Untitled design 7

Obligațiile propter rem și scriptae in rem – scurtă analiză

3 minute • Adriana Roxana Istrate • 18 octombrie 2018


Obligațiile propter rem (cunoscute și sub denumirea de obligații reale de a face) și obligațiile scriptae in rem (denumite și obligații opozabile și terților) reprezintă două categorii juridice intermediare, care sunt situate la granița dintre drepturile reale și drepturile de creanță.
Obligațiile propter rem reprezintă îndatoriri care revin deținătorului unui bun determinat pentru rațiuni precum: protecția unor lucruri de importanță națională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calități ale unor lucruri importante, existența unor raporturi de bună vecinătate, etc.
Obligațiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de stăpânirea unui bun, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă dobânditorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept (deși nu a participat direct și personal la formarea raportului obligațional care a condus la nașterea dreptului creditorului).
Comparație între cele două categorii de obligații:

  •  În ceea ce privește izvorul, obligațiile propter rem au 2 surse (legea sau convenția părților), iar cele scriptae in rem doar convenția părților.
  • În privința obiectului obligației corelative, la obligațiile propter rem este obligația de a face, pe când la cele scriptae in rem orice obligație (a da, a face sau a nu face)
  • În cazul obligațiilor propter rem, elementul esențial care reclamă existența acestora este chiar bunul, privit ca obiect derivat al raportului obligațional și nu creditorul. La obligațiile scriptae in rem este esențială asigurarea creanței creditorului

Un exemplu de obligație opozabilă și terților este cea a cumpărătorului unui bun care formează obiectul unui contract de locațiune (art. 1811-1812 C. civ.). Această obligație este opozabilă și terților, deoarece orice dobânditor al bunului închiriat trebuie să respecte locațiunea consimțită de antecesorul său.
În privința obligațiilor propter rem, putem menționa exemplul prevăzut de art. 759 din C. civ., care stabilește că prin actul de constituire al servituții se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite obligații pentru asigurarea uzului și utilității fondului dominant, dar nu cu titlu de servitute. Această obligație este o obligație propter rem accesorie servituții și se va transmite dobânditorilor subsecvenți ai fondului aservit, sub condiția notarii în cartea funciară.
Sursa:

  • Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2017.
  • Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic.
  • Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de Drept Civil. Partea Generală, Ed. Hamangiu, 2012.

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *