Multilingvismul in Dreptul European 2

Probleme ale multilingvismului în Dreptul European

9 minute • Mihai Badescu • 20 iulie 2018


Dreptul European este marcat de caracterul său supranațional ce-l distinge atât de sistemele de drept intern, cât și de cel al dreptului internațional. Pornind de la acest fapt, este lesne de înțeles că implementarea unui sistem legislativ obligatoriu în nu mai puțin de 28 de state ce prezintă diferențe majore din punct de vedere lingvistic și cultural va fi una complexă din perspectiva limbii folosite.
De la aderarea Croației la Uniunea Europeană, sunt folosite în mod oficial 24 de limbi în legislația europeană, un număr nemaivăzut până acum nici la nivelul statelor cu multiple limbi oficiale și nici la nivelul altor organizații internaționale. Spre exemplu, Organizația Națiunilor Unite folosește numai 6 limbi oficiale[1].
Acest număr ridicat este generat de principiul multilingvismului care își are originea în art. 3(3) al Tratatului privind UE conform căruia:

Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european

dar și în art. 33 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor care menționează următoarele:

1. Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul său are aceeaşi valoare în fiecare din aceste limbi, afară numai dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile nu convin că, în caz de divergenţă, unul din texte să aibă precădere.
2. O versiune a tratatului în altă limbă decât cele în care textul a fost autentificat nu va fi considerată drept text autentic decât dacă tratatul prevede sau dacă părţile au convenit aceasta.
3. Termenii unui tratat sunt presupuşi a avea acelaşi înţeles în diversele texte autentice.

Următoarea analiză urmează să fie făcută în jurul a 3 aspecte: influența problemelor de traducere asupra persoanelor private europene, argumente în favoarea sau contra multilingvismului european și, în cele din urmă, poziția limbii române în acest ansamblu.

Afectarea persoanelor private prin criteriul multilingvismului:

O analiză efectuată în 2011 de către Universitatea din Amsterdam[1] a arătat că, între 1960 și 2010, în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au fost analizate 246 (~3% din total) de situații în care a fost necesară o comparație între traduceri. Dintre acestea, în nu mai puțin de 170 Curtea a descoperit discrepanțe de traducere. Așadar, trebuie pusă întrebarea dacă aceste discrepanțe pot afecta persoanele private europene și nu doar funcționarea instituțiilor UE.  
În acest sens, un caz precum Konservenfabrik Lubella din 1996[2], în care o eroare materială de traducere a generat un întreg proces în fața CJUE, poate fi edificator. În acest caz, Regulamentul 1932/93 prevedea măsuri privind regimul vamal al cireșelor acre, fapt recunoscut în toate traducerile naționale ale actului, mai puțin în cele germane. În varianta germană, era folosit termenul „Süßkirschen” („cireșe dulci”), deși era prevăzut codul specific cireșelor acre. În acest context, un transport de 3 camioane de cireșe acre a fost oprit la vama germană, fiind solicitată o taxă specifică Regulamentului european.
Importatorul german a refuzat să plătească suma invocând textul din traducerea germană. La scurt timp după eveniment, autoritățile germane au corectat greșeala, însă importatorul Lubella a ales să ceară anularea Regulamentului susținând că există în continuare neclarități privind tipul de cireșe, dar și că o modificare de traducere ar reprezenta o aplicare retroactivă a legii. Având în față aceste argumente, CJUE a respins solicitarea arătând că folosirea corectă a codului produsului, dar și traducerile existente reprezentau indicii suficiente pentru a dovedi intenția reală a legiuitorului de la momentul intrării în vigoare a Regulamentului. Astfel, corectura germană nu reprezenta decât o intrare în normalitate a actului, iar nu o aplicare retroactivă a legii[3].
După cum a arătat doctrina[4], o simplă eroare materială de traducere a generat un proces care, deși poate nu are o valoare deosebită pentru autorități, cauzează costuri deosebite pentru persoanele private în ceea ce privește tariful avocaților, dar și alte cheltuieli de judecată. Astfel, incapacitatea Uniunii de a se hotărî asupra unei „lingua franca” poate aduce neajunsuri nu doar la nivelul funcționării sistemului european, ci chiar asupra indivizilor.

Argumente referitoare la folosirea principiului multilingvismului:

Din anii `50, numărul de state membre a crescut de la 6 la 28, fapt ce a generat semne de întrebare privind capacitatea UE de a menține principiul fără a dăuna propriei bunăstări. Astfel, în prezent, sunt traduse în jur de 2500 de acte normative cu valoare obligatorie în fiecare an în toate cele 24 de limbi. În acest scop, sunt angajați mii de traducători ce costă Uniunea sute de milioane de euro anual conform profesorului C. Franklin de la Universitatea din Bergen, expert în discrepanțe lingvistice din Dreptul European[6]. În contextul în care statele europene și-au asumat o scădere a bugetului Uniunii în urma crizei din deceniul trecut, asemenea cheltuieli pot fi criticate.
Pe de altă parte, ideea limitării limbilor folosite în legislația europeană se confruntă cu o serie de alte probleme. În primul rând, din punct de vedere statistic[7], împărțirea între limbile materne europene este una inegală, cele mai vorbite fiind germana (16%), italiana, engleza (ambele cu 13%), franceza (12%), poloneza și spaniola (ambele cu 8%). Nici din perspectiva limbilor secundare cunoscute situația nu arată mai bine, engleza conducând topul, însă numai cu 37% din total, urmată de franceză (12%), germană(11%) sau spaniolă (7%). Mai mult, din totalul populației europene numai o treime susține că înțelege o limbă străină suficient de bine încât să urmărească știrile sau să comunice online în aceasta. În aceste condiții, trebuie să ne întrebăm dacă limitarea numărului de limbi ar reprezenta o reîntoarcere la sistemul juridic medieval în care legea era scrisă exclusiv în latină și era cunoscută numai de anumite persoane, fapt ce contravine principiilor juridice contemporane ce privesc transparența legislativă.
În al doilea rând, chiar dacă ar fi respins conceptul multilingvismului și aleasă varianta folosirii unei singure limbi la nivelul UE, trebuie pusă problema alegerii acesteia. Astfel, deși în 2013 președintele german J. Gauck a susținut un discurs în favoarea folosirii exclusive a limbii engleze[8] care a fost susținut de reprezentanți ai statelor anglo-saxone, reacția statelor sudice europene a fost contrară. Un exemplu al sentimentului împotriva folosirii limbii engleze din partea statelor latine poate fi boicotul jurnaliștilor de la cotidianul francez „Liberation” la adresa unei conferințe a Consiliului European susținute la Dublin în 2012 exclusiv în engleză deoarece nu au existat fonduri pentru traducători[9]. Pe de altă parte, o variantă mai interesantă și care nu ar afecta orgoliul statelor membre poate fi introducerea unui limbaj artificial precum esperanto în programele școlare europene. O asemenea mișcare ar putea fi și un pas înainte către formarea unei culturi europene unitare, un obiectiv necesar al UE pentru supraviețuirea sa.

Limba română în multilingvismul european:

Din 2007, limba română a intrat în rândul limbilor oficiale ale UE și i se aplică principiile multilingvismului european. Astfel, actele europene cu forță obligatorie sunt traduse și în limba noastră, iar persoanele private sau publice din România care doresc să le fie făcută dreptate în fața CJUE își pot susține cazul în propria limbă. Mai mult, numeroși lingviști români au fost angajați în structurile europene anterior aderării statului român tocmai pentru a permite o integrare rapidă și ușoară.
În ciuda acestor avantaje, traducerile în română nu vin fără lacune, motiv pentru care CJUE reamintește instanțelor naționale să țină cont și de alte traduceri atunci când se pune problema interpretării normelor europene[10].
Apar diferențe interesante în traducere chiar la nivelul Tratatului privind Funcționarea UE (TFUE), după cum observă prof. M. A. Dumitrașcu[11]:
La nivelul art. 288, Tratatul prevede referitor la directive că le revine „autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”, pe când în limba franceză articolul susține că le revine „aux instances nationales la competence quant a la forme et aux moyens”. Comparativ cu traducerea în engleză, varianta română pare mai aproape de voința legiuitorului: „shall leave the national authorities the choice of form and methods”.
Art. 291 aduce o altă nepotrivire în ceea ce privește termenii folosiți. Dacă în limba franceză sau engleză, traducătorii s-au limitat la a folosi exclusiv termenul „d’execution” sau, respectiv, „implementing”, traducătorul român folosește alternativ „punere în aplicare” sau „executare”.
În concluzie, problema multilingvismului UE este una deosebită, iar argumente puternice pot fi aduse atât în favoarea acestuia cât și împotriva. Soluții au fost sugerate în doctrină precum implementarea unei limbi artificiale sau doar menținerea celor mai populare limbi la nivel european, însă acestea nu rezolvă suficient problema reală. Ele sunt, cel mult, un pansament aplicat unei boli grave. În fapt, problemele referitoare la pluralitatea limbilor europene trădează alte dificultăți la nivel cultural cu care se confruntă Uniunea în prezent. Acesta poate fi un motiv pentru care autoritățile europene preferă să mențină actualul statu-quo până va descoperi o soluție cu adevărat eficientă.

Bibliografie:

[1] http://www.un.org/en/sections/about-un/official-languages/
[2] Prezentarea dlui C.J.W. Baaij în fața DGT și a Consiliului sub numele „Consequences of Discrepancies between Language Versions in Cases of the European Court of Justice”, 2010-2011
[3] Cauza 64/95
[4]  Cauza 64/95, par. 20.
[5]  Directoratul General de Traduceri (Comisia Europeană), „Quantifying quality costs and the cost of poor quality in translation”(2013), p. 37-38
[6] http://sciencenordic.com/eu-lost-translations
[7] EPRS | European Parliamentary Research Service, „Legal aspects of EU multilingualism” (2017), p. 2
[8] https://www.theguardian.com/world/2013/feb/22/german-president-pleads-britain-stay-eu
[9] http://bruxelles.blogs.liberation.fr/2012/12/20/lirlande-au-service-de-sa-gracieuse-majeste/
[10] https://curia.europa.eu/common/recdoc/repertoire_jurisp/bull_ordrejur/data/index_A-05.htm
[11] M. A. Dumitrașcu, „Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia” (2015), Ed. Universul Juridic, p. 167-168

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *