Monitorul Oficial nr. 1055 din 28 decembrie 2016

• Monitorul Oficial

79 minute • Monitorul Oficial • 28 decembrie 2016

---

LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

Emitent parlamentul româniei

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ARTICOL UNIC

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1.    La articolul 31, alineatul (2¹) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(2¹) Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite.

2.    La articolul 41, alineatul (2) se abrogă la data de 1 ianuarie 2017.

3.    La articolul 41, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2¹), cu următorul cuprins:

(2 ) începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR FLORIN IORDACHE PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU Bucureşti, 23 decembrie 2016.

Nr. 251.

DECIZIA Nr. 39 din 7 noiembrie 2016

Dosar nr. 2.598/1/2016

Emitent înalta curte de casaţie şi justiţie

Iulia Cristina Tarcea	– preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului
				Lavinia Curelea	– preşedintele delegat al Secţiei I civile
Roxana Popa	– preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Raluca Moglan	– judecător la Secţia I civilă
Doina Popescu	– judecător la Secţia I civilă
Carmen Elena Popoiag	– judecător la Secţia I civilă
Rodica Susanu	– judecător la Secţia I civilă
Laura-Mihaela Ivanovici	– judecător la Secţia I civilă
Marian Budă	– judecător la Secţia a II-a civilă
Cosmin Horia Mihăianu	– judecător la Secţia a II-a civilă
Virginia Florentina Duminică	– judecător la Secţia a II-a civilă
Valentina Vrabie	– judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Zaharia	– judecător la Secţia a II-a civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul dosarului nr. 2.598/1/2016, la care s-a conexat Dosarul nr. 2.599/1/2016, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520

alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art.

27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea

unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 14.150/212/2015 şi nr. 11.092/212/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la condiţia de stabilire a domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că apelantul-reclamant primarul comunei Agigea, prin avocatul ales, a depus punct de vedere formulat în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizărilor

1.    Prin Încheierea de şedinţă din 26 mai 2016, dată în Dosarul nr. 14.150/212/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Condiţia de stabilire a domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul, impusă de art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie îndeplinită la data emiterii titlului de proprietate şi, prin urmare, neîndeplinirea ei atrage sancţiunea nulităţii sau această condiţie poate fi îndeplinită şi ulterior emiterii actului, fiind vorba despre o condiţie rezolutorie a cărei neîndeplinire poate fi constatată numai pe calea impusă de art. 49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare?”.

2.    Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iulie 2016 cu nr. 2.598/1/2016.

3.    La aceeaşi dată a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie şi Dosarul nr. 2.599/1/2016, care a fost conexat la primul dosar menţionat, constatându-se identitatea chestiunii de drept sesizate de către acelaşi complet de judecată de la Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, la aceeaşi dată – 26 mai 2016, într-o cauză similară, ce face obiectul Dosarului nr.

11.092/212/2015 al Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă.

II. Expunerea succintă a celor două procese în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept menţionată

4.    Obiectul învestirii instanţei este acelaşi în cele două cauze, respectiv reclamantul primarul comunei Agigea a chemat în judecată pârâţii Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa şi pe B.M., respectiv M.S., pentru a se constata nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise la data de 15 ianuarie 1993 pe numele celor doi pârâţi persoane fizice.

5.    Reclamantul a susţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de stabilire a domiciliului în localitatea Agigea, pe raza căreia s-a constituit dreptul de proprietate, în acord cu prevederile art. 21 alin. (2) fost art. 20 alin. (2)1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

6.    S-a susţinut că nerespectarea acestei dispoziţii atrage pierderea dreptului de proprietate, titlul emis fără îndeplinirea acestei condiţii fiind nul.

7.    Pârâta Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa, reprezentată prin prefect, a formulat întâmpinare prin care a susţinut admiterea acţiunii, apreciind că sunt lovite de nulitate actele de constituire emise în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite potrivit legii fart. III alin. (1) lit. f) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare].

8.    Pârâţii B.M., respectiv M.S. au susţinut, prin întâmpinările formulate în cele două cauze, în principal, că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 49 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, organul împuternicit să constate situaţia neîndeplinirii cerinţei de stabilire a domiciliului în localitatea pe raza căreia s-a constituit dreptul de proprietate este prefectul, care trebuie să emită un ordin privind pierderea dreptului de proprietate. Pentru aceleaşi considerente, cei doi pârâţi au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

9.    Pe fondul cauzei, pârâţii au susţinut că nu se pune problema existenţei vreunei cauze de nulitate la momentul emiterii actului, ci, eventual, despre neîndeplinirea ulterioară a unei condiţii legale.

10.    Ulterior, mai înainte de pronunţarea instanţei de fond asupra cauzei, pârâţii au invocat şi lipsa de obiect a acţiunii în considerarea împrejurării că pe parcursul procesului şi-au stabilit domiciliul pe raza localităţii Agigea.

11.    În cursul judecăţii, părţile s-au prevalat de hotărâri judecătoreşti care atestă o practică neunitară a instanţelor din raza teritorială a Tribunalului Constanţa cu privire la problema de drept în discuţie.

12.    Prin sentinţele civile pronunţate în cele două cauze, Judecătoria Constanţa a respins excepţiile şi acţiunile ca neîntemeiate. În esenţă, instanţa de fond a reţinut că a fost învestită cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate emis pe numele pârâtului pentru neîndeplinirea obligaţiei de stabilire a domiciliului, ceea ce vizează o situaţie ulterioară emiterii acestui act. Pentru valorificarea dreptului său reclamantul trebuia să uzeze calea prevăzută de art. 49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

13.    În apelurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă, reclamantul primarul comunei Agigea a susţinut că a fost încălcată o normă imperativă a legii şi nu se poate reţine că singurul mod de a constata această încălcare este reprezentat de procedura instituită de art. 49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Chiar dacă legiuitorul nu a stabilit un termen expres în care să se îndeplinească cerinţa stabilirii domiciliului, se subînţelege că această condiţie trebuia îndeplinită la momentul obţinerii titlului, neputând fi lăsat doar la latitudinea pârâtului să hotărască dacă şi când doreşte să o îndeplinească.

14.    Pârâţii persoane fizice din cele două cauze au formulat apel incident, prin intermediul căruia au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat excepţiile invocate prin întâmpinare.

15.    Învestit cu soluţionarea apelurilor declarate de părţi în Dosarul nr. 14.150/212/2015, respectiv în Dosarul nr. 11.092/212/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept.

III.    Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizărilor

16.    În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizărilor, motivat de următoarele împrejurări:

17.    De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 49 alin. (2) din aceeaşi lege, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:

18.    Dacă instanţa va aprecia că la momentul emiterii titlului de proprietate în procedura Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu s-a îndeplinit o cerinţă legală obligatorie pentru întocmirea actului, respectiv aceea ca beneficiarul dreptului de constituire să îşi stabilească domiciliul în localitatea pe raza căreia se află situat terenul, atunci va proceda la anularea sau constatarea nulităţii titlului de proprietate emis fără îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.

19.    Dacă însă instanţa va aprecia că cerinţa stabilirii domiciliului în localitatea pe raza căreia se află situat terenul reprezintă numai o condiţie rezolutorie legală, atunci soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză este preconizată de aplicarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; astfel, reţinând această calificare, acţiunea va fi respinsă, întrucât neîndeplinirea obligaţiei atrage pierderea dreptului care poate fi constatată numai de către prefect, printrun ordin.

20. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

21.    Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data formulării sesizărilor.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

22.    După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, primarul comunei Agigea, apelant-reclamant în cele două cauze, a formulat în scris, prin avocatul ales, punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

23.    A apreciat, în prealabil, că sesizarea nu este admisibilă, deoarece problema de drept nu este una veritabilă, în sensul că nu necesită interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă.

24.    Pe fondul sesizării a arătat că beneficiarul intră în posesia terenului şi deplina sa folosinţă în scop agricol, având atât dreptul, cât şi obligaţia să cultive terenul în sensul art. 21 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, încă de la momentul emiterii procesului-verbal de punere în posesie, deci înainte de emiterea titlului de proprietate.

25.    A susţinut că ambele condiţii, atât cea a domiciliului, cât şi cea a cultivării terenului, sunt condiţii care trebuie îndeplinite înainte şi verificate la momentul emiterii titlului, constituind condiţii esenţiale pentru emiterea acestuia, în caz contrar putând interveni nulitatea.

26.    Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această obligaţie să fie îndeplinită ulterior, ar fi prevăzut un termen în acest sens. Or, legiuitorul nu a stabilit un termen, pentru că această condiţie trebuia să fie îndeplinită la momentul constituirii dreptului de proprietate, cu consecinţa nulităţii titlului emis fără îndeplinirea acestei condiţii.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

27.    Prin încheierile din 26 mai 2016 de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată al Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă a arătat că problema ce se impune a fi dezlegată aparţine materiei de fond funciar.

28.    Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească dacă cerinţa stabilirii domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul, impusă de art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie îndeplinită la data emiterii titlului de proprietate şi, prin urmare, neîndeplinirea ei atrage sancţiunea nulităţii sau ea poate fi îndeplinită şi ulterior emiterii actului, fiind vorba despre o condiţie rezolutorie a cărei neîndeplinire poate fi constatată numai pe calea impusă de art. 49 din aceeaşi lege.

29.    Instanţa de trimitere apreciază că obligaţia de stabilire a domiciliului în localitatea pe raza căreia se află terenul pentru care se constituie dreptul de proprietate trebuie satisfăcută, cel mai târziu, la data emiterii titlului de proprietate, fiind vorba despre o condiţie de valabilitate a actului de constituire a dreptului. Constituirea dreptului de proprietate nu poate avea loc decât în măsura în care sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile impuse de art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (stabilirea domiciliului, cultivarea terenului şi renunţarea la proprietatea din localitatea în care anterior s-a aflat domiciliul beneficiarului), numai astfel scopul normei fiind atins.

30.    Este vorba despre o obligaţie legală, a cărei îndeplinire nu poate fi lăsată la latitudinea beneficiarului constituirii sine die, de vreme ce legiuitorul nu a stabilit şi un termen în care ea trebuia respectată.

31.    În plus, inacţiunea prefectului în sensul arătat de art. 49 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate conduce la validarea actului sub aspectul condiţiilor cerute pentru constituire. Sancţiunea pierderii dreptului se produce şi în cazul constatării nulităţii titlului, precum şi în cel al constatării neîndeplinirii condiţiilor prin ordin al prefectului, existenţa a două căi (administrativă şi judiciară) pentru obţinerea aceluiaşi efect nefiind exclusă.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

32.    În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat că nu au identificat hotărâri judecătoreşti care să vizeze problema de drept în discuţie, cu excepţia Curţii de Apel Constanţa care a învederat că la nivelul Tribunalului Constanţa şi al instanţelor arondate există o practică neunitară.

33.    În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că

cerinţa prevăzută în art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr.    18/1991,    republicată,    cu    modificările    şi    completările

ulterioare, poate fi îndeplinită şi ulterior emiterii actului, fiind vorba despre o condiţie rezolutorie a cărei neîndeplinire poate fi constatată numai pe calea impusă de art. 49 din acelaşi act normativ.

34.    Prin cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat

că cerinţa prevăzută în art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr.    18/1991,    republicată,    cu    modificările    şi    completările

ulterioare, trebuie să fie îndeplinită la momentul emiterii actului, fiind vorba despre o condiţie de validitate a titlului de proprietate, care este lovit de nulitate dacă titularul dreptului nu îşi stabileşte domiciliul în localitatea respectivă.

VII.    Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

35.    La nivelul instanţei de contencios constituţional au fost identificate deciziile nr. 378 din 14 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 12 februarie 2004, nr. 202 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2005, nr. 555 din 25 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 25 noiembrie 2005, şi nr. 180 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008. S-a statuat că pierderea dreptului de proprietate intervine în temeiul legii, datorită nerespectării unor condiţii rezolutorii, prevăzute în art. 19, 21 şi 43 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la stabilirea domiciliului în localitatea în care a fost atribuit în proprietate terenul, obligaţia de a lucra suprafaţa de teren atribuită în proprietate şi, respectiv, obligaţia de întemeiere a unei gospodării. Totodată, s-a reţinut că soluţia legiuitorului de a sancţiona nerespectarea unor condiţii rezolutorii de a căror îndeplinire depindea valabila constituire a dreptului de proprietate, prin pierderea acestui drept, este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţia României, potrivit căruia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege.

VIII.    Raportul asupra chestiunii de drept

36.    Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

37.    Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia de stabilire a domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul poate fi îndeplinită ulterior emiterii titlului de proprietate, neîndeplinirea acesteia atrăgând sancţiunea specifică prevăzută de dispoziţiile art. 49 din aceeaşi lege.

IX.    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

38.    Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

39.    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

40.    Tribunalul Constanţa a fost legal învestit cu soluţionarea, în ultimă instanţă, a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii unui titlu emis în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k) raportat la art. 95 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Litigiul dedus judecăţii este supus dreptului comun şi, cum valoarea obiectului litigiului se situează sub pragul de 200.000 lei, pricina primeşte un prim grad jurisdicţional la judecătorie şi calea de atac a apelului, în ultimă instanţă, la tribunal.

41.    În ceea ce priveşte chestiunea de drept ce face obiectul întrebării preliminare, în esenţă, se cere a se stabili sancţiunea aplicabilă, în situaţia constituirii dreptului de proprietate în temeiul art. 21 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fără însă ca beneficiarul titlului să îşi îndeplinească obligaţia de stabilire a domiciliului pe raza localităţii unde s-a atribuit terenul. Instanţa solicită a se lămuri dacă sancţiunea ce intervine este nulitatea sau actul juridic este afectat de o condiţie rezolutorie, aspect determinant pentru soluţia ce va fi pronunţată. Aşa fiind, de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

42.    Chestiunea de drept este nouă, examenul jurisprudenţial efectuat relevând că problema interpretării dispoziţiilor art. 21 alin. (2) raportat la art. 49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu a mai fost analizată anterior.

43.    Din inventarul de practică judiciară rezultă că s-au conturat două opinii diferite la nivelul instanţelor de judecată din judeţul Constanţa. La nivelul altor instanţe au fost exprimate opinii teoretice diferite care sunt de natură să prefigureze posibilitatea apariţiei unei practici neunitare (sunt instanţe care apreciază că neîndeplinirea condiţiei este motiv de nulitate, altele care o consideră o condiţie rezolutorie).

44.    Problema de drept supusă dezlegării se încadrează în sfera noţiunii de „chestiune de drept”, în sensul prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi este de natură să ducă la soluţii diferite în practica judiciară.

45.    De asemenea, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi că nu se află în curs de soluţionare un recurs în interesul legii cu un obiect similar.

46.    Asupra fondului sesizării se constată că, în cazul emiterii titlului de proprietate în temeiul art. 21 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia stabilirii domiciliului în localitatea pe raza căreia se află terenul nu trebuie îndeplinită la data emiterii actului. Ea poate fi îndeplinită şi ulterior, iar în cazul în care beneficiarul titlului nu o respectă, intervine sancţiunea specifică prevăzută de art. 49 din aceeaşi lege, în sensul că persoana în favoarea căreia s-a constituit dreptul de proprietate îl va pierde, constatarea fiind realizată prin ordinul prefectului. Aşadar, actul juridic nu este afectat de o cauză de nulitate, în speţă intervenind sancţiunea specifică prevăzută de Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

47.    Interpretarea teleologică a dispoziţiilor legale menţionate permite concluzia că intenţia legiuitorului a fost aceea de a încuraja stabilirea pe teritoriul unor localităţi cu deficit de forţă de muncă a unor persoane sau familii care să muncească imobilul primit în proprietate, sub condiţia rezolutorie a pierderii dreptului de proprietate asupra terenului.

48.    Această opinie a fost îmbrăţişată în doctrină, întemeiată pe motivarea oferită de Curtea Constituţională în deciziile nr. 378 din 14 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 12 februarie 2004, nr. 202 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2005, şi nr. 180 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008.

49.    În cuprinsul deciziilor arătate s-a statuat că sancţiunea pierderii dreptului de proprietate constituit în temeiul legii asupra unor terenuri agricole, ca urmare a nerespectării art. 21 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intervine în temeiul legii, consecinţă a neîndeplinirii unei condiţii rezolutorii, soluţia legiuitorului fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi întinderea dreptului de proprietate se stabilesc prin lege.

50.    În literatura de specialitate s-a arătat că, urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii, aceasta produce efecte de drept, iar constatarea neîndeplinirii ei se face de către prefect, care, prin ordin, atestă pierderea dreptului de proprietate şi trecerea în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale de care aparţine terenul. Cu alte cuvinte, pierderea dreptului de proprietate are loc ope legis, ceea ce înseamnă că prefectul are ca atribuţie, în acest caz, numai constatarea neîndeplinirii condiţiilor constând în nestabilirea domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul şi necultivarea lui – constatare consemnată într-un act administrativ specific activităţii instituţiei prefectului.

51.    În acest context trebuie analizată modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, care, atât din perspectiva Codului civil de la 1864 – art. 645, cât şi din cea a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, poate avea ca temei legea. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 557 alin. (2) şi (3) din actualul Cod civil: „(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.

(3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.”

52.    Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, edictată în scop reparatoriu, a instituit, în afară de modalităţile recognitive de dobândire a dreptului de proprietate, şi o serie de modalităţi de constituire a acestui drept, cum ar fi cea prevăzută de art. 21 alin. (2), conform căruia „(2) Familiile fără pământ sau cu pământ puţin din alte localităţi, care solicită în scris, pot primi în proprietate până la 10 ha teren în echivalent arabil, cu obligaţia de a-şi stabili domiciliul în comună, oraş sau municipiu, după caz, şi de a cultiva pământul primit, renunţând la proprietatea avută în localitatea lor, din extravilan”.

53.    Din interpretarea teleologică şi sistematică a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că stabilirea domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul constituie o condiţie ce poate fi îndeplinită şi ulterior emiterii titlului de proprietate. Din conţinutul textelor de lege menţionate se deduce că familia interesată formulează o cerere prin care solicită atribuirea terenului, obligându-se totodată să îşi stabilească domiciliul în acea localitate şi să lucreze terenul.

54.    De altfel, cele două obligaţii (stabilirea domiciliului şi cultivarea terenului) apar ca fiind pretinse de lege în mod cumulativ, prin folosirea în text a conjuncţiei copulative şi – ceea ce duce la concluzia că este firească eliberarea mai întâi a titlului de proprietate, pentru că doar într-o asemenea ipoteză sunt create premisele respectării de către beneficiar a sarcinilor evocate mai sus. Nerespectarea acestor condiţii atrage pierderea dreptului de proprietate.

55.    Modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate în ipoteza analizată, condiţiile ce trebuie îndeplinite, precum şi pierderea dreptului duc la identificarea regimului său juridic, care este acela al unei proprietăţi rezolubile.

56.    În doctrină s-a arătat că modalităţile dreptului de proprietate sunt proprietatea rezolubilă, anulabilă şi proprietatea comună. Este adevărat că majoritatea exemplelor de proprietate rezolubilă se pot oferi în materia contractelor, însă, în ceea ce priveşte titlul de proprietate, ca act juridic unilateral, acesta reprezintă o situaţie juridică atipică, reglementată expres de Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În cauză, titlul emis în favoarea beneficiarilor legali are natura juridică a unui act administrativ, care după intrarea în circuitul civil devine un act juridic civil ce atestă dobândirea de către persoanele fizice a dreptului de proprietate imobiliară asupra terenului agricol.

57.    Proprietatea este rezolubilă ca urmare a reglementării legale, aceasta depinzând de îndeplinirea condiţiei pentru dobânditor, care îşi va consolida dreptul, dacă îndeplineşte obligaţia de stabilire a domiciliului în localitatea pe raza căreia i s-a conferit dreptul real imobiliar, respectiv îl va pierde, potrivit dispoziţiilor art. 49 din legea menţionată anterior, în cazul neîndeplinirii condiţiei.

58.    În literatura de specialitate s-a prefigurat ideea că dreptul de proprietate rezolubilă are drept caracteristică esenţială faptul că existenţa sa în patrimoniul dobânditorului este nesigură, putând fi desfiinţat, pentru a se întoarce, de regulă, în patrimoniul celui de la care a operat transmisiunea.

59.    Interpretarea sistematică şi teleologică a art. 49 raportat la art. 21 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, permite concluzia că dreptul de proprietate asupra terenului agricol a fost dobândit în patrimoniul beneficiarului odată cu emiterea titlului, urmând ca îndeplinirea obligaţiei de a-şi stabili domiciliul pe raza localităţii unde se găseşte terenul să fie îndeplinită ulterior emiterii actului.

60.    Astfel, se prevede expres că neîndeplinirea obligaţiei atrage pierderea dreptului de proprietate, deci este evident că beneficiarul titlului l-a dobândit în patrimoniu, urmând ca pierderea dreptului să se constate ulterior prin ordinul prefectului. Acesta va dispune trecerea terenului, după caz, în proprietatea privată a comunei, a oraşului sau a municipiului pe raza căruia este situat, fără ca lipsa unui termen stabilit legal pentru îndeplinirea condiţiei să fie în măsură să afecteze aplicarea sancţiunii prevăzute de lege. Aceasta se întâmplă, în primul rând, pentru că reglementarea condiţiei, ca modalitate a actului juridic civil, este distinctă de cea a termenului. În al doilea rând, cele două condiţii – stabilirea domiciliului şi cultivarea terenului – sunt obligaţii continue, aceasta fiind raţiunea legiuitorului de a nu prevedea un termen pentru îndeplinirea lor.

61.    În ceea ce priveşte regimul juridic al motivelor de nulitate prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa trebuie să aibă în vedere data emiterii titlului şi motivele de nulitate reglementate de actul normativ la acel moment. În consecinţă, aceasta este o problemă de aplicare a legii în timp, care este distinctă de sancţiunea ce intervine în aplicarea dispoziţiilor art. 49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

62.    Pierderea dreptului de proprietate de către beneficiarul titlului, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 21 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu constituie o consecinţă a nulităţii actului juridic, pentru că stabilirea domiciliului nu este o condiţie de validitate şi nu trebuie îndeplinită la momentul emiterii titlului de proprietate, ci ea poate fi întrunită şi ulterior, fără ca legea să prevadă un termen în acest sens.

63.    De aceea, motivele de nulitate prevăzute de Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, la art. III alin. (1) lit. a), nu se aplică în speţe ca cele deduse judecăţii instanţei de trimitere, căci ele sunt fondate pe o premisă inexistentă – lipsa îndreptăţirii persoanei căreia i se constituie dreptul de proprietate.

64.    Similar, nici ipotezele de nulitate indicate la lit. b), c) şi d) din textul menţionat anterior nu sunt incidente, pentru că ele au în vedere actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, al comunelor, oraşelor sau municipiilor, actele de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari şi actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole constituite ca islaz comunal.

65. De asemenea, nu se aplică nici cazurile de nulitate prevăzute la art. III alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece ele sunt incidente în cazul actelor de constituire a dreptului de proprietate, în condiţiile art. 20 din legea arătată, în localităţile în care s-a aplicat cota de reducere prevăzută de lege sau în cazul în care în localitatea respectivă nu s-a constituit dreptul de proprietate persoanelor îndreptăţite de lege.

66.    Aşadar, dobândirea dreptului de proprietate sub condiţie rezolutorie era prevăzută chiar de la edictarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiarul titlului dobândind printr-un act juridic unilateral un drept de proprietate rezolubilă, supus desfiinţării pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzute de lege.

67.    Prin urmare, persoana căreia i s-a constituit dreptul de proprietate este proprietar sub condiţia rezolutorie a stabilirii domiciliului pe raza localităţii unde a primit terenul şi a cultivării acestuia.

