pexels photo 4427422

Cum recunoaștem nulitățile actelor juridice civile?

13 minute • Baciu Diana • 24 noiembrie 2020


În acest secol al vitezei tot auzim, printre Netflix, programări online și „n-am timp”, despre libertatea contractuală (final de propoziție surprinzător). Libertatea contractuală deschide indivizilor drumul spre țara (contractuală) a făgăduinței, dar oare pot rămâne acolo la fel de ușor precum au intrat? Lucrurile trebuie dezvoltate, pentru că deși anumite părți consimt la încheierea unui act juridic bilateral (rezultatul întâlnirii a două manifestări de voință, liber exprimate, deci contract), acestea trebuie să ia seama de anumite aspecte prin care fie e menținută ordinea publică, fie sunt protejate interesele părților în cauză.

Există diverse mecanisme, unele precontractuale, altele eficiente în timpul executării contractului. Atenția, de data aceasta, va fi acordată celor facile după încheierea contractului. Astfel, în prim-plan vor fi nulitățile actelor juridice civile.

Acte juridice civile – Noțiune

Mai întâi, trebuie precizat faptul că actele juridice civile nu sunt doar bilaterale. De regulă, picanterii apar în rândul celor bilaterale, dar există și umile acte civile unilaterale. Dacă în cazul celor unilaterale este suficientă exprimarea voinței unei singure persoane (de exemplu, redactarea testamentului – își exprimă acordul în privința nașterii unor efecte juridice după decesul său, deci nu mai e nevoie de acordul moștenitorilor pentru ca acesta să fie valabil), în cazul celor bilaterale se „întrupează” două voințe și de aici picanteriile. 

Dat fiind faptul că oamenii aleargă după senzațional, energia va fi canalizată spre actele civile bilaterale – contractele.

Din rândul modurilor de încetare a actelor civile, cel mai des întâlnite în practică sunt nulitatea absolută și nulitatea relativă. 

De reținut, înainte de toate, este că există două momente între care actul juridic civil se bucură că „trăiește”: 

  • momentul inițial, în care este încheiat 

și 

  • momentul final, în care se declară o hotărâre judecătorească definitivă

Între momentul inițial și momentul declarării hotărârii judecătorești există o aparență de legalitate și de conformitate cu bunele moravuri, cine consideră că este altfel trebuie să dovedească. De ce? Pentru că avem o libertate contractuală, potrivit căreia părțile pot încheia contractul cum consideră de cuviință și intervenția unui specialist într-ale stabilirii corectitudinii (judele). Până nu se stabilește pe bază de probe și potrivit convingerii judecătorului, nu poți spune că un contract este nul; o poți crede, cu tărie chiar, dar nu va recunoaște nimeni altcineva.

Ce ne interesează când discutăm despre nulități?

Atunci când discutăm despre nulitățile actelor juridice civile ne interesează în special:

  • cum le recunoaștem
  • care este regimul lor juridic (pentru a ști: din ce cauză le invocăm, cine le poate invoca, în ce termen)
  • care sunt efectele pe care le produc
  • dacă există alternative („nulitate” poate sună prea dur)

Partea cea mai grea o reprezintă recunoașterea tipului de nulitate, tocmai de aceea atenția va cădea asupra acestui aspect.

Cum recunoaștem nulitățile?

Există o senzație mirobolantă în momentul în care citești teoria nulității, cum vine ea și nimicește toate „impuritățile” din contracte, dar pe cât de fascinantă e în teorie, pe atât de mârșavă poate fi în practică, pentru că nu se lasă ușor descusută. Femeile (nulitățile) astea!

Art. 1247 Nulitatea absolută

(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție.

(3) Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege

Art. 1249 Prescripția

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

Ce trebuie observat prima dată este „menirea” acestei nulități. Ea are un rol înălțător, să ocrotească un interes general. „Interes general” duce cu gândul la ceva mai mult decât ceea ce ține de părțile care încheie contractul; de regulă, efectele unui contract privesc doar părțile. Modul în care sunt concretizate efectele respective poate conduce la consecințe și la nivelul terților (străini față de contract). Inevitabil, odată ce închei un contract, în mod direct sau indirect sunt vizați și terții ori în acest caz ar fi absurd și inechitabil să nu le fie acordată și lor posibilitatea de a acționa. 

