Au părinții dreptul de a-și lovi copiii minori în scopul educării?
7 minute • Daniel Balan • 20 noiembrie 2018
În trecutul nu foarte îndepărtat, legislația tuturor statelor lumii reglementa un drept de coerciție al părinților asupra copiilor minori. Astfel, în vederea educării corecte a copiilor, părinți puteau dispune diverse măsuri prin care să imprime o bună conduită. Se admitea unanim faptul că, în vederea educării copiilor minori, părinții aveau chiar posibilitatea de a aplica anumite pedepse corporale, de o intensitate redusă. Prin aceste pedepse corporale, se dorea o îndreptare a copilului, în scopul educării acestuia.
Pedepsele corporale acceptate de societate erau numeroase. Spre exemplu, se accepta lovirea copilului cu palma sau piciorul, cu anumite obiecte (nuia, curea etc.), pedepsirea sa prin punerea în genunchi pe diverse obiecte etc.
Treptat însă, odată cu dezvoltarea societății și apariția organismelor internaționale, protecția drepturilor copiilor a căpătat o tot mai mare importanță. Astfel, într-o primă etapă, aceste organizații au sugerat faptul că pedepsele corporale ar trebui excluse din educația copilului. Astfel, copiii ar trebui educați doar prin mijloace care să nu includă violența fizică. Ulterior, s-a arătat faptul că și violența psihică ar trebui exclusă din modul de educare al copiilor minori.
Primul stat care a prevăzut expres faptul că este interzisă aplicarea unor pedepse corporale de către părinți, în scopul educării copiilor minori a fost Suedia, printr-o lege care a intrat în vigoareîn cursul anului 1979. Exemplul Suediei a fost preluat și de alte state din Europa, dar și din afara acestui continent.
Prin intermediul acestui articol dorim să vedem dacă în România, în acest moment, este permisă sau nu aplicarea de pedepse corporale, inclusiv lovituri, în scopul educării copiilor minori. Pentru a putea răspunde acestei întrebări, trebuie să studiem atât legislația națională, cât și legislația internațională cu privire la drepturile copilului.
Codul civil:
„ Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului”.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
„ Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului”.
Codul penal
„ Dacă faptele prevăzute în art. 188,art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime”.
Carta socială europeană
„ În vederea asigurării exercitării efective a dreptului copiilor şi tinerilor de a creşte într-un mediu favorabil dezvoltării personalității lor şi a aptitudinilor lor fizice şi mentale, părțile se angajează să ia fie direct, fie în cooperare cu organizațiile publice sau private toate măsurile necesare şi corespunzătoare care: b) să protejeze copiii şi tinerii împotriva neglijenței, violenței sau exploatării”.
Convenția privind drepturile copilului
„Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat”.
Convenția europeană a drepturilor omului
„ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Având în vedere toate aceste dispoziții legale, ni se pare evident faptul că, în prezent, părinții nu mai pot invoca dreptul de coerciție pentru a aplica anumite corecții fizice copiilor minori, în scopul educării acestora. Așadar, considerăm că într-o asemenea ipoteză, părintele care exercită anumite violențe fizice, nu se va putea apăra invocând faptul că a acționat în prezența cauzei justificative a exercitării unui drept pentru a evita răspunderea penală.
Așa cum se poate observa, există o oarecare discordanță, în planul legislației naționale, între dispozițiile Codului civil și dispozițiile Legii nr. 272/2004. Așa cum reiese din dispozițiile art. 489 Cod civil, părinții, în exercitarea dreptului de coerciție, ar avea posibilitatea de a aplica anumite pedepse fizice, dacă acestea nu ar fi de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.
Noi considerăm că ar trebui să se aplice dispozițiile Legii nr. 272/2004, care interzic complet aplicarea pedepselor corporale, în scopul educării copiilor. Aceasta din mai multe motive:
- Legea nr. 272/2004 are statutul unei dispoziții legale speciale raportat la dispozițiile Codului civil, care ar reprezenta norma generală. Așa fiind, potrivit principiilor de drept, normele speciale derogă de la normele generale.
- Dispozițiile Legii nr. 272/2004 reprezintă ultima manifestare de voință a legiuitorului român. Aceasta deaorece acest act normativ a fost republicat în anul 2014, în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, în timp ce Codul civil a fost adoptat în anul 2009 și a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
- Potrivit art. 20 din Constituție, în materia drepturilor omului, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale care conțin dispoziții referitoare la drepturile fundamentale ale omului, urmează a fi aplicate dispozițiile reglementărilor internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne ar cuprinde dispoziții mai favorabile.
Prin intermediul unei decizii recente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a condamnat România într-o speță care avea ca obiect exercitarea unor violențe psihice și fizice de către tată fiului său minor. Astfel, prin hotărârea pronunțată în anul 2017 în cauza D.M.D. c. României Curtea a constatat, printre altele, o încălcare a dispozițiilor art. 3 din Convenție. C.E.D.O. a analizat conținutul legislației interne și international, arătând că atât pe plan national, cât și international se asigură o protecție specială minorilor. Astfel, împotriva acestora nu se pot dispune pedepse fizice și nici anumite tratamente care să aducă o atingere integrității fizice sau psihice (parag. 21-35). În opinia concurentă existentă se arată că ar fi fost necesar ca prin decizia CEDO să se stabilească în termeni mai clari și mai impunători faptul că statele membre ale Consiliului Europei au obligația pozitivă, sub imperiul Convenției Europene a Drepturilor Omului, de a interzice orice formă de violență, indiferent de mediul în care copilul s-ar afla, precum și de a desfășura anchete efective în cazul unor plângeri care semnalează un astfel de aspect. Mai mult, se arată că sancțiunile prevăzute pentru violențele îndreptate împotriva copiilor ar trebui să fie suficient de dure, încât să reprezinte un factor de descurajare (parag. 5 din cadrul opiniei concurente).
Având în vedere toate aceste aspecte, răspunsul la întrebarea din titlu nu poate fi decât unul negativ. În prezent, apreciem că dreptul de coerciție al părinților cu privire la copiii minor nu mai include posibilitatea de a aplica anumite corecții fizice. În caz contrar, părintele poate răspunde chiar penal. În scopul împiedicării aplicării unor corecții fizice, indiferent de intensitatea acestora, legiuitorul român, prin intermediul noului Cod penal, a reglementat infracțiunea de violență în familie. Prin intermediul acesteia, printre altele, sunt incriminate lovirie sau orice acte de violență, chiar de mică intenstiate, dacă au produs anumite suferințe fizice, comise între membrii de familie
