Template avocatoo

DECIZIA Nr. 552 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă

14 minute • Monitorul Oficial • 04 ianuarie 2017


DECIZIA Nr. 552 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Emitent CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
Valer Dorneanu – preşedinte
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Puskas Valentin Zoltan – judecător
Simona-Maya Teodoroiu – judecător
Tudorel Toader – judecător
Augustin Zegrean – judecător
Fabian Niculae – magistrat-asistent

1.    Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Terezia Arpaş în Dosarul nr. 14.295/55/2014 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia comercială şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.731D/2015.

2.    Dezbaterile au avut loc la data de 7 iulie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 396 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 12 iulie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 14.295/55/2014, Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Terezia Arpaş într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de apel.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit judecătorului să cenzureze cererile de probaţiune ale părţilor şi să respingă probele propuse sub pretextul că nu ar fi utile cauzei. Se arată că justiţia, în esenţă, se bazează pe probe, or, o justiţie care refuză administrarea probelor propuse de părţile litigante nu este o justiţie bazată pe probele propuse de părţi, ci o injustiţie prin care se tinde la ascunderea adevărului, iar procesul devine un simulacru de justiţie.

5.    Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. În opinia instanţei, dispoziţia procedurală incriminată tinde la a asigura rigoarea necesară procesului civil, inclusiv în ceea ce priveşte încuviinţarea cererilor de probaţiune, acordând judecătorului aflat în poziţie de imparţialitate şi independenţă, iar nu altui participant la proces – subiectiv interesat de soluţia procesului, dreptul de a hotărî care anume probe solicitate sunt admise de lege şi care anume prezintă pertinenţă şi utilitate în pricina dedusă judecăţii. Scopul acestei dispoziţii procedurale este acela de a permite judecătorului să evite administrarea unor probe inutile, nepertinente sau care nu prezintă ab initio nicio concludenţă în dosar în raport cu obiectul cauzei. Atâta vreme cât asupra admisibilităţii probelor se pronunţă doar judecătorul imparţial şi independent, iar nu vreuna dintre părţi ori alt participant,    sunt respectate principiile    fundamentale ale procesului civil şi se evită şi prelungirea nejustificată a procedurilor prin administrarea unor probatorii inutile, propuse de partea care are interes în tergiversarea cauzei. În lipsa unui asemenea text de lege, dacă libertatea probelor nu ar putea fi cenzurată de către judecătorul cauzei, oricare din părţile litigante ar putea, prin conduita procesuală adoptată şi prin multitudinea de probe inutile propuse, să prelungească la nesfârşit procedura de judecată, ceea ce ar conduce la înfrângerea unui principiu fundamental, acela al dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil.

6.    În eventualitatea unei aprecieri eronate asupra utilităţii probei, partea interesată poate exercita calea de atac, iar prevederile procedurale permit părţii să reitereze aceeaşi probă în calea de atac şi să obţină administrarea ei chiar în calea de atac a apelului.

7.    Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.    Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi^ procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege. În virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii.

9.    În temeiul acestui mandat constituţional, la art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se prevede că probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, vizând admisibilitatea probelor, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. Potrivit art. 255 din noul Cod de procedură civilă, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie legale şi concludente, verosimile şi pertinente. Probele sunt încuviinţate de către instanţă după ce aceasta a verificat dacă sunt admisibile şi după ce le-a pus în discuţia contradictorie a părţilor. Instanţa va da o încheiere de admitere sau de respingere a probelor propuse, care va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. Instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună această împrejurare în discuţia părţilor.

10.    Totodată, se arată că susţinerea autoarei excepţiei, în sensul că normele privind încuviinţarea probelor încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse la art. 53, vizând restrângerea anumitor drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, este neîntemeiată, având în vedere că normele criticate instituie condiţiile exercitării unui drept procesual – dreptul de a propune probe – şi nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

11.    Guvernul mai indică şi jurisprudenţa relevantă în materie a Curţii Constituţionale care s-a pronunţat asupra unei soluţii legislative similare din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv Decizia nr. 590 din 8 noiembrie 2005 şi Decizia nr. 392 din 26 aprilie 2012.

12.    Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acesta arată că norma legală criticată prevede ca regulă de încuviinţare a probelor întrunirea cerinţelor prevăzute la art. 255 din Codul de procedură civilă. Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) şi art. 259 din acelaşi cod]. Respingerea nemotivată a unei probe solicitate face ca hotărârea să fie nelegală si netemeinică, deoarece nu se poate verifica raţiunea pentru care probele solicitate au fost respinse. Se aminteşte, în acest sens, că încheierea instanţei privind încuviinţarea probelor poate fi atacată cu apel, odată cu fondul [art. 466 alin. (4) din acelaşi cod].

13.    În legătură cu susţinerile autoarei excepţiei privind cenzurarea arbitrară şi abuzivă a probelor de către judecător, se arată că dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, consacrând rolul activ al judecătorului în soluţionarea cauzei, reglementează îndatorirea acestuia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

14.    În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau in scris, să pună in dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. Astfel, ţinând cont de textul legal citat, Avocatul Poporului constată că o expresie a rolului activ este şi competenţa judecătorului de a administra probele necesare în vederea lămuririi cauzelor. De aceea, se justifică şi competenţa acestuia de a^ hotărî în privinţa încuviinţării probelor propuse de părţi.

15.    În ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Dreptul consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept. Avocatul Poporului mai observă, de altfel, că norma criticată se aplică în mod egal tuturor justiţiabililor, fără discriminări şi fără privilegii.

16.    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra    excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17.    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18.    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispoziţii care au următorul cuprins: „Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.”

19.    În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în faţa legii, art. 21 alin. (2) şi (3) privind dreptul la un proces echitabil şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

20.    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, s-a mai pronunţat asupra unei soluţii legislative similare din Codul de procedură civilă din 1865, prin raportare la critici asemănătoare şi la o parte din prevederile constituţionale invocate în prezenta cauză.

21.    Astfel, prin Decizia nr. 590 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.099 din 6 decembrie 2005, Decizia nr. 981 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 4 august 2009 şi Decizia nr. 392 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012, Curtea, analizând prevederile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, a statuat că în ceea ce priveşte competenţa recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică. Dincolo de raţiunile care impun şi justifică o atare prerogativă, consacrarea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituţionalitate. Astfel, în absenţa oricărui criteriu cu valenţe discriminatorii, reglementarea în cauză nu contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie.

22.    În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă privind competenţa judecătorului de a se pronunţa asupra admisibilităţii probelor, departe de a aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în realitate îi dau expresie, constituind o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie.

23.    De asemenea, prin Decizia nr. 1.184 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, Curtea a menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei (paragraful 34), prin care aceasta a statuat că admisibilitatea probelor reprezintă o problemă care trebuie să fie reglementată de dreptul intern, iar aprecierea lor aparţine instanţelor naţionale, aşa încât Curţii îi revine doar rolul de a examina dacă procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privinţa administrării probelor, a avut un caracter echitabil. În acelaşi sens sunt, de exemplu, şi Hotărârea din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza Viorel Burzo împotriva României (paragraful 137), Hotărârea din 21 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Nechiporuk şi Yonkalo împotriva Ucrainei (paragraful 273) şi Hotărârea din 1 martie 2011, pronunţată în Cauza Welke şi Biafek împotriva Poloniei (paragraful 57).

24.    Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

25.    Distinct de cele de mai sus, Curtea mai reţine că, potrivit art. 22 alin. (2) din actualul Cod de procedură civilă: „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau in scris, să pună in dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.”

26.    În aceste condiţii, Curtea constată că nici prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi nici cele ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu au incidenţă în cauză, având în vedere că nu s-a constatat încălcarea niciunui drept fundamental.

27.    Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Terezia Arpaş în Dosarul nr. 14.295/55/2014 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia comercială şi constată că prevederile art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara – Secţia comercială şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.