Din culisele adoptării unei legi: sesizarea Camerelor
7 minute • Mihai Alexandru-Laurentiu • 01 mai 2018
La o primă vedere, sesizarea Camerelor poate părea o procedură complicată, complexă şi tehnică. Totuşi, un veritabil legiuitor nu va da în spate şi, spre norocul lui, Avocatoo este aici să pregătească viitori parlamentari, făcându-i să înţeleagă ce este şi cum funcţionează sesizarea Camerelor.
Sesizarea Camerelor
Partajarea competenţelor fiecărei Camere reprezintă o soluţie inedită românească, nefiind întâlnită în niciun alt sistem parlamentar bicameral european. Aceasta a reprezentat, în fapt, una din modificările aduse prin revizuirea Constituţiei în 2003, schimbând fizionomia şi modul de funcţionare a Parlamentului.
– Sesizarea Camerelor în Constituţia din 1991 –
Iniţial, Constituţia din 1991 prevedea o deplină egalitate a celor doua Camere (bicameralism perfect), oricare dintre ele putând fi sesizate, indiferent de obiectul legii, la alegerea iniţiatorului.
Astfel, dacă o lege era adoptată de prima Cameră sesizată, era trimisă ceileilalte spre dezbatere. În cazul în care a doua Cameră respingea propunerea legislativă, aceasta revenea la prima Cameră sesizată care putea fie să opteze pentru respingerea definitivă, fie să îşi menţină poziţia iniţială şi să o adopte. O nouă respingere din partea celei de-a doua Camere era, de asemenea, definitivă şi legea nu se mai adopta.
O situaţie aparte era aceea în care, ambele Camere adoptau o lege însă intr-o redactare diferită faţă de cealaltă, caz în care se declanşa procedura medierii prin crearea unei comisii paritare (alcătuită atât din deputaţi cât şi senatori). Dacă divergenţa persista, atunci cele două Camere se reuneau în sedinţa comună şi urmau să voteze forma finală a legii. În prezent, nu mai există procedura medierii decât în privinţa legilor constituţionale.
Deci, în Constituţia din 1991 era imperativ ca pentru adoptarea unei legi, atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul să fie de acord, existând o simetrie parlamentară.
– Modificările aduse de Constituţia din 2003 –
Date fiind noile realităţi configurate de Constituţia revizuită în 2003, nu mai există o egalitate a Camerelor, fiecare fiind specializată şi competentă în privinţa anumitor domenii prevazute de articolul 75, jucând fie rolul de Cameră decizională sau de reflecţie în funcţie de obiectul legii.
- Camera de reflecţie este (aproape, şi vom vedea de ce) echivalentă cu sintagma “prima Cameră sesizată”, având un rol deliberativ-consultativ.
- Camera decizională este întotdeauna cea de-a doua din cadrul procedurii, şi deţine puterea de a aprecia adoptarea sau nu a legii, indiferent de poziţia primei Camere sesizate.
În privinţa domeniilor rezervate Senatului în calitate de Cameră decizională, acestea sunt enumerate limitativ în articolul 75 alineatul (1).
Putem observa că, în general, Camerei Superioare i-au fost atribuite competenţe în materie de apărare naţională, politică externă, administraţie publică, învăţământ şi organizarea şi funcţionarea unor instituţii fundamentale ale statului.
Din această perspectivă, o opinie personală ar fi că vertical (prin raportare la stat şi puterea de stat), Senatul are o poziţie dominantă faţă de Camera Deputaţilor în timp ce orizontal (prin raportare la societate şi popor), Camera Deputaţilor este cea a cărei pondere este vizibil mai mare, având un rol decizional în privinţa legilor ce vizează economicul şi socialul.
Fără intenţia de a aduce un anume omagiu Senatului, trebuie observat faptul că prin raportare la arhitectura constituţională a statului, acesta deţine o autoritate politică mai mare faţă de Camera Deputaţilor. Chiar dacă din perspectivă cantitativă, Camerei Deputaţilor îi revin toate legile ordinare (pe lângă celelalte domenii organice rezervate), nu trebuie neapărat să deducem ca are o putere superioară.
Faptul că, decizional, toate legile ordinare revin Camerei Deputaţilor poate fi privită chiar ca o confirmare a poziţiei superioare a Senatului, acesta neavând rolul de a decide în privinţa domeniilor de o importanţă minoră, ci păstrându-şi o aură aparte. Dintr-o perspectivă calitativă, astfel, Senatului îi revine dreptul de a decide cu privire la aspecte esenţiale şi vitale statului. Nu în ultimul rând, chiar exigenţele constituţionale cu privire la vârsta minimă (33 ani pentru senatori vs. 23 de ani pentru deputaţi), respectiv faptul că “al doilea om în stat este Preşedintele Senatului” (întrucât, în cazul vacanţei postului de Preşedinte, este primul în ordine care asigură interimatul) reliefează autoritatea de care se bucură Senatul şi importanţa sa.
- 30 de zile pentru ordonanţe de urgenţă
- 45 de zile pentru legi
- 60 de zile pentru coduri şi legi de complexitate deosebită
pentru a se pronunţa, în caz contrar operând mecanismul adoptării tacite, legea fiind trimisă, ulterior, Camerei decizionale.
Odată ajuns proiectul de lege la Camera decizională, trebuie menţionat că nu există un termen limită în care să fie dezbătut, rămânând la latitudinea acesteia de a aprecia importanţa şi de a stabili dacă se impune celeritate în procedura adoptării sau nu.
Astfel, dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere din domeniul competenţelor sale, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată care va decide definitiv în procedură de urgenţă, în calitate de Cameră decizională.
În mod simetric, dacă cea de-a doua Cameră pe parcursul dezbaterilor amendează proiectul de lege sau propunerea legislativă cu o nouă prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere, după adoptare va trebui trimisă acesteia pentru a decide definitiv.
– o părere sinceră –
