Impreviziunea în cadrul contractelor aleatorii
24 minute • Mihai Alexandru-Laurentiu • 13 aprilie 2019
Impreviziunea în cadrul contractelor aleatorii.
Această lucrare a fost redactată cu ocazia Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice a Studenţilor şi Masteranzilor – Ediţia a X-a.
Autori: Mihai Alexandru-Laurenţiu & Dine Vicenţiu
Lex aequitate gaudet
(Legea bucură prin echitate)
I. Introducere
II. Dinamica şi configuraţia impreviziunii
III. Contractele aleatorii
IV. Problematică – posibilitatea invocării impreviziunii în contractele aleatorii
V. Concluzii
I. Introducere.
Dreptul este inseparabil de echitate – construcţiile juridice, mecanismele şi instituţiile acestuia au o profundă latură ce reliefează elementul aequitas. Considerăm că adagiul roman milenar Lex aequitate gaudet (Legea bucură prin echitate) rămâne încă o idee de actualitate, un principiu diriguitor al dreptului civil, în funcţie de care spiritul şi sensul mecanismelor sale pot fi desluşite şi dezvoltate.
Consacrarea instituţiei impreviziunii, ca element de noutate al Codului Civil din 2009, a atras constant atenţia doctrinei, încercându-se configurarea dimensiunii reale a acesteia şi observarea impactului în cadrul dinamicii obligaţionale şi contractuale.
Impreviziunea reprezintă o veritabilă excepţie a forţei obligatorii a contractelor, iar introducerea sa în peisajul juridic românesc constituie o detaşare faţă de viziunea absolutistă a principiului pacta sunt servanda, o încercare de modernizare a perspectivei civiliste româneşti şi de racordare la influenţele prezente din alte sisteme europene de drept (e.g. cel german). Fundamentându-se pe noţiunea de echitate, impreviziunea intervine ca o soluţie de ultimă instanţă în ipoteza unui dezechilibru contractual generat de elemente exterioare şi excepţionale neavute în vedere de părţi la momentul încheierii convenţiei.
Prezenta lucrare are ca scop stabilirea legăturii dintre impreviziune şi contractele aleatorii. Importanța studierii acestui aspect rezidă în posibilitatea invocării mecanismului în cadrul acestui tip de convenții. Riscul şi schimbarea împrejurărilor iniţiale în care părţile au contractat constituie un fundament comun atât în privinţa mecanismului impreviziunii, fiind elemente necesare declanşării ei, cât şi în privinţa contractelor aleatorii, fiind de esenţa lor. Fără a ne propune o prezentare exhaustivă şi o analiză completă a tuturor unghiurilor problematicii abordate, prin intermediul lucrării urmărim să surprindem anumite aspecte-cheie ale impreviziunii şi să oferim o interpretare care să reliefeze veritabila fizionomie a acesteia.
Înainte de a aborda problematica prezentului eseu, considerăm oportună definirea şi explicarea celor două concepte cu care vom opera – „impreviziune”, respectiv „contract aleatoriu”.
II. Dinamica şi configuraţia impreviziunii.
Impreviziunea presupune o reechilibrare a prestaţiilor părţilor, fiind un remediu excepţional ce poate interveni în condiţii stricte stabilite de legiuitor. Ea are ca finalitate menţinerea contractului într-o formă ce poate permite continuitatea exercitării drepturilor şi executarea obligaţiilor de către părţi, însă raportat la realităţile economice prezente ale acestora.
Pentru a înţelege mai bine configuraţia şi dinamica impreviziunii în dreptul românesc, este esenţială introducerea unor elemente de drept comparat ce ne vor permite să înţelegem sursa de inspiraţie a unei astfel de construcţii juridice recent acceptate în dreptul pozitiv.
- Originea impreviziunii – aspecte de drept comparat.
Instituţia impreviziunii se regăseşte în prezent în numeroase Coduri civile la nivel european.
În ceea ce privește ordinea juridică franceză, în mod tradițional utilizată ca mijloc de inspirație și ca indice de comparație de către legiuitorul român, civiliștii au manifestat întotdeauna o reticență ridicată față de instituția impreviziunii. Mai mult decât atât, pe cale jurisprudențială, putem observa că prin decizia de principiu a Curții de Casație, cunoscută sub numele „Canal de Craponne”, din 1876, practica jurisprudențială a achiesat opiniei majoritar acceptate, opinie defavorabilă aplicării instituției impreviziunii. Deși fusese recunoscută și aplicată de mai multe ori în practica instanțelor administrative, impreviziunea rămânea negată în ordinea judiciară civilă, decizia „Canal de Craponne” statuând că „persoana ce își asumă o obligație este datoare să o respecte, în caz contrar fiind subiectul răspunderii civile contractuale pentru neexecutare”. Cu toate acestea, o nouă abordare, pe care o considerăm cu adevărat heterodoxă, s-a impus în opera legiuitorului francez: articolul 1195 din Codul civil francez, modificat prin Ordonanța nr. 2016-131 din 10 februarie 2016, reprezintă, așadar, sediul materiei impreviziunii, căpătând o consacrare legală expresă.[1]
Ca atare, se stabilește caracterul consensual al adaptării contractului, modificarea sa pe cale judiciară intervenind abia în ultimă instanță. Cu toate acestea, prezentul articol se încadrează într-o nouă tendință prezentă în dreptul civil francez, respectiv conferirea unui plus de putere judecătorului în ceea ce privește adaptarea contractelor, în scopul menținerii echilibrului contractual (alături de articolul 1231-5, care permite judecătorului să intervină asupra clauzelor penale „excesive”, în scopul modificării acestora, respectiv alături de articolul 1171, care sintetizează posibilitatea judecătorului de a constata nulitatea unei clauze abuzive).
În ceea ce privește doctrina și jurisprudența italiene, menționăm că instituția impreviziunii a fost pe deplin receptată în respectivul sistem de drept, sediul materiei constând în art. 1467 din Codul civil italian. În egală măsură, există o practică jurisprudențială bogată, fondată mai ales pe deciziile de principiu ale Curții de Casație, jurisprudență din care a reieșit faptul că, pentru a putea proceda la adaptarea unui contract, este necesară apariția unui eveniment exterior, imprevizibil, pe care părțile nu l-au avut în vedere nici explicit, nici implicit la încheierea actului juridic („teoria della presupposizione”).
Menționăm, de asemenea, că instituția impreviziunii a fost consacrată și în sistemul german, ca urmare a influenței doctrinare în acest sens. Mai precis, în ordinea juridică germană, impreviziunea a fost degajată prin sublinierea necesității executării obligațiilor de bună-credință încă din perioada interbelică. În acest sens, este de remarcat faptul că sistemul german a oferit o abordare pragmatică, soluţii viabile şi necesare dezvoltării unei economii deschise şi dinamice, reprezentând o sursă consistentă de inspiraţie pentru legiuitorul român.
Nu în ultimul rând, în prezent se constată o receptare indubitabilă a mecanismului de „hardship” la nivel european, putând menţiona în acest sens Principiile UNIDROIT.
- Impreviziunea în peisajul dreptului civil românesc – condiţii şi importanţă.
După cum am afirmat, impreviziunea este un mecanism având ca finalitate prezervarea echității. Căci, chiar în dreptul romano-germanic, salvgardarea echității reprezintă finalitatea întregii ordini juridice, chiar dacă acest aspect este, mai degrabă, implicit, față de caracterul său consacrat expres în sistemul de tip common law. Așa fiind, dreptul trebuie să se plieze asupra realității, fiind esențialmente muabil, ordonând relațiile dintre particulari sub aspectul protejării substanței justului din acestea. Ca atare, acest mecanism este conceput pentru a răspunde imperativului protejării părților, supuse consecințelor unor evenimente pe care nu și le-au dorit, pe care nu le-au anticipat și pe care nu s-au angajat să le suporte, în eventualitatea apariției acestora. Ca atare, impreviziunea apare ca o soluție de ultim moment, reechilibrând balanța contraprestațiilor și, probabil, acționând chiar și ca un furnizor de echilibru economic între cocontractanți.
Art. 1271 alin. (1) prevede regula în materie contractuala – „pacta sunt servanda sub forma nominalismul contractual”[2]. Indiferent de dinamica valorică a propriilor obligaţii asumate sau a părţii cocontractante, principiul forţei obligatorii a contractelor reprezintă un imperativ ce trebuie respectat. Indubitabil, acest principiu consacră însuși motivul principal al încheierii contractelor, și anume executarea lor, spre obținerea beneficiilor (de orice natură) avute în vedere de părțile contractante la încheierea actului juridic. Totodată, pacta sunt servanda pavează calea securității juridice și netezește, ordonează relațiile sociale, prin consfințirea necesității executării obligațiilor, odată asumate de către părți.
În mod evident, alin. (2) al aceluiaşi articol constituie veritabila excepţie a acestui principiu, fiind configurată instituţia impreviziunii – aceasta poate fi invocată numai „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei”.
Posibilitatea invocării impreviziunii presupune nu numai ca situaţia părţilor să se plieze pe ipoteza iniţială conturată de art. 1271, ci să fie întrunite o multitudine de condiţii ce au ca scop restrângerea sferii de aplicare a acesteia.
Astfel, este esenţial ca (1) schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului. Această dispoziţie are menirea de a distinge impreviziunea de leziune, partea prejudiciată având deschisă posibilitatea invocării nulităţii relative în ipoteza în care încheie un contract lezionar. De asemenea, în mod firesc, este posibil ca părţile, deşi o obligaţie este excesiv de oneroasă, să îşi fi asumat executarea ei voluntară şi liberă (nealterată de vreun viciu de consimţământ).
Analiza următoarelor două aspecte ce trebuie întrunite prezintă o importanţă deosebită, fiind incidentă problematica legăturii dintre impreviziune şi contractele aleatorii.
Astfel, (2) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului, respectiv (3) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.
În ceea ce priveşte ultimul element, este necesar ca înainte de declanşarea mecanismului impreviziunii (4) debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. Astfel, debitorului afectat de schimbarea excepţională este obligat să încerce soluţionarea situaţiei prin mijloace amiabile, convenţionale, şi numai în ultim resort să apeleze la instanţa de judecată în vederea aplicării dispoziţiilor referitoare la impreviziune. Logica unui astfel de „filtru” este de a salvgarda pe cât posibil contractul, de a asigura primatul principiului „mutuus consensus, mutuus dissensus”, de a minimiza rolul instanţei în privinţa modificării sau desfiinţării contractelor, dar şi dintr-o perspectivă istorico-teleologică de a degreva instanţele de judecată de litigii ce ar fi putut să îşi găsească soluţionarea printr-o înţelegere anterioară a părţilor.
Astfel, impreviziunea este un plan de ultim resort al debitorului aflat într-o situaţie excepţională şi nu un panaceu pentru orice ipoteză în care, din fluctuaţia economică ar rezulta o situaţie dezavantajoasă pentru acesta.
III. Contractele aleatorii.
Deși suntem obișnuiți să considerăm omul ca fiind un actor eminamente rațional, ale cărui alegeri sunt determinate cu rigurozitate, în vederea satisfacerii și concilierii exigențelor morale și materiale, totuși omul, încă din cele mai vechi timpuri, a decis să caute iraționalul. Încă din vremea romanilor, contractele aleatorii dinamizau circuitul civil, punând în scenă vocația umană de a fi într-o continuă pendulare între a rezista lăcomiei și a ceda acesteia, căutând pragmaticul, însă lăsând în urmă morala. Ele pun în lumină incertitudinea, fiind expresia unui risc asumat în căutarea obținerii profitului, creionând o vocație mercantilă a circuitului civil și, în esență, a naturii umane. O atenție deosebită merită contractul de asigurare, al cărui scop principal este să prezerve siguranța socială, riscul specific contractului aleatoriu fiind prezent într-o formă particulară.
- Fizionomia contractelor aleatorii.
Contractele aleatorii reprezintă o subclasificare a contractelor cu titlu oneros, în opoziţie cu cele comutative. Cu privire la subclasificarea anterior menţionată, putem observa două elemente care sunt determinante pentru a realiza această distincție: certitudinea existenței drepturilor și obligațiilor și posibilitatea determinării întinderii acestora.
Însuşi Codul civil ne oferă o definiţie în ceea ce priveşte contractele aleatorii: “Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” [art. 1173 alin. (2)]. Astfel, putem reţine ca elemente esenţiale faptul că pentru fiecare parte întinderea sau existenţa drepturilor şi obligaţiilor se va concretiza şi definitiva la un moment ulterior fiind sub auspiciile unui eveniment viitor şi incert (condiţie) sau a unui eveniment viitor şi sigur ca împlinire (termen) însă cu o scadenţă incertă. De asemenea, fiecare parte urmăreşte obţinerea unui câştig şi evitarea unei pierderi.
Pentru o mai bună înţelegere a contractelor aleatorii, considerăm imperativă distingerea noţiunii de alea faţă de aceea de risc, fiind două elemente cu o configuraţie diferită ce nu prezintă echivalenţă.
- Alea şi risc.
Noţiunea de „alea”, deşi similară, nu prezintă o configuraţie identică celei de „risc”, fiind imperativă distingerea conceptuală între cele două înainte de a avansa în prezentul studiu.
Într-o opinie pertinentă, s-a susţinut că „alea” înseamnă „hazard”, adică un fapt, un eveniment sau o succesiune de fapte sau evenimente imprevizibile, incerte ca potenţial de apariţie, dar periculoase sau, după caz, norocoase.”[3] În ceea ce ce priveşte “riscul”, acesta reprezintă, în fapt, „şansa de câştig sau posibilitatea de pierdere”[4].
Pornind de la definiţia legală oferită de Codul Civil[5], putem conchide că un contract aleatoriu este alcătuit din două elemente esenţiale – risc (aşa cum se înţelege prin sintagma “… oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi”) şi alea („…ce depind de un eveniment viitor şi incert”).
În situația contractului aleatoriu, imposibilitatea determinării cu precizie, cu certitudine a existenţei şi / sau întinderii ansamblulul drepturilor şi obligaţiilor la momentul perfectării contractului conduce la apariția unei „risc” – o virtualitate cu două fațete, constând în posibilitatea de a dobândi un câștig sau de a-și cauza o pierdere. „Riscul”, la rândul său, este configurat de către „alea”, întreaga dinamică a unui contract aleatoriu depinzând, aşa cum este menţionat însuşi de legiuitor, de „un eveniment viitor şi incert”.
În analiza unui contract aleatoriu tipic – să spunem, contractul de joc (în cazul jocurilor de noroc permise, autorizate de lege, cum sunt pariurile), întinderea drepturilor, respectiv a obligațiilor este cunoscută, este determinată, întrucât fiecare cocontractant își asumă plata unei sume determinate – persoana fizică, individul, utilizând o miză determinată, iar persoana juridică (societatea ce organizează și gestionează activitatea parierii) stipulând expres care este suma ce îi va fi oferită pariorului, în cazul în care predicțiile acestuia se dovedesc a fi adevărate. Ca atare, în momentul încheierii contractului, atitudinea subiectivă a fiecărui cocontractant rezidă în cunoașterea tuturor clauzelor esențiale, aceasta nefiind una de incertitudine contractuală. În ceea ce privește existența drepturilor și a obligațiilor, apreciem că aceasta este doar parțial incertă, întrucât, în mod logic, în planul realității nu pot apărea decât două situații, în urma încheierii acestui contract de joc: fie pariorul pierde suma mizată, ca urmare a inexactității predicțiilor sale (societatea comercială fiind îndrituită la a-și apropria suma pariată, în speță nefiind incident un caz de plată nedatorată), caz în care contractul ia sfârșit, fie acestea sunt corecte, caz în care societatea respectivă devine obligată să îi plătească acestuia valoarea câștigului. Subliniem că, în mod total și neechivoc, una din aceste posibilități va lua ființă, ca atare există certitudinea viitoarei existențe a unui set de drepturi și obligații, nefiind cunoscut care este acel set de drepturi și obligații, el depinzând, într-adevăr, de un eveniment viitor și incert.
IV. Problematică – posibilitatea invocării impreviziunii în contractele aleatorii.
În esenţă, problematica prezentului eseu porneşte de a dispoziţiile articolului 1271 alin. (3) lit. c) unde se precizează ca o condiţie pentru invocarea mecanismului impreviziunii este aceea ca debitorul să nu îşi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu fi fost considerat, în mod rezonabil, că şi-ar fi asumat acest risc.
Astfel, compatibilitatea impreviziunii cu un contract în care, de esenţă, sunt prezente elementele „risc” şi „alea”, chiar asumate de către părţi, poate fi, la o primă lectură, contestată. Totuşi, în analiza ce va urma, vom încerca să reliefăm, printr-o interpretare exactă, atât în litera, cât şi în spiritul legii, faptul că legiuitorul nu a exclus şi nu a vrut să excludă posibilitatea de a invoca impreviziunea într-un contract aleatoriu.
Înainte de toate, considerăm că sintagma „împrejurări” merită o clarificare conceptuală, fiind imperativă stabilirea sensului exact gândit de legiuitor. Cu certitudine, varianta conform căreia „împrejurări” ar echivala cu ideea de „ansamblu al drepturilor şi obligaţiilor” contractuale trebuie să fie exclusă. A contrario, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere această variantă, ar fi însemnat o eliminare de plano a aplicabilităţii impreviziunii în cazul contractelor aleatorii.
Noţiunea de „împrejurări” are în vedere elemente exterioare contractului care, datorită apariţiei, dispariţiei sau evoluţiei lor se resfrâng în mod direct sau indirect asupra părţilor contractante, afectându-le capacitatea de a executa obligaţiile asumate în sens negativ sau generând o situaţie inechitabilă prin discrepanţa vizibilă a valorii contraprestaţiilor.
Noţiunea de „împrejurări” nu se circumscrie unei sfere contractuale, ci are în vedere o dimensiune extracontractuală. Drepturile şi obligaţiile contractuale nu se nasc, modifică sau sting decât în baza voinţei părţilor, fiind obligate să le execute în conformitate cu principiul pacta sunt servanda. Modificarea elementelor extrinseci, în schimb, precum evoluţia activului sau pasivului patrimonial al unui partener contractual nu sunt elemente avute în vedere în contract.
În definitiv, „schimbarea împrejurărilor” nu poate echivala şi nu se suprapune cu modificarea drepturilor sau obligaţiilor ori a întinderii acestora – în continuare, în ipoteza unui contract de asigurare, asiguratorul va avea obligaţia de a-l plăti pe terţul păgubit şi acesta din urmă să îşi primească indemnizaţia. De asemenea, sub aspectul întinderii, plafonul rămâne identic cu cel stabilit iniţial.
Schimbarea împrejurărilor din cadrul impreviziunii poate viza elemente extrinseci – apariţia unui război, a unei situaţii de urgenţă care face oneroasă îndeplinirea obligaţiilor, adică sub aspectul ei material, nominal.
