22053318 1539824756075298 1238121650 n

Libertatea individuală

6 minute • Alexandra Enachescu • 29 septembrie 2017


Libertatea individuală este reglementată în Constituția României (art. 23), fiind astfel un drept fundamental care vizează libertatea fizică a persoanei și dreptul său de a se comporta liber, neținut de nicio restricție.

Pentru protejarea și garantarea acestui drept, se interzice reținerea, arestarea sau percheziționarea unei persoane.

Alături de termenul de “libertate individuală”, textul constituțional folosește și expresia “siguranța persoanei”.
Siguranța persoanei constituie ansamblul garanțiilor oferite de lege prin care este protejată persoana în cazul în care împotriva ei se iau de către stat măsuri privative de libertate.
Între cele două noțiuni, de libertate individuală și siguranța persoanei există o relație de la parte la întreg. Siguranța persoanei este o garanție a libertății individuale, în sensul că ea semnifică legalitatea măsurilor privative de libertate luate de către autorități împotriva unei persoane.
LIMITELE LEGALE sunt restrângeri pe care statul le poate aduce acestui drept:

  • percheziția
  • reținerea
  • arestarea

Percheziția reprezintă o măsură dispusă de Codul de procedură penală prin care sunt ridicate anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal.

Percheziția se face atunci când persoana care deține astfel de probe refuză să le predea anchetatorilor sau tăgăduiește existența sau deținerea lor.

În astfel de cazuri, autoritățile statului pot recurge la măsuri care să vizeze atingerea libertății individuale prin percheziția efectuată Alin (2) al art. 23 are în vedere numai percheziția corporala, nu și pe cea domiciliară care este reglementată în Constituție la un alt articol (art. 27).
Reținerea este o măsură preventivă privativă de libertate care poate fi dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală. Potrivit dispozițiilor constituționale, reținerea nu poate dura mai mult de 24 de ore [alin (3), art. 23]. Reținerea se face în cazul în care o persoană este suspectată că a săvârșit o faptă penală. De regulă, această măsură se ia la începutul fazei de urmărire penală și numai după ascultarea persoanei reținute. Celui reținut trebuie să i se aducă de îndată la cunoștință, în limba pe care o cunoaște, motivele reținerii. Ascultarea se face în prezența unui avocat. Perioada de 24 de ore pentru care poate fi reținută o persoană este perioada maximă. Dacă nu sunt necesare cele 24 de ore pentru lămurirea problemei, o persoană poate fi reținută si mai puțin de 24 de ore. Numai în situația reținerii unei persoane iîn caz de flagrant delict, legislația procesuală penală prevede reținerea pe o perioadă fixă de 24 de ore.
Arestarea este tot o măsură preventivă privativă de libertate. Spre deosebire de reținere, arestarea este o măsură mult mai gravă de afectare a libertății individuale. Fiind mult mai gravă, și perioada pentru care o persoană poate fi arestată este mult mai mare. Textul constituțional are în vedere arestarea preventivă. Trebuie făcută distincția între arestarea preventivă și încarcerarea (arestarea în vederea executării unei pedepse). Aceasta din urmă este deja o măsură privativă de libertate ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare. Arestarea preventivă se face numai în cursul procesului penal și numai de către un judecător [art. 23, alin (4)]. Dacă arestarea s-a dispus în cursul urmăriri penale, ea se face numai pentru o durată de maxim 30 de zile cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească maximul de 180 de zile [alin (5), art. 23].
În faza de judecată, instanța este obligată să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate [alin (6), art. 23]. De asemnea, ca și în cazul reținerii, persoana trebuie să știe ceea ce i se impute și pentru ce a fost arestată. Numai judecătorul poate lua măsura arestării și tot el poate prelungii această măsură.

Toate deciziile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, deoarece până la rămânerea definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. [art. 23, alin (7)].

Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut. Aceasta este o garanție a rezonabilității măsurilor privative de libertate [alin (9), art. 23] Punerea în libertate NU înseamnă o absolvire de vină care i se aduce persoanei arestate, ci doar o garanție că libertatea sa individuală nu a fost restrânsă mult peste termenul rezonabil.
Libertatea provizorie constă în posibilitatea persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune [alin (10), art. 23]. Condițiile de control judiciar, cât și cunatumul cauțiunii sunt stabilite de către instnța de judecată. Libertatea provizorie a unei persoane pe cauțiune   NU reprezintă o plată a faptei penale pentru care este învinuit, ci doar o soluționare a cauzei penale de către autoritățile statului cu persoana învinuită sau inculpată în stare de libertate.
Legalitatea pedepsei este una dintre condițiile strict prevăzute de textul constituțional în ceea ce privește aplicarea de către instanța de judecată a unei pedepse persoanei care a săvârșit o faptă penală. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii [alin (12), art. 23]. Legalitatea vizează atât temeiul stabilirii unei pedepse, cât și condițiile. Nimeni nu poate fi sancționat pentru o faptă care, la momentul săvârșirii ei, nu era interzisă sau sancționată de lege.
Prezumția de nevinovăție are în vedere regula conform căreia, până la rămânerea definitive a hotărârii judecătorești de condamnarea, persoana este considerată nevinovată [alin (11), art. 23]. Este una dintre cele mai puternice garanții ale libertății individuale.

Privarea de libertate este o altă prevedere importantă a libertății individuale, iar aceasta NU poate fi decât de natură penală. Unei persoane nu i se poate aplica o sancțiune privativă de libertate prin norme de natură civilă, administrative ori de altă natură decât cea penală [art. 23, alin (13)].

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *