Imunitatea si raspunderea Presedintelui parlamentarilor membrilor Guvernului

Imunitate și răspundere: președinte, parlamentari, guvernanți

8 minute • Andreea Bisca • 08 octombrie 2017


Președintele:
  • Imunitatea acordată șefului de stat reprezintă un mijloc de protecție împotriva eventualelor presiuni și abuzuri ce pot interveni asupra sa în exercitarea mandatului, fiind o garanție constituțională a libertății de exprimare. Imunitatea este prevăzută în Constituția României la art. 84, alin. (2).

Imunitatea are două dimensiuni: iresponsabilitatea, ceea ce înseamnă că președintele nu răspunde juridic pentru opiniile exprimate în exercitarea atribuțiilor sale și inviolabilitatea, care asigură faptul că șeful statului nu poate fi percheziționat, reținut sau arestat pentru fapte care nu au legătură cu opiniile politice exprimate.
Imunitatea asigură independența și demnitatea reprezentantului statului. Aceasta are caracter imperativ, nu este un drept la care președintele poate renunța. Imunitatea președintelui poate fi ridicată de Parlament prin suspendare sau punerea sub acuzare pentru înaltă trădare.
În timp ce inviolabilitatea poate fi ridicată prin punerea sub acuzare pentru înaltă trădare, iresponsabilitatea președintelui se menține și după încetarea mandatului, deci președintele nu răspunde juridic pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului nici după încetarea acestuia.

  • Răspunderea președintelui este de două feluri: politică și penală.

Răspunderea politică a șefului de stat apare în momentul în care acesta săvârșește fapte grave ce încalcă prevederile Constituționale, una dintre funcțiile președintelui fiind aceea de a veghea la respectarea Constituției. În acest caz, președintele poate fi suspendat în urma votului Parlamentului, care se reunește în ședință comună, fiind necesar votul majorității membrilor celor două Camere.
Avizul consultativ al Curții Constituționale are menirea de a stabili dacă faptele ce îi sunt imputate președintelui chiar sunt fapte grave de încălcare a Constituției sau nu.
Inițiativa de suspendare a președintelui poate fi dispusă de cel puțin o treime din totalul senatorilor și deputaților. Această decizie trebuie adusă la cunoștința șefului de stat, pentru că acesta are dreptul de a oferi explicații cu privire la faptele de care este acuzat, însă nefiind obligat să exprime un punct de vedere. Dacă alege să ofere o explicație, Parlamentul este obligat să asculte punctul de vedere al președintelui.
În cazul în care președintele este suspendat, în termen de 30 de zile trebuie organizat referendumul pentru demiterea sa, sarcină care îi revine Guvernului.
Răspunderea penală intervine dacă preşedintele săvârşeşte un act de înaltă trădare, în conţinutul infracţiunii de înaltă trădare intrând faptele prevăzute de Codul Penal la art. 394-397.
Astfel, se dispune procedura punerii sub acuzare, procedură ce poate fi inițiată exclusiv de majoritatea membrilor Parlamentului. Dacă se obține, în ședință comună, votul a cel puțin 2/3 din numărul senatorilor și deputaților, atunci imunitatea prezidențială este ridicată și procurorul general declanșează procedura judiciară în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analiza faptelor ce îi sunt imputate președintelui va fi realizată de către o comisie de anchetă ce se va constitui printr-o hotărâre a Parlamentului. Raportul comisiei va fi transmis președintelui, care poate alege să ofere explicații cu privire la faptele de care este acuzat, nefiind obligat să facă vreo declarație.
Dacă Parlamentul hotărăște punerea sub acuzare, va fi sesizat procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ, pentru ca acesta să dispună începerea procedurii judiciare, iar în timpul procesului președintele are dreptul de a se apăra cu privire la acuzațiile ce i se aduc.
Înalta Curte de Casație și Justiție poate decide fie achitarea, fie condamnarea șefului de stat. Dacă acesta este condamnat, președintele va fi demis de drept din funcție.

Parlamentul:
  • Imunitatea parlamentară este prevăzută în Constituție la art. 72. Aceasta este, de asemenea, un mijloc de protecție împotriva presiunilor și abuzurilor îndreptate asupra reprezentanților poporului în exercitarea mandatului lor și garantează libertatea de exprimare.

Imunitatea parlamentară cuprinde: inviolabilitatea – parlamentarii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte – și iresponsabilitatea – parlamentarii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Aceasta are caracter imperativ, deci parlamentarii nu pot renunța la ea, însă ea poate fi ridicată. Dacă imunitatea unui parlamentar este ridicată pentru o anumită faptă, se constată o pierdere parțială a imunității, aceasta încetând să funcționeze numai pentru faptele pentru care a fost ridicată. În cazul ivirii altui temei de răspundere a parlamentarului, trebuie formulată altă cerere de ridicare a imunității.

  • Răspunderea parlamentarilor se concretizează prin procedura prevăzută de Constituție și de Regulamentele celor două Camere pentru ridicarea imunității.

Totuși, s-ar putea considera că o formă de răspundere este dizolvarea Parlamentului, lucru ce vizează toți deputații și senatorii. Această procedură este prevăzută de Constituție și se poate realiza într-o singură situație. Astfel, dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere pentru Guvern și, deci, nu se formează unul, Președintele poate începe demersurile pentru dizolvarea Parlamentului, numai după ce s-a consultat cu președinții celor două Camere și liderii grupurilor parlamentare. Cel care are competența de a dizolva Parlamentul este Președintele, dar există anumite situații în care această procedură nu poate fi inițiată: în ultimele 6 luni ale mandatului președintelui și în timpul stării de mobilizare, de asediu, de război sau de urgență.

Guvernul:
  • Răspunderea membrilor Guvernului este de două feluri: politică și juridică.

Răspunderea politică vizează relația sa cu puterea legislativă, deoarece Guvernul răspunde politic doar în fața Parlamentului, pentru întreaga sa activitate, lucru firesc de vreme ce acesta acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului. Guvernanții răspund solidar pentru activitatea și actele executivului. Controlul pe care Parlamentul îl exercită asupra activității Guvernului se concretizează prin obligația guvernanților de a prezenta informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare. Solicitările din partea legislativului sunt valabile numai dacă vin din partea președinților Camerelor sau ai comisiilor parlamentare, un simplu parlamentar neputând face o astfel de cerere.
Există două instrumente prin care se realizează acest control: moțiunea simplă și moțiunea de cenzură.
Moțiunea simplă este adoptată de una dintre cele două Camere, ea exprimând opinia pe care aceasta o are cu privire la o problemă de politică internă, externă sau care a făcut obiectul unei interpelări. Prin interpelare se înțelege o cerere adresată Guvernului prin care se solicită informații cu privire la politica sa în problemele activității interne și externe.
Moțiunea de cenzură este o gravă sancțiune la adresa executivului și are ca rezultat demiterea Guvernului prin retragerea votului de încredere acordat de Parlament. O astfel de moțiune se adoptă în ședință comună a celor două Camere, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Ea poate fi inițiată de cel puțin 1/4 din numărul total al parlamentarilor și se comunică Guvernului. În cazul respingerii moțiunii de cenzură, deputații și senatorii care au inițiat-o nu mai pot iniția încă una în cadrul aceleiași sesiuni parlamentare. Dacă moțiunea este admisă, Guvernul este demis și se trece la procedura formării unuia nou. Moțiunea admisă este consemnată printr-o hotărâre de Parlament ce este înaintată Președintelui, cel care numește Guvernul.
Răspunderea juridică este reglementată atât de Constituție, la art. 109, cât și de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercitarea funcției lor. În cazul în care s-a cerut această urmărire penală, Președintele poate cere suspendarea din funcție a membrului respectiv. Dacă se hotărăște trimiterea în judecată, guvernantul respectiv este suspendat de drept din funcție. Dreptul de suspendare aparține Președintelui României, la propunerea ministrului justiției sau a primului-ministru.
Membrii Guvernului răspund astfel doar pentru fapte comise în legătură cu exercițiul funcției lor, pentru altfel de fapte, ei răspund potrivit dreptului comun. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a decis că: în cazul membrilor Guvernului care sunt și deputați, cererea de urmărire penală poate fi dispusă doar de Camera Deputaților, pentru cei care sunt și Senatori, aceasta poate fi înaintată doar de Senat, iar pentru aceia care nu sunt nici deputați, nici senatori, cererea de urmărire penală aparține Președintelui României.
Dacă un membru al Guvernului este suspendat, primul-ministru va desemna pe cineva care să îndeplinească interimar funcția, iar interimatul nu poate avea o durată mai mare de 45 de zile. În cazul condamnării unui membru al Guvernului, acesta va fi demis din funcție de Președintele României, la propunerea primului-ministru.
BIBLIOGRAFIE:  Instituții Politice, Ștefan Deaconu, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.