Preşedintele României (I)
9 minute • Mihai Alexandru-Laurentiu • 17 decembrie 2017
(F. Vasilescu în Geneza Constituţiei României 1991)
Preşedintele României reprezintă un pilon al puterii etatice, indispensabil în viaţa şi evoluţia politică a statului. Constituţia României în articolele 80-101 configurează în manieră generală, dar comprehensivă, caracteristicile esenţiale şi limitele funcţiei prezidenţiale.
Din perspectivă istorică, Adunarea Constituantă a optat în anul 1991 pentru configurarea unei structuri prezindenţiale dotate cu atribuţii şi privilegii astfel încât aceasta să devină un element de echilibru între puterile statului.
Din perspectiva formei de guvernământ, România este o republică semi-prezidenţială, insă cu menţiunea că şeful statului nu dispune de o autoritate incontestabilă în raport cu ceilalţi exponenţi ai exercitării puterii de stat.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Aşa cum se desprinde din alin. (1), exercitarea înaltei demnităţi de Preşedinte presupune reprezentarea statul român, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, având în vedere că “Preşedintele personifică autoritatea statală şi intreaga naţiune de la care derivă puterea.” (Ştefan Deaconu, Preşedintele României, Constituţia României – Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 751)
În calitate de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, Preşedintelui îi revine un rol activ, dispunând de toate atribuţiile conferite (ex. Comandant Suprem al Armatei) pentru a-şi îndeplini această misiune.
În ceea ce priveşte obligativitatea Preşedintelui de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, nu putem vorbi de un mecanism de control direct şi unilateral din partea şefului statului. Concret, acesta se manifestă indirect, neputând să soluţioneze dispute de factură constituţională sau administrativă el însuşi, ci apelând la puterea judecătorească (ex. Poate sesiza Curtea Constituţionala cu obiecţii de neconstituţionalitate în privinţa legilor adoptate de Parlament) sau printr-o influenţă politică.
Funcţia de mediere trebuie privită ca o constantă, Preşedintelui revenindu-i obligaţia nu numai de a soluţiona tensiuni între puterile statului sau între stat şi societate, ci şi de a le preveni, asigurând un echilibru.
Totuşi, “funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (…) impune imparţialitate din partea Preşedintelui României, dar nu exclude posibilitatea exprimării opiniei sale privind modul optim de soluţionare a divergenţelor apărute.” (D.C.C. nr. 53/2005)
Astfel, Preşedintele se poate angrena în polemici de factură politică, susţinând o anumită viziune sau opţiune şi criticând evenimente de pe scena politică. Poate interveni în activitatea celorlalte instituţii etatice, propunând măsuri sau reforme, însă este de reţinut ca valenţa unor astfel de intervenţii nu este decât una politică, nefiind vorba de nicio obligaţie de a le respecta.
Având in vedere că “sufragiul universal este expresia celei mai autentice democraţii (…) rezultă de aici că instituţia prezidenţială, comparativ cu toate celelalte organe ale statului, trebuie să se caracterizeze ca fiind cea mai bine legitimată în stat datorită bazei ei electorale.” (M. Enache în Geneza Constituţiei României 1991)
(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
Tranziţia către un al doilea tur de scrutin permite redirecţionarea unor formaţiuni politice şi opţiuni elective minoritare catre unul dintre cei doi candidaţi, astfel încât o majoritate simplă să poată fi întrunită.
Art. 82 – Validarea mandatului şi depunerea jurământului
De asemenea, Curtea Constituţională se pronunţă doar asupra contestaţiilor ale căror obiect este anularea alegerilor la nivel naţional, nu şi local. Anularea alegerilor va fi dispusă in măsura în care există fraude electorale grave de natură să vicieze rezultatul alegerilor ori ordinea candidaţilor pentru cel de-al doilea scrutin.
De menţionat că, indiferent de convingerile de natură religioasă ale viitorului Preşedinte, acesta trebuie să pastreze formula solemnă “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” din raţionamentul că poporul român are o tradiţie creştin ortodoxă. Preşedintele României, în exercitarea mandatului său, reprezintă poporul, popor a cărui religie este una creştin ortodoxă.
Jurământul de credinţă se face cu mâna pe Biblie şi pe Constituţie şi se rosteşte în faţa membrilor Parlamentului şi în prezenţa judecătorilor Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte prelungirea mandatului prezidenţial, trebuie subliniat ca presupune doua elemente esenţiale: o lege organică adoptată de Parlament, respectiv, o stare de razboi sau catastrofă.
Posibilitatea prelungirii mandatului Preşedintelui aparţine în integralitate Parlamentului, nefiind posibilă emiterea unei ordonanţe de urgenţă de catre Guvern în acest sens. Chiar dacă dispoziţiile referitoare la Delegarea Legislativă nu prevăd expres aceasta interdicţie, prelungirea mandatului Preşedintelui constituie o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă interpretare și aplicare.
Constituţia nu prevede o dată limită pentru prelungirea mandatului Preşedintelui, însă, este evident că dispariţia stării de razboi sau a catastrofei ca element declanşator nu mai justifică necesitatea prelungirii mandatului.
O altă ipoteză ce poate ridica probleme este aceea în care chiar mandatul Parlamentului este prelungit de drept conform art. 63 din Constituţie. Într-o astfel de situaţie, Parlamentul se află în imposibilitatea adoptării de legi organice, iar prelungirea mandatului prezidenţial se poate dispune doar printr-o lege organică.