68.    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizările conexate formulate de Tribunalul Constanţa -Secţia I civilă în dosarele nr. 14.150/212/2015 şi nr. 11.092/212/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia de stabilire a domiciliului în localitatea în care se atribuie terenul poate fi îndeplinită ulterior emiterii titlului de proprietate, neîndeplinirea acesteia atrăgând sancţiunea specifică prevăzută de dispoziţiile art. 49 din aceeaşi lege.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2016. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi

DECIZIA Nr. 44 din 21 noiembrie 2016 Dosar nr. 2.551/1/2016 Emitent înalta curte de casaţie şi justiţie

Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal – preşedintele completului Claudia Marcela Canacheu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Dinu Florentina – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Mariana Constantinescu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Decebal Constantin Vlad – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Eugenia Marin – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Cristian Daniel Oana – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Luiza Maria Păun – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Rodica Florica Voicu – judecător la Secţia de contencios

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.551/1/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art.

27⁴ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu

dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 11.338/306/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), în legătură cu următoarele aspecte:

–    dacă plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei trebuie şi motivată în termenul de 15 zile de la data înmânării    sau comunicării    procesului-verbal    de contravenţie;

–    dacă sancţiunea care intervine în cazul nemotivării plângerii contravenţionale în acest termen este decăderea contravenientului din dreptul de a mai invoca orice aspecte de nelegalitate şi    netemeinicie a    procesului-verbal  de contravenţie sau decăderea din dreptul de a invoca alte aspecte de nelegalitate a procesului-verbal, în afara celor prevăzute de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sub sancţiunea nulităţii, pe care instanţa le poate constata şi din oficiu.

Magistratul-asistent prezintă referatul cu privire la obiectul sesizării, arătând că unele instanţe au comunicat jurisprudenţă şi puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuţie, iar la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor; potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, raportul a fost comunicat părţilor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1.    Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 21 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 11.338/306/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate.

II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

2.    Prin procesul-verbal din 19 iunie 2014, încheiat de I.P.J.S., s-a dispus sancţionarea petentei cu amendă pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), reţinându-se că a condus autoturismul pe o stradă cu o bandă de circulaţie pe sens, iar la pătrunderea în sensul giratoriu a depăşit pe partea dreaptă un autoturism cu care a intrat în coliziune, avariindu-l; prin acelaşi proces-verbal s-au dispus reţinerea permisului de conducere şi suspendarea dreptului petentei de a conduce autovehicule pe drumurile publice pentru 60 de zile.

3.    Procesul-verbal i-a fost înmânat petentei la data de 19 iunie 2014, aceasta semnând de primire, cu menţiunea că nu este de acord cu cele consemnate în cuprinsul actului; la data de 23 iunie 2014 (data poştei, menţionată pe plicul depus la dosar de fond), împotriva procesului-verbal de contravenţie a formulat plângere petenta, fără a o motiva în fapt şi în drept.

4.    Prin Rezoluţia din data de 27 iunie 2014, comunicată petentei la data de 3 iulie 2014, i s-a pus în vedere acesteia, sub sancţiunea anulării plângerii, ca în termen de 10 zile de la data comunicării să indice pârâtul, dovezile pe care se sprijină plângerea, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază şi să depună încă un exemplar al cererii de chemare în judecată, semnat în original, precum şi înscrisurile anexate şi copia cărţii de identitate.

5.    La data de 16 iulie 2014 (data poştei, menţionată pe plicul depus la dosarul de fond), petenta a depus la dosar o precizare la plângerea contravenţională, prin care s-a conformat celor dispuse de instanţă prin Rezoluţia din 27 iunie 2014, indicând motivele de fapt şi de drept pentru care solicită anularea procesului-verbal de contravenţie.

6.    Deşi termenul de 10 zile stabilit prin Rezoluţia din 27 iunie 2014 s-a împlinit la data de 14 iulie 2014 (comunicarea acesteia fiind făcută petentei la data de 3 iulie 2014), prima instanţă nu a observat acest aspect şi nu a procedat la anularea plângerii în condiţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci a dispus comunicarea acesteia intimatului, iar ulterior a stabilit termen de judecată.

7.    Intimatul I.P.J.S., prin întâmpinare, a invocat excepţia tardivităţii plângerii, susţinând că procesul-verbal i-a fost comunicat petentei la data de 19 iunie 2014, astfel că ultima zi de depunere a plângerii era 7 iulie 2014.

8.    Prin Încheierea din 13 ianuarie 2015, Judecătoria Sibiu a respins excepţia tardivităţii plângerii, cu motivarea că a fost respectat termenul de 15 zile, plângerea fiind depusă la poştă în data de 23 iunie 2014, iar la data de 18 iulie 2014 a fost formulată o precizare a motivelor plângerii.

9.    Prin Sentinţa nr. 4.739 din 22 septembrie 2015, Judecătoria Sibiu a respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petentă.

10.    Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petenta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi susţinând, în esenţă, că prima instanţă nu a reţinut starea de fapt reală şi nu a dat însemnătatea cuvenită probelor administrate în cauză.

III.    Dispoziţiile legale supuse interpretării

11.    Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001:

Articolul 31

(1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. (…)

IV.    Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

12.    Părţile au fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la problemele de drept supuse dezlegării.

V.    Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

A.    Cu privire la admisibilitatea sesizării

13.    Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că de lămurirea problemei de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor instanţei supreme la data formulării sesizării.

B.    Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării

14.    În expunerea punctului său de vedere, instanţa de sesizare a început cu prezentarea doctrinei relevante cu privire la chestiunile de drept în discuţie, arătând că aceasta este constituită în două opinii:

a) prima, în sensul că plângerea contravenţională nemotivată nu atrage sancţiunea anulării, procesul contravenţional fiind guvernat de principiul oficialităţii (nu al disponibilităţii), în virtutea căruia legiuitorul permite nemotivarea căii de atac, deci şi a cererii introductive;

b) a doua opinie, în sensul că plângerea contravenţională, ca orice cerere de chemare în judecată, trebuie să cuprindă arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, potrivit art. 194 lit. d) din Codul de procedură civilă, sub sancţiunea anulării cererii în faza verificării prealabile. În sprijinul acestei opinii s-a arătat că dacă art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede expres că nu este obligatorie motivarea căii de atac a apelului, nu înseamnă că şi motivarea plângerii este facultativă; pe de altă parte, conform art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prevederile acestui act normativ se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, ceea ce înseamnă că, in lipsa unei prevederi exprese in norma specială privitoare la nemotivarea plângerii, devin incidente dispoziţiile de drept comun, cuprinse în art. 194 din Codul de procedură civilă, care prevăd obligatoriu indicarea motivelor de fapt şi de drept.

15.    Această din urmă opinie este şi cea a instanţei de sesizare, care consideră că plângerea contravenţională trebuie motivată în acelaşi termen în care legea permite exercitarea ei, în termenul de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie.

16.    Ca prim argument în susţinerea acestei teze, instanţa de trimitere evocă înseşi dispoziţiile legale supuse interpretării, art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, din interpretarea gramaticală a cărora nu rezultă că motivarea plângerii s-ar putea face oricând şi în cuprinsul cărora nu există vreo menţiune distinctă cu privire la termenul de motivare, astfel că acesta din urmă nu poate fi decât identic cu termenul de formulare a plângerii. Din interpretarea teleologică şi raţională a textului legal, care stabileşte un termen fix, de 15 zile, care curge de la data luării cunoştinţă de procesul-verbal, rezultă, de asemenea, că, din moment ce a luat efectiv cunoştinţă de existenţa procesului-verbal de contravenţie, contravenientul poate şi trebuie să precizeze motivele pentru care apreciază că se impune anularea acestuia.

17.    Un alt argument invocat de instanţa de trimitere este că plângerea contravenţională nu este o simplă cerere de chemare în judecată, ci o cale de atac, prin care este supus controlului judecătoresc un act administrativ emis de o autoritate publică, respectiv procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Or, în cazul cererilor de chemare în judecată nu este prevăzut un termen pentru formularea acestora, putând fi formulate oricând în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, iar, potrivit art. 2.512 din Codul civil, prescripţia nu poate fi invocată decât de partea interesată, nu şi de instanţă din oficiu. În schimb, tardivitatea plângerii contravenţionale poate fi invocată atât de partea adversă, cât şi de instanţă din oficiu. Or, art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen.

18.    În al treilea rând, motivarea plângerii este importantă, pentru că stabileşte limitele învestirii instanţei, prin plângere putând fi invocate atât aspecte de nelegalitate, cât şi de netemeinicie ori numai aspecte de nelegalitate sau numai de netemeinicie. În limitele învestirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa se va pronunţa exclusiv cu privire la aspectele invocate, exceptând cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, pe care le poate constata şi din oficiu.

19.    În ceea ce priveşte dispoziţia din art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care prevede că instanţa ascultă pe cel care a făcut plângerea, aceasta nu ar putea fi interpretată în sensul că plângerea poate fi susţinută oral în faţa instanţei, deoarece ascultarea este o chestiune distinctă de motivare şi evident ulterioară acesteia. Rolul ascultării contravenientului este de a-i da posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere cu privire la vinovăţia sa în legătură cu cele reţinute în sarcina sa prin procesul-verbal.

20. Prevederile art. 34 alin. (2) teza a treia din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, conform cărora motivarea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe nu este obligatorie, motivele de apel putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei, nu pot fi aplicate prin analogie în cazul plângerii contravenţionale, întrucât acestea reglementează o excepţie de la regula prevăzută de art. 148 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia orice cerere adresată instanţei trebuie să fie formulată în scris.

21. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost ca plângerea contravenţională să poată fi susţinută oral în faţa instanţei, ar fi prevăzut în mod expres aceasta în cuprinsul art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, o interpretare extensivă nefiind permisă, întrucât excedează voinţei legiuitorului.

22.    În ceea ce priveşte sancţiunea care intervine în cazul nemotivării plângerii contravenţionale în termenul de 15 zile, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se apreciază că aceasta este decăderea contravenientului din dreptul de a mai invoca orice aspecte de nelegalitate şi netemeinicie a procesului-verbal, astfel că instanţa competentă să soluţioneze plângerea va proceda la examinarea procesului-verbal de contravenţie exclusiv prin prisma motivelor de nulitate absolută prevăzute expres de art. 17 din actul normativ sus-menţionat. Termenul în discuţie este aşadar, fără îndoială, un termen imperativ şi absolut, astfel că nerespectarea acestuia atrage sancţiunea decăderii, în condiţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

23.    O interpretare contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar însemna ca unui contravenient să i se permită să îşi conserve in mod artificial un drept (de a contesta procesul-verbal şi de a obţine suspendarea executării sancţiunii aplicate prin acesta) prin simpla formulare a plângerii, fără nicio motivare, pentru ca, ulterior, după expirarea termenului prevăzut de lege, să precizeze motivele.

24. Pe de altă parte, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu defineşte noţiunea de plângere, ceea ce înseamnă că aceasta are înţelesul din vorbirea obişnuită. Or, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „plângere” se înţelege „sesizarea unui organ de jurisdicţie în vederea exercitării controlului asupra unui act al administraţiei de stat ori a refuzului unui organ de aşi îndeplini atribuţiile legale”/„exprimarea unei nemulţumiri adresate unei autorităţi”/„actul prin care se face această încunoştinţare; reclamaţie, jalbă, cerere”.

25.    Având în vedere înţelesul concret pe care cuvântul „plângere”

îl are în limba română, este evident că aceasta presupune nu doar sesizarea unui organ competent în vederea exercitării controlului, ci şi exprimarea în concret a nemulţumirii, ceea ce în materie contravenţională echivalează cu expunerea motivelor de nelegalitate    şi/sau de    netemeinicie a    procesului-verbal    de

contravenţie.

26.    Aşa fiind, simpla manifestare de voinţă a contravenientului de

a se anula procesul-verbal, în lipsa oricărei motivări concrete, nu este suficientă pentru ca instanţa sesizată să procedeze la examinarea    legalităţii    şi a temeiniciei    procesului-verbal    de

contravenţie sub toate aspectele, instanţa fiind limitată la examinarea    acestuia    exclusiv prin prisma aspectelor    de

nelegalitate    prevăzute    expres de art.    17 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001 sub sancţiunea nulităţii.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

27.    În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea problemelor de drept supuse dezlegării, această categorie de litigii nefiind de competenţa instanţei supreme.

28.    La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel au comunicat puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuţie, din analiza cărora se desprind următoarele orientări:

A.¹ – prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 trebuie interpretate în sensul că plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei trebuie doar depusă, nu neapărat motivată, în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal;

– sancţiunea care intervine în cazul nemotivării plângerii contravenţionale în termenul de 10 zile de la data comunicării adresei prin care i se pune în vedere complinirea cererii este decăderea contravenientului de a invoca alte aspecte de nelegalitate a procesului-verbal contestat, în afara celor prevăzute de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sub sancţiunea nulităţii, pe care instanţa le poate constata şi din oficiu-

29.    În sprijinul acestei orientări s-a avut în vedere că plângerea contravenţională nu este exceptată expres de la aplicarea prevederilor art. 200 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi că, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al acestui articol, cu referire la art. 194 din acelaşi cod, petentul poate complini lipsurile cererii de chemare în judecată prin „arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea”, în termen de 10 zile de la data comunicării adresei prin care i se pune în vedere aceasta de către completul căruia i s-a repartizat aleatoriu plângerea contravenţională; în plus, conform prevederilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, petentul îşi poate modifica cererea şi poate propune noi dovezi până la primul termen la care acesta este legal citat.

30.    Mai mult, la nivelul celor patru tribunale arondate Curţii de Apel Craiova, opinia majoritară este în sensul că motivarea plângerii contravenţionale se poate face şi oral, faţă de dispoziţiile speciale cuprinse în art. 34 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care impun instanţei ascultarea petentului şi îi permit acestuia prezentarea chiar şi orală a motivelor de apel.

31.    A fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) (cauzele Ozturk vs. Germania, Salabiaku vs. Franţa şi Pham Hoang vs. Franţa), conform căreia reglementările ce sancţionează contravenţiile au o natură penală, astfel că la judecarea unor astfel de cauze trebuie respectate garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie.

32.    O nuanţă specifică introduce Judecătoria Alexandria, care consideră că motivarea plângerii înlăuntrul termenului de 15 zile nu atrage decăderea petentului din dreptul de a mai invoca orice aspecte de nelegalitate şi netemeinicie a procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cât timp în procedura regularizării cererii sale are obligaţia de a-şi motiva plângerea şi de a propune probele în dovedirea aspectelor semnalate în cuprinsul acesteia; pe cale de consecinţă, se apreciază că numai în ipoteza în care petentul nu doar că nu îşi motivează plângerea în fapt şi în drept, ci nici nu indică mijloacele de probă în susţinerea acesteia ar interveni sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, mai puţin cele de ordine publică.

¹ Judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3 şi 6 Bucureşti, Alba Iulia, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ, Moineşti, Bacău (majoritară), Buhuşi, Braşov, Făgăraş, Rupea, Zărneşti, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Giurgiu, Buftea, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Zimnicea, Vişeu de Sus, Bistriţa, Năsăud, Babadag, Măcin, Oradea, Aleşd, Beiuş, Harghita, Suceava (majoritar), Botoşani, Rădăuţi, Galaţi, Brăila, Tecuci şi Lieşti, tribunalele Sălaj, Cluj, Ialomiţa, Ilfov, Dolj, Olt, Mehedinţi, Gorj, Satu Mare, Harghita, Mureş (într-o orientare) şi Timiş, Tribunalul Neamţ -Secţia a II-a civilă, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi instanţele din raza teritorială a Curţii de Apel Iaşi.

33.    Mai mult, consideră Tribunalul Covasna, de vreme ce Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu instituie un termen în care plângerea contravenţională trebuie să fie motivată, nu poate opera decăderea contravenientului din dreptul de a invoca motive de nelegalitate sau netemeinicie a procesului-verbal contestat; conform art. 34 alin. (1) din actul normativ în discuţie, instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea şi temeinicia procesului-verbal contestat, administrând în acest scop probele pe care le consideră necesare.

B.² Dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se interpretează în sensul că plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei trebuie motivată în termenul de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie, sancţiunea ce intervine în cazul nemotivării plângerii contravenţionale în acest termen fiind decăderea din dreptul de a mai invoca aspecte de nelegalitate a procesului-verbal, în afara celor prevăzute de art. 17 din actul normativ în discuţie sub sancţiunea nulităţii, pe care instanţa le poate constata din oficiu.

34.    S-a susţinut în sprijinul acestei opinii că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 194 lit. d) din Codul de procedură civilă, conform cărora orice cerere de chemare în judecată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

35.    S-a arătat, de asemenea, că plângerea este calea specifică de atac în materie contravenţională la îndemâna celor care apreciază că sunt vătămaţi prin intermediul procesului-verbal şi că, prin urmare, şi în cazul plângerii contravenţionale se aplică regulile de drept comun în ceea ce priveşte motivarea căilor de atac; aceste reguli, cuprinse în Codul de procedură civilă la art. 470 şi art. 471 alin. (3) (în materia apelului), art. 487 alin. (1) (în materia recursului), art. 506 (în materia contestaţiei în anulare), art. 511 alin. (4) (în materia revizuirii), prevăd că aceste căi de atac se motivează prin însăşi cererea de declarare sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea decăderii sau nulităţii, după caz.

36.    Un alt argument invocat în sprijinul acestei opinii îl constituie dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, conform cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel, iar motivarea apelului nu este obligatorie, motivele de apel putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei; se susţine că această normă reprezintă o derogare de la regulile înscrise în Codul de procedură civilă referitoare la motivarea căilor de atac, fiind de strictă interpretare şi aplicare, iar dacă legiuitorul ar fi apreciat că plângerea contravenţională ar putea fi motivată şi ulterior termenului de 15 zile de la data înmânării ori comunicării procesului-verbal, ar fi inserat o menţiune expresă în acest sens în cuprinsul actului normativ, aşa cum a făcut-o în cazul apelului.

37.    În sprijinul opiniei potrivit căreia, în cazul nemotivării plângerii contravenţionale în termen de 15 zile de la data înmânării ori comunicării procesului-verbal, intervine decăderea contravenientului din dreptul de a invoca alte aspecte de nelegalitate a procesului-verbal, în afara celor prevăzute de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sub sancţiunea nulităţii, pe care instanţa le poate constata şi din oficiu, au fost invocate prevederile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

C. O opinie distinctă a formulat Judecătoria Baia Mare, care apreciază că problema motivării plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei nu presupune probleme deosebite în practica judiciară, întrucât, dacă plângerea nu este motivată şi nu se aplică procedura scrisă, de regularizare, iar instanţa nu identifică elemente de nulitate absolută, soluţia care se impune ipso facto este aceea de respingere, iar dacă plângerea nu este motivată, dar se aplică procedura de verificare şi regularizare, în cadrul acesteia i se va pune în vedere reclamantului să îşi precizeze motivele, iar în cazul în care nu va da curs acestei solicitări se va putea dispune anularea plângerii; dacă legea nu prevede nicio sancţiune întro astfel de procedură specială, instanţa de judecată nu poate adăuga la lege.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

38.    Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 prin mai multe decizii, dintre care următoarele pot fi relevante pentru soluţionarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită:

39.    Astfel, prin Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele:

40.    „(…) potrivit teoriei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema stabilirii vinovăţiei în materia contravenţiilor nu are în vedere faza extrajudiciară a sancţiunii administrative, ci faza judiciară a acesteia, ceea ce presupune respectarea dreptului la un proces echitabil şi a garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie, articol cu care prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, potrivit cărora «Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată», sunt în deplină concordanţă. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că, în cazul în care contravenientul se consideră nevinovat şi sesizează instanţa de judecată, are calitate procesuală de contestator, iar organul care a aplicat sancţiunea are calitate de intimat, astfel că sarcina de a răsturna prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de contravenţie, deci sarcina probei, revine contravenientului, şi nu organului care aplică sancţiunea. În legătură cu această susţinere, Curtea observă că, deşi legiuitorul a dezincriminat contravenţiile, potrivit art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil, în virtutea cărora, aşa cum susţine autorul excepţiei, sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă. Astfel, alin. (1) al textului de lege menţionat stabileşte, fără distincţii, că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie. Aşa fiind, şi sub acest aspect, prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţie), iar din procedura de soluţionare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.”

² Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Bihor – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Mureş (într-o altă opinie), judecătoriile sectoarelor 4 şi 5 Bucureşti, Podu Turcului, Călăraşi, Lehliu-Gară, Cornetu, Sighetu Marmaţiei, Huedin, Gherla, Fălticeni, Dorohoi, Reşiţa şi Galaţi (minoritar).

41.    Prin Decizia nr. 520 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 29 mai 2008, Curtea Constituţională a reţinut că:

42.    „Astfel, alin. (1) al art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabileşte, fără distincţii, că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, îl ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie. De asemenea, pe tot parcursul soluţionării plângerii îndreptate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, atât la instanţa de fond, cât şi în recurs, contravenientul poate să îşi exercite fără nicio restricţie dreptul la apărare. Totodată, instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă, iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenţie.”

43.    De asemenea, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea Constituţională a reţinut că:

44.    „Prin Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, Curtea a stabilit că «legislaţia contravenţională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale». Astfel, Curtea reţine că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Anghel împotriva României, 2007, a statuat că, «deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală». O asemenea poziţie este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din punctul de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

45. În Cauza (Maria) Lefter împotriva României – Cererea nr. 66.268/13, prin Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut următoarele:

Invocând art. 6 al Convenţiei, reclamanta a invocat încălcarea dreptului său de acces la instanţă prin anularea plângerii contravenţionale de către judecătorie pentru motive care, potrivit opiniei sale, nu erau clar prevăzute de lege şi nu împiedicau examenul cauzei pe fond.

În temeiul art. 13 din Convenţie, reclamanta a invocat că nu a beneficiat de un recurs efectiv pentru a contesta anularea plângerii.

Curtea a constatat că, în speţă, reclamanta a fost sancţionată contravenţional pe motiv că deţinea 12 pachete de ţigarete a căror comercializare era interzisă în România, i-au fost confiscate ţigările şi amendată cu suma de 4.500 EUR. Ţinând seama de caracterul general al legii naţionale aplicabile, de finalitatea represivă a sancţiunii şi de cuantumul foarte ridicat al amenzii, Curtea a considerat că art. 6 al Convenţiei este aplicabil în speţă, sub aspectul său penal (Albert c. României, paragraful 33).

Având în vedere faptele speţei, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei de acces la instanţă în vederea examinării plângerii contravenţionale.

Curtea a amintit că dreptul de acces la instanţă nu este absolut. Restricţiile nu limitează accesul la instanţă dacă dreptul nu se găseşte afectat în substanţa sa. O limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În speţă, Curtea a observat că judecătoria şi-a întemeiat hotărârea sa pe dispoziţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de regularizare a unei cereri. Această procedură nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Curtea a constatat că reclamanţii trebuie să prezinte o cerere completă de sesizare a instanţei pentru a permite judecătorului fondului să examineze cauza la prima şedinţă. Curtea a considerat prin urmare că, în speţă, ingerinţă era prevăzută de lege şi urmărea a asigura o bună administrare a justiţiei.

În ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea nu a pierdut din vedere caracterul special al căii de atac în materie contravenţională. Astfel, a relevat că Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind procedura specială referitoare la plângerile contravenţionale prevede expres un rol activ al instanţei, aceasta din urmă trebuind să citeze părţile şi să interogheze toate persoanele implicate. În acelaşi timp, Curtea a constatat că elementele indicate în art. 194 din Codul de procedură civilă – a căror omisiune în formulare putea antrena anularea cererii – sunt elemente fără de care examinarea cauzei devenea dificil de conceput.

În speţă, Curtea a constatat că reclamanta fost sancţionată pe motiv de omisiune în prezentarea probelor în sprijinul plângerii sale. În plus, faţă de claritatea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, care se referă la conţinutul unei cereri în privinţa elementelor ei, Curtea a relevat că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de necesitatea de a prezenta probele într-un termen de 10 zile. De asemenea a notat că instanţa a informat reclamanta de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată. Or, reclamanta, chiar asistată de un avocat, nu s-a conformat directivelor instanţei şi aceasta fără să îşi motiveze atitudinea.

Ţinând seama de aceste elemente, Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă.

46. În Cauza Anghel împotriva României – Cererea nr. 28.183/03,

Hotărârea din 4 octombrie 2007, rămasă definitivă la 31 martie

2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului³ a statuat

următoarele:

54 (…) Curtea reaminteşte că în materie penală problema administrării probelor trebuie analizată în temeiul paragrafelor 2 şi 3 ale articolului 6. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie. Printre altele, el impune instanţei ca, în îndeplinirea rolului său, aceasta să nu pornească de la ideea preconcepută că inculpatul a săvârşit într-adevăr fapta imputată; sarcina probei revine acuzării şi îndoiala profită acuzatului. Mai mult, este necesar ca instanţa să indice inculpatului acuzaţiile care i se aduc, pentru a-i permite să îşi pregătească şi să îşi prezinte apărarea in mod corespunzător, precum şi ca aceasta să ofere probe suficiente pentru ca prezumţia de vinovăţie să fie întemeiată (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A, nr. 146, pag. 33, pct. 77; Bernard împotriva Franţei, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Culegere de decizii şi hotărâri 1998-II, pag. 879, pct. 37).

(…)

66.    Curtea notează dispoziţiile cu caracter sui generis adoptate de legiuitorul român în materia contravenţiilor, dispoziţii la care Guvernul se referă atunci când reaminteşte, în special, modificările aduse principiului «disponibilităţii», specific procedurilor civile (a se vedea supra pct. 46). Prin urmare, dacă în temeiul art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze o plângere împotriva unui proces-verbal de contravenţie era într-adevăr obligată să verifice dacă această plângere a fost introdusă în termenul legal, să îl asculte apoi atât pe autorul acesteia, cât şi autoritatea care a aplicat sancţiunea, precum şi pe martorii indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, nici această ordonanţă şi nici Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice nu prevăd în mod expres garanţii de procedură aplicabile în materie penală, ca de exemplu respectarea prezumţiei de nevinovăţie (a se vedea, a contrario, Ozturk, precitată, pct. 51 în fine).

67.    Deşi statele au posibilitatea de a scoate în afara legii penale unele infracţiuni şi de a le sancţiona mai degrabă pe cale contravenţională decât penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul motiv că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală (Grecu împotriva României, nr. 75.101/01, pct. 58, 30 noiembrie 2006). În principiu, Convenţia lasă statelor libertatea de a considera infracţiune şi de a o pedepsi ca atare, cu condiţia respectării cerinţelor articolului 6 din convenţie, o faptă ce nu reprezintă exercitarea firească a unuia din drepturile ocrotite de aceasta (a se vedea, mutatis mutandis, Deweer împotriva Belgiei, Hotărârea din 27 februarie 1980, seria A, nr. 35, pct. 51). Or, având în vedere cele ce precedă, Curtea nu este convinsă că această ultimă condiţie este îndeplinită în speţă.

68. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale – printre care şi prezumţia de nevinovăţie – care protejează cetăţenii împotriva unor posibile abuzuri din partea autorităţilor reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept «penală», a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească,    Curtea consideră că,    în speţă, cauza

reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din convenţie.

IX.    Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

47.    Prin Adresa nr. 1.143/C/2885/III-5/2016 din 10 august 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

X.    Raportul asupra chestiunii de drept

48.    Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile numai cu privire la prima dintre cele două întrebări formulate, cea de-a doua chestiune neîntrunind condiţia ce impune ca soluţionarea pe fond a cauzei pendinte să depindă de lămurirea unei atare chestiuni de drept.

49.    Pe fondul problemei, în ce priveşte prima chestiune de drept supusă dezbaterii, prin raport se propune soluţia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei trebuie nu doar formulată, ci şi motivată în termenul de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie, fiind supusă procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată prevăzute de art. 200 din Codul de procedură civilă.

XI. Înalta Curte

50.    Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

A. Asupra admisibilităţii

51.    Raportat la dispoziţiile cuprinse în art. 519 din Codul de procedură civilă, doctrina şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au identificat următoarele condiţii care, întrunite cumulativ, conduc la trecerea unei sesizări de filtrul de admisibilitate, respectiv:

–    existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;

–    soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de lămurirea chestiunii de drept a cărei dezlegare se cere;

–    chestiunea de drept să fie nouă; asupra acesteia să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

52.    În cazul sesizării supuse analizei se constată că cerinţele susmenţionate sunt îndeplinite numai cu privire la prima dintre cele două întrebări formulate.

53.    Astfel, solicitarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile este formulată de un complet al unui tribunal care judecă în ultimă instanţă, prima problemă de drept supusă dezlegării vizează o normă de drept care a primit rezolvări jurisprudenţiale, dar şi doctrinare diferite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă şi a modificărilor aduse Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 prin Legea nr. 76/2012, lămurirea chestiunii de drept este necesară pentru soluţionarea fondului cauzei pendinte, iar asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat, problema nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

54.    În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, vizând în esenţă aplicarea prevederilor art. 185 şi 186 din Codul de procedură civilă, ce reglementează decăderea din exercitarea unui drept şi, respectiv, repunerea în termen, în contextul examinării cerinţei ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de lămurirea unei atare chestiuni de drept,

³ În acelaşi sens: hotărârile CEDO pronunţate în cauzele Salabiaku c. Franţei şi Telfner vs. Austria.

următoarele coordonate se impun a fi avute în vedere într-o atare analiză.

55.    În jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit deja că formula „de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă la o chestiune de drept care poate viza atât o normă de drept material, cât şi o normă de drept procedural, condiţia de admisibilitate a sesizării fiind ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

56.    S-a statuat însă că în cadrul unei atare proceduri Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este chemată şi, în mod evident, nu se poate substitui instanţei de trimitere în a se pronunţa asupra modalităţii efective în care aceasta urmează a valorifica – în cadrul procesual concret al cauzei cu soluţionarea căreia este învestită – dezlegarea problemei de drept invocate din oficiu, ca în cazul sesizării analizate, ce vizează modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 185 şi 186 din Codul de procedură civilă, operaţiune care nu poate fi realizată decât prin raportare la particularităţile de fapt ale cauzei.

57.    Asemenea operaţiune, de aplicare a unui text de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu în parte, nu poate fi atribuită completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

58.    Cea de-a doua întrebare vizează numai aplicarea, nu şi interpretarea normelor legale în discuţie, operaţiune ce intră în competenţa exclusivă a instanţei care a formulat sesizarea, care urmează a o realiza în concret, în raport cu situaţia de fapt, cadrul şi stadiul procesual al cauzei, aflată în cursul soluţionării apelului promovat de apelanta-petentă a cărei plângere contravenţională fost respinsă, ca neîntemeiată, de către instanţa de fond.

59.    Rolul interpretării unei norme juridice este acela de a stabili sensul exact al termenilor cu care operează legiuitorul, pentru a determina conţinutul regulii instituite de acea normă juridică.

60.    Or, din această perspectivă, în mod evident, cu privire la textele din Codul de procedură civilă la care chiar instanţa de trimitere a făcut referire, nu se pune problema stabilirii „sensului termenilor”, ci se impune verificarea în concret a îndeplinirii condiţiilor ce se cer a fi întrunite de dispoziţiile legale în discuţie, pentru a se determina eventuala incidenţă şi aplicare a acestora în cauza dedusă judecăţii, prin raportare, desigur, şi la normele din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

61.    Drept urmare se apreciază că sesizarea este admisibilă numai în parte, cu privire la prima chestiune de drept formulată.

B. Cu privire la fondul chestiunii de drept supusă dezlegării

62.    Prima chestiune de drept supusă dezlegării, prin sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu, vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în sensul de a se stabili în ce măsură termenul de 15 zile prevăzut de acest text de lege este aplicabil şi în ceea ce priveşte depunerea motivelor plângerii contravenţionale, în condiţiile în care norma în discuţie stipulează că „împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia”.

63.    Cu titlu prealabil se constată că, aşa cum este formulată sesizarea, examinarea chestiunii de drept sus-menţionate vizează, implicit, analiza incidenţei şi, respectiv, a aplicabilităţii în desfăşurarea procesului contravenţional, în prima instanţă, a procedurii de verificare a cererii şi de regularizare a acesteia, prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 194 şi 196 din acelaşi cod.

64.    Aceasta întrucât, potrivit art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, plângerea contravenţională se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, iar conform art. 47 din acelaşi act normativ, prevederile acestui act normativ special se completează şi cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

65.    Din perspectiva textelor de lege sus-menţionate, în acord şi cu interpretările unanime înfăţişate în doctrină cu privire la acest aspect, împărtăşite chiar şi în opinia conform căreia plângerea contravenţională adresată instanţei judecătoreşti, nemotivată, nu ar putea atrage sancţiunea anulării acesteia, este de reţinut că plângerea contravenţională înregistrată la instanţa de judecată competentă, cu toate particularităţile sale, se circumscrie regimului juridic aplicabil cererilor introductive de instanţă, conform art. 192 din Codul de procedură civilă; ulterior înregistrării la instanţa competentă, plângerea contravenţională, similar oricărei cereri de chemare în judecată, urmează a parcurge procedura de verificare prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă.

66.    Divergenţele doctrinare şi cele jurisprudenţiale, în sensul

arătat la secţiunea VI din prezenta decizie, au pornit de la dezlegarea chestiunii potrivit căreia o plângere împotriva unui proces-verbal    de constatare a contravenţiei, tocmai în

considerarea particularităţilor unei atari cereri, introdusă în termenul legal prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dar nemotivată, ar putea fi anulată sau nu, în temeiul art. 196 din Codul de procedură civilă, pentru nerespectarea prevederilor art. 194 lit. d) din acelaşi cod, vizând nbsp;necesitatea „arătării motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea”, respectiv plângerea formulată.

67.    Opiniile diferite exprimate în acest sens au fost expuse rezumativ în secţiunile V şi VI, astfel că nu se impune reiterarea acestora.

68.    Analizând conţinutul aceloraşi texte din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 şi pentru argumentele în continuare înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în lipsa unor prevederi speciale contrare, şi plângerea contravenţională, similar oricărei cereri de chemare în judecată, trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă, inclusiv motivarea în fapt, în caz contrar fiind aplicabilă sancţiunea anulării, în condiţiile prevăzute de art. 196 din acelaşi cod.

69.    Prin urmare, termenul de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, calculat de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie, vizează atât formularea plângerii contravenţionale, cât şi motivarea acesteia, impunându-se a fi respectat în privinţa ambelor operaţiuni.

70.    Împrejurarea că în cuprinsul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se prevede că motivarea apelului ce poate fi exercitat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională nu este obligatorie, motivele de apel putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei, nu reprezintă, nici în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, un argument pentru a se considera că motivarea plângerii nu este obligatorie. Exceptarea expresă de la motivarea apelului, prevăzută de dispoziţiile legale sus-menţionate, având în mod evident natura unei norme speciale, de favoare, nu poate fi extrapolată, fiind logic şi raţional de afirmat că, în măsura în care legiuitorul ar fi dorit ca şi motivarea plângerii iniţiale să fie facultativă, ar fi prevăzut-o expres.

71.    În plus, chiar reţinând specificitatea procesului contravenţional şi, în acest sens, stipularea în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 a obligaţiilor ce revin instanţei competente să soluţioneze plângerea, în ceea ce priveşte administrarea probelor fart. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/20011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că dispoziţia

legii în sensul curgerii termenului fix de 15 zile de formulare a plângerii contravenţionale, calculat de la data luării la cunoştinţă de existenţa, dar şi de conţinutul procesului-verbal de contravenţie, înmânat sau comunicat, nu este de natură a-l pune pe contravenient în imposibilitatea de a cunoaşte şi de a aprecia în mod efectiv asupra motivelor pe care urmează a-şi fundamenta plângerea contravenţională, ceea ce conduce, în mod raţional dar şi teleologic, la concluzia că legiuitorul a urmărit ca motivarea plângerii să fie realizată în acelaşi termen. Chiar şi în cazul unei descrieri sumare a faptei reţinute, petentul-contravenient are posibilitatea fie de a invoca nulitatea procesului-verbal de contravenţie pe considerentul că descrierea sumară a faptei echivalează în fapt cu lipsa motivării, fie de a contesta comiterea faptei sumar descrise.

72.    În fine, similar opiniilor exprimate şi în doctrină, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu nulitatea procesului-verbal de contravenţie, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute în art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, nu este de natură a suplini lipsa motivării plângerii; aceasta întrucât instanţa competentă va analiza actul contestat numai în ipoteza în care este legal sesizată, adică atunci când plângerea a fost promovată în termen şi cuprinde toate elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, sub sancţiunea nulităţii, printre care se regăseşte şi motivarea în fapt.

73.    O atare interpretare a normei supuse examinării îşi găseşte deplina susţinere şi confirmare prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Maria Lefter împotriva României, în care a fost pronunţată Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014, citată mai sus.

74.    Astfel, aşa cum s-a arătat deja în cuprinsul secţiunii VIII, în cauza cu care a fost învestită, C.E.D.O. a examinat tocmai aplicarea şi soluţionarea în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a unei plângeri contravenţionale, constatând că se impunea prezentarea unei cereri complete de sesizare a instanţei, tocmai pentru a permite judecătorului fondului să examineze cauza cu celeritate, elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă – a căror omisiune în formularea plângerii putea antrena anularea cererii – fiind elemente fără de care examinarea cauzei devenea dificil de conceput.

75.    Drept urmare, în cauza respectivă, instanţa europeană a declarat inadmisibilă cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţie, apreciind, pe de o parte, că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă, iar, pe de altă parte că, în speţă, ingerinţa era prevăzută de lege şi urmărea a asigura o bună administrare a justiţiei, fiind evidentă claritatea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, care privesc conţinutul unei cereri, cât priveşte elementele ei.

76.    Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

În numele legii D E C I D E:

Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 21 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 11.338/306/2014, şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al -contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei trebuie şi motivată în termenul de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie, fiind supusă procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă.

Respinge în rest sesizarea, ca inadmisibilă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2016.

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

ORDIN privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului ROSCI0010 Bistriţa Aurie

Emitent ministerul mediului, apelor şi pădurilor

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 109.835 din 25 aprilie 2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Avizul Agenţiei pentru Protecţia Mediului Suceava, Decizia etapei de încadrare nr. 4 din 9 martie 2015, Avizul Ministerului Culturii nr. 6.762 din 12 noiembrie 2015, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 212.123 din 27 noiembrie 2015, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 38.004 din 14 aprilie 2016 şi Adresa Direcţiei generale păduri nr. 156.211/IM din 26 noiembrie 2015, în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare, ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Articolul 1

Se aprobă Planul de management al sitului ROSCI0010 Bistriţa Aurie, prevăzut în anexa nr. 1.

Articolul 2

Se aprobă Regulamentul sitului ROSCI0010 Bistriţa Aurie, prevăzut în anexa nr. 2.

Articolul 3

Anexele nr. 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

Articolul 4

Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu, secretar de stat Bucureşti, 16 iunie 2016. Nr. 1.118.

DECRET privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist in Romania

Emitent preşedintele româniei

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (3) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

Preşedintele României d e c r e t e a z ă:

ARTICOL UNIC

Se promulgă Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS-WERNER IOHANNIS Bucureşti, 23 decembrie 2016.
Nr. 1.158.
 

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Comentariu *

Nume *

Email *

Site web

Salvează-mi numele, emailul și site-ul web în acest navigator pentru data viitoare când o să comentez.

Δ