În privinţa sintagmei „risc”, achiesăm ideii exprimate în literatura de specialitate conform căreia „contractul aleatoriu înseamnă asumarea expresă a unui risc, dar este vorba de riscul obişnuit „natural”, al contractului aleatoriu şi nu de un risc supra-adăugat, constând în modificarea împrejurărilor.”[6]
De asemenea, o interpretare sistematică ne evidenţiază faptul că legiuitorul nu a înţeles să excludă de plano aplicabilitatea mecanismului impreviziunii în cazul contractelor aleatorii. În cazul leziunii, prin articolul 1224 se tranşează indiscutabil faptul că acţiunea în anulare este inadmisibilă pentru contractele aleatorii – totuşi, aşa cum remarcăm în cazul impreviziunii, formularea este distinctă, cu o notă mai suplă. Astfel, o condiţie pentru declanşarea impreviziunii este aceea că „debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc”. Considerăm ca fiind pertinentă o astfel de remarcă, având în vedere că în doctrină impreviziunea este considerată o „leziune a posteriori”.
Cum ar arăta, în mod concret, impreviziunea în cadrul unui contract aleatoriu?
Să luam ipoteza unui contract de asigurare în care asigurătorul, în contra unei prime de asigurare, se obligă să îl despăgubească, în numele asiguratului, pe terţul păgubit în ipoteza în care maşina acestuia este avariată în mod culpabil într-un accident auto de către asigurat. Încă de la bun început, asigurătorul şi-a asumat riscul producerii evenimentului, fiind prevăzute de la momentul încheierii contractului clauzele referitoare la modul în care acesta va trebui să despăgubească şi cuantumul maxim al despăgubirii. Faptul că automobilul avariat ar fi putut fi o marcă mai ieftină sau mai scumpă, variind sumele datorate, reprezintă un risc asumat de la bun început.
Totuşi, mecanismul impreviziunii presupune apariţia unor împrejurări exterioare contractului. Spre exemplu, din cauza deflaţiei, asigurătorul, deşi va plăti o sumă încadrată în limitele prestabilite, va avea o valoare reală de patru ori mai mare, lucru ce ar face deosebit de oneroasă obligaţia asumată iniţial.
In fine, considerăm că însăşi instanţa de contencios constituţional a reuşit să surprindă într-o manieră corectă dinamica mecanismului impreviziunii sub aspectul riscului. Curtea Constituţională a statuat că „determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului”, adăugând faptul că acesta „trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo” (Decizia nr. 623/2016)
Conchidem, astfel, că impreviziunea reprezintă un remediu viabil şi în cadrul contractelor aleatorii, legiuitorul lăsând deschisă această alternativă părţilor cocontractante în pofida „riscului natural” asumat într-o astfel de convenţie, risc care nu se confundă cu „suprariscul” impreviziunii.
V. Concluzii.
Ca atare, găsim oportun să creionăm o fațetă suplimentară, nouă, în ceea ce privește analiza instituției impreviziunii. Legea nu face vorbire despre imposibilitatea aducerii ei în mâinile judecătorului în cadrul situațiilor contractuale care au, dintru început, caracter aleatoriu. Însă distincția se află în originea și în natura riscului – în dimensiunea lui alea, ale cărui proporții trebuie stăvilite, întru sublimarea onerozității situației unei părți a contractului. Este vorba, așadar, de un risc exterior, suplimentar – care nu vine din natura contractului, nu îi este inerent acestuia, ci survine în mod cu totul neașteptat, imprevizibil, dintr-o schimbare a circumstanțelor care modifică balanța prestațiilor la care s-au angajat părțile, îngreunând în mod injust balanța în direcția uneia dintre acestea.
Nu trebuie să pierdem din vedere contactul, legătura dintre echitate și drept, chiar și în sistemul de civil law. Chiar dacă sistemul continental este caracterizat de exactitate, de „matematică”, de tipare abstracte aplicabile situațiilor concrete, el îngăduie, cu toate acestea, atingerea delicată a echității în realizarea reglajelor contractuale necesare – iar scopul acestor reglaje menținerea în echilibru a balanței dintre contraprestații – în scopul menținerii securității juridice și, în ultimă instanță, a ordinii sociale. Și, cum dreptul nu trebuie să se îndepărteze, totuși, excesiv de morală, sugerăm ca oportună protecția părților din contractele aleatorii afectate de un risc accidental – iar nu acela la care au înțeles, prin convenție, să se expună. Căci orice parte într-un contract comutativ înțelege să se expună unui risc (celui al neexecutării, al unei executări defectuoase, culpabile etc.), însă un risc survenit, supravenit, aduce în scenă posibilitatea utilizării impreviziunii – însă pentru părțile din contractele aleatorii această posibilitate ar trebui prevăzută – întrucât acestea au consimțit să suporte un anumit tip de risc, iar nu orice fel, respectiv au avut în vedere (dacă riscul s-ar putea cuantifica) o anumită doză de risc, iar nu oricât.
Lex aequitate gaudet – subliniind că echitatea aparține tuturor, reiterăm că aceasta trebuie distribuită tuturor, prin instrumente specifice, cum este cazul impreviziunii.
Referinţe bibliografice
- Doctrină română
- Gheorghe PIPEREA, Contracte şi obligaţii comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019
- Gheorghe PIPEREA, Protecţia consumatorului în contracte comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2018
- Liviu POP, Ionuţ-Florin POPA, Stelian Ioan VIDU, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
- Flavius-Antoniu BAIAS, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ioan MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
- George-Alexandru ILIE, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul cod civil, Universul Juridic, București, 2012
- Marian NICOLAE, Drept civil. Teoria generală – Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017
- Marian NICOLAE, Drept civil. Teoria generală – Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018
- Ionică NINU, Rezoluțiunea și rezilierea, excepția de neexecutare, riscul contractului. Practica judiciară și reglementarea din noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2014
- Cristina ZAMȘA, Ce este și ce nu este impreviziunea contractuală, în: Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3 din 2009
- Lucian BERCEA, Riscul valutar, impreviziunea, și conversia creditelor în valută, în: Revista Română de Drept Privat, nr. 1 din 2017
- Doctrină străină şi comparată
- Emilie LABROT, L’imprévision. Étude comparée droit public-droit privé des contrats, L’Harmattan, Paris, 2016
- Silvia ANSUINI, Presupposizione e rinegoziazione del contratto, accesibil la (http://dspace-roma3.caspur.it/bitstream/2307/3731/1/Presupposizione%20e%20rinegoziazione%20del%20contratto.pdf), ultima dată de consultare: 20 februarie 2019
- Jean CARBONNIER, Droit civil. 2e édition, Ed. Puf – Quadrige, Paris, 2017
- François CHÉNEDÉ, Le nouveau droit des contrats et des obligations, 2e édition, Dalloz, Paris, 2018
- Gaël CHANTEPIE, Mathias LATINA, Le nouveau droit des obligations. Commentaire théorique et pratique dans l’ordre du Code civil, 2e édition, Dalloz, Paris, 2018
[1] „Dacă o schimbare de circumstanțe, imprevizibilă la încheierea contractului, face executarea excesiv de oneroasă pentru una din părți, care nu acceptase să își asume acel risc, partea poate cere cocontractului său o renegociere a contractului. Ea continuă să-și execute obligațiile pe parcursul renegocierii.
În caz de refuz sau de eșec al renegocierii, părțile pot conveni la rezoluțiunea contractului, la data și în condițiile pe care le determină sau să ceară de comun acord judecătorului să procedeze la adaptarea contractului. În lipsa unui acord într-un termen rezonabil, judecătorul poate, la cererea unei părți, să revizuiască contractul sau să îi pună capăt, la data și în condițiile pe care acesta le stabilește”.
[2] Liviu POP, Ionuț-Florin POPA, Stelian Ioan VIDU, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 124
[3] Gheorghe PIPEREA, Contracte şi obligaţii comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p.185
[4] Idem, p. 187
[5] Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert [Art. 1173 alin. (2)]
[6] Gheorghe PIPEREA, Contracte şi obligaţii comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p.186