Avem, așadar, o chestiune spicy pentru că se vorbește despre acel interes general. Dacă vorbim despre morala publică, ordinea publică și tot ce se dorește mai frumos pentru societate, tot nu e clar. Atunci, ce e interesul general? Cert este că el poate fi afectat fie prin modul în care se încheie contractul (adică formalitățile necesare întocmirii), fie prin nerespectarea condițiilor esențiale pentru validitatea contractului. Parcă începe să se vadă lumina de la capătul tunelului. Dacă nu, facem o paranteză ca să stabilim care sunt acele condiții esențiale pentru validitate.

Art. 1.179 Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract

(1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

1. capacitatea de a contracta

2. consimțământul părților

3. un obiect determinat și licit

4. o cauză licită și morală

Ziceam că nulitatea absolută poate lovi fiindcă nu a fost respectată sau când lipsește una dintre ele, dar tot nu e clar ce e netrebnicul acela de interes general. Partea bună e că am enumerat condițiile acestea, pentru că ajută la înțelegerea nulității absolute (în final).

Și pentru a nu ne mai învârti în jurul cozii, spunem că interesul general este întrecerea oricărei limite a bunului-simț (bun-simț văzut în sens larg). 

De exemplu, se încheie un contract prin care X se obligă față de Y, printr-un așa-zis contract de antrepriză, să ridice în centrul orașului o statuie imensă care îl întruchipează pe Y arătând gesturi obscene, Y vrând să demonstreze că nu mai suportă societatea în care trăiește.

Nu este în regulă, pentru că nu a fost obținută autorizație pentru a ridica acea statuie și să nu uităm de gesturile obscene, care în mod vădit aduc atingere moralei publice (se poate „discuta” și altfel). În acest caz, cauza a fost una ilicită și imorală.

Posibil să fie un exemplu dus la extrem, așa că iată un exemplu mai practic: o farmacie contractează cu un furnizor de medicamente și potrivit acordului dintre farmacia X și furnizorul Y, Y se obligă să îi aducă medicamente de calitate inferioară celei cerute de standardele legale, pentru ca X să plătească mai puțin pentru ele, iar prețul pentru clienți să fie dublu. Profitul se împarte între cei doi. Aici, obiectul material ( medicamentele, bunurile mobile puse efectiv în vânzare) este determinat, căci este stabilită o anumită cantitate de medicamente, dar este ilicit (nu respectă standardele legale, fiind de calitate inferioară celei cerute).

Legat de formalitățile de încheiere a contractului, exemplul clasic este cel în care se încheie un contract prin care un imobil (un teren) este vândut. Nu este suficientă prezența martorilor, trebuie un înscris autentic prin care vânzarea să se realizeze legal. De ce? Pentru că vorbim despre un imobil, un ditamai terenul (nu un pumn de pământ luat de Ion al lui Liviu Rebreanu). 

Din moment ce obiectul material (terenul) are o anumită amploare și o anumită valoare, apare obligația încheierii unui contract în formă autentică, altfel terenul nu e al tău și dacă începi să ți-l îngrădești frumos (că doar crezi că e al tău), riști să intri și pe fascinantul tărâm al dreptului penal.

Așadar, nu respecți normele imperative, morala publică, ordinea publică, afectezi interesul general. Pe scurt, nu ai un minim respect față de ceea ce ar putea fi afectat prin încheierea contractului tău, nu poți să îl menții, deci este lovit de nulitatea absolută.

Art. 1248 Nulitatea relativă

(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.

(3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanța judecătorească.

(4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.

Art. 1249. Prescripția

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare.

Aici lucrurile stau aparent mai simplu. De ce este inserat acel „aparent”? Pentru că deși legea prevede uneori expres situațiile în care un contract este anulabil (lovit de nulitate relativă), tot este greu să te luminezi, pentru că sunt chestiuni de nuanță. Nuanțele sunt numeroase când sunt aduse în discuție viciile de consimțământ. Ce poate fi mai personal (încât să fie afectat interesul particular) decât exprimarea consimțământului?

Acest interes particular poate să reiasă și din clauzele stipulate în contract. Da, dar până să se stipuleze clauzele, e nevoie de exprimarea consimțământului. Dacă exprimarea consimțământului este viciată, îi e dată „undă verde” nulității relative. 

Viciile de consimțământ sunt prevăzute în Codul civil începând cu articolul 1206 și se întind până la articolul 1224.

Desigur, fiecare viciu de consimțământ are particularitatea sa. De reținut este elementul lor comun, fiindcă odată recunoscut se poate ști ce este de făcut în continuare. De fapt, se poate ști și dacă nu e identificat cel bun, dar când va veni vorba de aplicarea măsurilor specifice, vor apărea dificultăți. Prin urmare, punctul comun este „viciul”, că tot l-am amintit de atâtea ori. În ce sens? Vorbeam despre exprimarea liberă și conștientă a consimțământului. Fiind  ceva interior, pe care tu decizi să-l exteriorizezi, depinde doar de tine cum îl aduci la cunoștința partenerului contractual. În funcție de cum apreciezi că acel contract îți aduce beneficii, îți exprimi consimțământul.

Poate în momentul în care îl închei te gândești că vrei să investești ulterior. De exemplu, obții un apartament în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În momentul în care ai încheiat contractul, te-ai gândit că vrei să fie în zona de lângă lac, cu un preț accesibil pe care să îți permiți să îl achiți din banii moșteniți de la răposata mătușă. Te-ai gândit la toate acestea pentru că ai avut un interes particular, propriu – să îl închiriezi ca să ai un venit în mod constant (banii de la mătușa se termină într-o zi).

Cum acționează viciul? El vine și te lasă să îți exprimi consimțământul, doar că îți încețoșează puțin mintea. Mai târziu, îți dai seama că nu ai vrut cu adevărat să ți-l dai. De ce l-ai dat totuși? Pentru că au existat anumiți factori care te-au făcut să crezi că îți dorești să îl închei în niște condiții aparent favorabile. Aceasta e esența: aparența beneficiului.

Revenind la exemplul anterior. Pe lângă faptul că X își dorește un apartament lângă lac, cu un preț bun, mai vrea să știe, ca tot omul serios, dacă utilitățile apartamentului sunt în stare bună (apă caldă, căldură etc.). Proprietarul îl asigură că e în regulă și că totul merge brici.

X închiriază, chiriașul e un studențel în anul I, venit să își țină cursurile online în liniște. După o lună, începe să scadă entuziasmul, pentru că sunt momente în care nu curge apă caldă. Trece cu vederea o perioadă, vede că sunt și zile bune, dar după două luni, pe când să facă un duș cald pentru a se calma după cursuri, apa e din nou rece. Are și studențelul o limită, așa că renunță să mai stea în acel apartament. 

 X, din toată povestea, iese cu un prejudiciu, pentru că suma de bani datorată pentru chirie nu va mai fi primită, iar perioada în care studenții căutau chirii a trecut (cât se mai căutau în aste vremuri). X este lipsit, așadar, de un câștig fiindcă i-a fost viciat consimțământul. Cel care i-a vândut apartamentul știa de problema cu țevile (era de un an problema și o știa de la chiriașii lui). Aici este vorba despre viciul numit dol prin reticență, deoarece X s-a interesat, dar proprietarul l-a asigurat că totul e în regulă fără să îi aducă la cunoștință defecțiunile.

O viziune pragmatică

Făcând o comparație, pentru a putea fi oferită o imagine de ansamblu asupra celor două nulități, nulitatea absolută poate fi văzută drept o boală gravă care inevitabil va duce la moartea organismului (actul juridic civil), pe când nulitatea relativă este văzută drept o boală care supără organismul, dar care ar putea fi tratată. Dacă ajung să își atingă scopul, ele produc aceleași efecte juridice (desființarea contractului), diferența apare în modul în care acționează.

I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, „Introducere în dreptul civil”, Ed. Hmangiu, București, 2013, p.596

Concluzia

Nulitatea poate fi și bună și rea când vine vorba despre actele juridice civile. 

Bună ar fi pentru că ea funcționează ca un mecanism de remediere. Când ne raportăm la nulitatea absolută, remedierea constă în înlăturarea efectelor negative produse societății. Când vorbim despre nulitatea relativă, remedierea operează la nivelul celor care au încheiat actul juridic civil în cauză. 

Rea ar fi pentru că ea este o sancțiune pentru cei care au încheiat contractul în mod defectuos. Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, actul respectiv este desființat cu efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

Pe scurt, nulitatea curăță răul din lumea asta, dar „aduce tristețe în casele” celor care au încheiat contractul.

Poză de Paula Schmidt pe Pexels

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *