Exercitarea drepturilor poate fi restrânsă, dar când?
4 minute • Mihai Alexandru-Laurentiu • 24 decembrie 2017
Ideea de restrângere a exerciţiului unor drepturi a fost prevăzută tocmai pentru a asigura posibilitatea autorităţilor publice, în cazuri excepţionale, de a interveni în salvgardarea sau menţinerea ordinii publice, a unui interes general sau din alte considerente.
Cu excepţia câtorva (Ex. dreptul la viaţă), niciun drept nu este absolut. Aceasta este şi premisa care stă la baza restrângerii exerciţiului unor drepturi. Într-o societate democratică, fiecărui individ îi revin drepturi şi libertăţi de care poate să dispună liber, cu condiţia de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altora. Un echilibru trebuie asigurat, de asemenea, astfel încât manifestarea drepturilor unui individ să nu aducă atingere unui interes general.
Astfel, constituantul, dupa o enumerare exhaustivă a drepturilor şi libertăţilor consacrate în legea fundamentală a statului român, a introdus articolul 53, configurând un mecanism care să intervină în cazurile în care ar trebui restrâns, din diverse motive, exerciţiul anumitor drepturi sau libertăţi.
În privinţa articolului 53 trebuie reţinut că, deşi nu este menţionat expres în textul constutiţional, acesta vizează strict drepturile fundamentale şi nu orice drept subiectiv al individului.
O distincţie importantă ce trebuie facută este aceea că articolul 53 nu presupune RESTRÂNGEREA UNOR DREPTURI, ci RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI, având un caracter eminamente TEMPORAR.✅
Aşa cum este prevăzut şi în alineatul (1), restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi presupune o serie de condiţii. Aceasta se poate dispune numai prin lege, termenul fiind interpretat lato sensu. Concret, acest mecanism poate opera atât prin legi adoptate de Parlament, cât şi prin ordonanţe, hotărâri de Guvern, ordine ale prefectului s.a.m.d.
De menţionat faptul că în doctrină se poate o observa o divergenţă în acest sens, unii autori considerând a fi vorba despre o interpretare stricto sensu.
De asemenea, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi nu poate fi una arbitrară. Constituantul a prevăzut că poate opera numai dacă se impune, enumerând, după caz, o serie de situaţii:
- Apărarea securităţii naţionale, ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice;
- Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
- Desfăşurarea instrucţiei penale;
- Prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
De asemenea, alineatul (2) evidenţiază alte condiţii care trebuie întrunite. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă:
- Este necesară într-o societate democratică;
Restrângerea exerciţiului nu poate fi o constantă a unui legiuitor democratic, iar caracterul excepţional devine o necesitate obiectivă (1). Astfel, “autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi numai dacă nu există nicio altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului democratic ce altfel ar fi puse în pericol” (ibidem) - Măsura este proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- Este aplicată în mod nediscriminatoriu;
Prin introducerea acestei sintagme, constituantul a urmărit evitarea arbitrarului atât de către autoritatea însărcinată cu elaborarea dispoziţiilor actului, cât şi a celei careia îi incumbă aplicarea lui. - Nu aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Această condiţie subliniază caracterul eminamente temporar al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. O restrângere permanentă s-ar confunda, practic, cu eliminarea acelui drept.
Bibliografie:
- I. Muraru, E.S. Tânâsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 538