plata creantelor salariale”, prin care “se asigură plata creanțelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă și din contractele colective de muncă încheiate de salariați cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive de deschidere a procedurii insolvenței și față de care a fost dispusa măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare, denumiți în continuare angajatori în stare de insolvență. – Faptul că din resursele Fondului de garantare se suportă, în limitele şi în condiţiile prevăzute în prezentul capitol, următoarele categorii de creanţe salariale: a) salariile restante; b) compensaţiile băneşti restante, datorate de angajatori pentru concediul de odihnă neefectuat de salariaţi, dar numai pentru maximum un an de muncă; c) plăţile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă şi/sau în contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă; d) compensaţiile restante pe care angajatorii au obligaţia de a le plăti, potrivit contractului colectiv de muncă şi/sau contractului individual de muncă, în cazul accidentelor de muncă sau al bolilor profesionale; e) indemnizaţiile restante, pe care angajatorii au obligaţia, potrivit legii, de a le plăti pe durata întreruperii temporare a activităţii. – Din Fondul de garantare nu se suportă contribuțiile sociale datorate de angajatori în stare de insolvență. – Suma totală a creanțelor salariale suportate din Fondul de garantare nu poate depăși cuantumul a 3 salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. – Angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la Fondul de garantare în cota prevăzută de lege, aplicată asupra veniturilor care constituie, potrivit legii, baza de calcul al acestei contribuţii, realizate de salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă, potrivit legii, inclusiv de salariaţii care cumulează pensia cu salariul, în condiţiile legii. |
