pexels nataliya vaitkevich 6863259 scaled 1

Trebuie ca facturile să fie acceptate la plată?

7 minute • Oana Trifan • 19 februarie 2022


Într-un articol precedent explicam ce sunt facturile, facturile simplificate, bonurile, chitanțele și cum le deosebim.

Am stabili că efectul unei facturi este de a da naștere obligației la plată.

Dar, ar trebui ca debitorul să accepte factura? Ce înseamnă în fapt acceptarea unei facturi? Dacă nu acceptă, nu plătește?

La ce se referă ”acceptarea” ?

Ipoteza de la care pornim este chestiunea de a ști dacă factura fiscală naște per se o obligație de plată sau ar mai fi nevoie de un act subsecvent prin care plata să fie acceptată de către debitor.

Dacă luăm exemplul unui contract, în momentul în care cumpărătorul unui apartament semnează contractul de vânzare-cumpărare, el se obligă la plata prețului.

În cazul facturilor însă, Codul fiscal prevede la art.319 alin.20 faptul că “Semnarea şi ştampilarea facturilor nu constituie elemente obligatorii pe care trebuie să le conţină factura”.

Legea recunoaște și o formă de recunoaștere tacită a dreptului. Art.2538 alin.2 Cod civil prevede: “Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.”

Așadar, putem considera că facturile ar putea fi acceptate tacit prin modalitățile enumerate anterior:

  • plata parțială
  • achitarea dobânzilor și a penalităților
  • solicitarea unui termen de plată

💡 Deci dacă nu acceptă tacit factura, debitorul nu mai trebuie să plătească? În mod evident răspunsul este negativ.

Facturile sunt considerate contracte în formă simplificată

Am pornit de la exemplul unui contract de vânzare, în care odată cu semnarea acestuia, cumpărătorul se obligă la plata prețului.

Practica judiciară asimilează facturile unor contracte în formă simplificată din care se naște obligația de plată.

Astfel, în condițiile în care ștampila și semnătura nu sunt obligatorii, iar factura are natura juridică a unui contract în formă simplificată, ajungem la concluzia că factura este valabilă și în lipsa acceptării din partea debitorului.

Acceptarea facturii va fi necesară doar pentru a face dovadă împotriva debitorului, atunci când se ajunge la un litigiu. Astfel, e de recomandat ca profesioniștii să ceară în mod expres debitorilor semnarea facturii ori a unui document care atestă faptul că aceștia au primit factura.

💡 Așadar, acceptarea facturii este o condiție ad probationem, iar nu ad validitatem. Este necesară pentru a putea proba existența creanței, dar nu este obligatorie pentru validitatea facturii.

Jurisprudență

  1. Decizia nr. 169/2021 din 08-iul-2021, Judecatoria Bailesti [decizia poate fi accesata online pe www.sintact.ro];

Potrivit art. 1240 alin. 1 C.civ., voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris, iar conform alin. 2 al aceluiaşi text de lege, voinţa de a contracta poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare. Factura comercială, ca mijloc de probă specific activităţii comerciale, face dovadă împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Pentru ca factura să facă dovadă în favoarea emitentului şi, implicit, a existenţei actului juridic, trebuie să fie acceptată de către destinatar. Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită, dar în acest din urmă caz trebuie să fie neîndoielnică şi să reprezinte manifestarea de voinţă a persoanei care angajează pe comerciantul persoană juridică în raportul cu terţii.

  1. Sentinta nr. 6773/2021 din 16-iul-2021, Judecatoria Bucuresti Sectorul 1 [decizia poate fi accesata online pe www.sintact.ro];

Facturile menţionate fac dovada încheierii între părţi a unui contract de vânzare-cumpărare în formă simplificată şi fac proba îndeplinirii obligaţiei furnizorului de a preda marfa vândută. În ceea ce priveşte forţa probantă a facturii fiscale, ca orice înscris sub semnătură privată, aceasta face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Însă, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea va face dovadă şi în favoarea emitentului, conform art. 273 alin. 1 Cod procedură civilă. În privinţa acceptării facturii, aceasta poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă atunci când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al facturii pe care-l restituie emitentului sau când aceasta este confirmată de destinatar printr-o scrisoare. Despre acceptare tacită se poate vorbi în cazul în care rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice, care atestă voinţa de a accepta integral factura, simpla tăcere a destinatarului neavând valoarea unei acceptări tacite.

2. Decizia nr. 3225/2021 din 02-iul-2021, Judecatoria Arad [decizia poate fi accesata online pe www.sintact.ro];

În privinţa izvorului creanţei, şi anume existenţa unui contract civil constatat printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege, instanţa constată îndeplinită şi această condiţie. Pentru o parte din debitul restant, obligaţiile corelative ale părţilor (vânzarea bunurilor – plata preţului) rezultă din facturile depuse la dosarul cauzei, semnate de primire de către debitoare, respectiv din facturile […], instanţa observă că acestea nu poartă semnătura de primire. Cu toate acestea, art. 1014 Cod procedură civilă nu prevede că suma de bani solicitată trebuie, în mod obligatoriu, să provină dintr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură, aceasta putând fi recunoscută şi într-un alt mod admis de lege, în speţă prin plata parţială a debitului restant, în cuantum de 2000 lei, invocată de către creditoare şi necontestată de către debitoare. În acelaşi sens stipulează şi prevederile art 2538 alin. (2) teza a II-a Cod civil, conform cărora „Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea”.

3. Decizia nr. 1517/2021 din 24-iun-2021, Judecatoria Alba Iulia [decizia poate fi accesata online pe www.sintact.ro].

Factura reprezintă un înscris sub semnătură privată care atestă relaţiile contractuale existente între părţi. Astfel aceasta nu constituie titlu executoriu motiv pentru care creditoarea are interes pentru a se adresa instanţei de judecată în vederea recuperării sumei împrumutate debitoarei sale. Calea aleasă de către creditor a fost cea reglementată de dispoziţiile art. 1014– art. 1025Cod Procedură civilă, privind procedura ordonanţei de plată. Astfel, reclamanta deţine o creanţă împotriva pârâtei a cărui obligaţie corelativă constă în plata în favoarea creditoarei sale a unei sume de bani. Creanţa creditorului îndeplineşte condiţiile cerute de textul legal amintit. Creanţa este certă în sensul art. 663 alin. (2) Cod Procedură civilă, întrucât existenţa creanţei privind plata bunurilor furnizate de către reclamantă reiese din facturile depuse la dosarul cauzei şi însuşite prin semnătură de către debitoare. Creanţa este lichidă potrivit art. 662 alin. (3) Cod Procedură civilă, deoarece cuantumul acesteia este determinat în facturile depuse la dosar. Creanţa este, de asemenea, exigibilă, scadenţa de plată fiind scadentă cu debitul rezultat restant din conţinutul facturilor. Creanţa creditorului rezultă din facturile depuse la dosar şi din centralizatorul anexat care atestă livrarea bunurilor de către creditoare în favoarea debitoarei,.

Ce reținem?

  1. Facturile sunt contracte în formă simplificată care dau naștere obligației de plată.
  2. Facturile NU trebuie semnate și ștampilate pentru a fi valabile.
  3. O formă de acceptare a facturilor este necesară doar ad probationem – pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă.

Fotografie creată de Nataliya Vaitkevich, de la Pexels

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.