Aplicarea normelor europene – cauza Simmenthal II
7 minute • Mihai Badescu • 24 octombrie 2018
Cauza Simmenthal II (C 106/77) face parte din așa-numitele „landmark cases” ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Astfel, pe cale jurisprudențială, Curtea a clarificat natura aplicabilității directe, prioritare și imediate a Dreptului Uniunii Europene dezvoltând noțiunile enunțate anterior în hotărârile Costa c. ENEL și Van Gend en Loos.
Pentru început, la nivel juridic, trebuie cunoscut conținutul articolului 288 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), fost articol 189 al Tratatului Comunității Economice Europene la vremea respectivă:
Art. 288 TFUE:
Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.
Recomandările și avizele nu sunt obligatorii.
În fapt, în vara anului 1973, Simmenthal S.A. a importat carne de vită din Franța. Pe baza legislației italiene, importatorul a fost taxat cu o sumă de 581.480 lire din rațiuni sanitare[1]. Nemulțumită, societatea în cauză a solicitat rambursarea taxei motivând că reprezintă o piedică în calea liberei circulații a mărfurilor. Instanța internă, Pretore di Suza, a apelat la procedura cererii preliminare pentru a solicita opinia CJUE referitoare la compatibilitatea acelor taxe sanitare cu libera circulație a mărfurilor. Pe scurt, Curtea de la Luxemburg a dat dreptate argumentelor propuse de societatea italiană prin decizia Simmenthal I[2].
Pe cale de consecință, instanța locală a decis că este necesară rambursarea taxei plătite. Totuși, organul statului italian ce a fost somat să plătească (Amministrazione delle Finanze dello Stato) a depus la rândul său o contestație către instanța internă superioară invocând o lege italiană (1239/70). Mai trebuie menționat și faptul că jurisprudența recentă a Curții Constituționale din Italia la momentul respectiv arăta că numai aceasta se poate pronunța împotriva reglementărilor interne aflate în conflict cu cele comunitare[3].
Având în vedere incovenientele ce pot decurge din a nu permite decât unei Curți Constituționale să constate incompatibilitatea normelor cu ordinea comunitară, instanța a decis să adreseze două întrebări preliminare către CJUE ce aveau să formeze fundamentul deciziei Simmenthal II:
I. Având în vedere că, în temeiul articolului 189 din Tratatul CEE și al jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene, dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinea juridică a acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform pentru a garanta drepturile subiective create în favoarea particularilor, rezultă că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventuale dispoziții naționale ulterioare, aflate în conflict cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de drept, fără a fi necesar să se aștepte înlăturarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de către alte autorități constituționale (declarare a neconstituționalității), în special în cazul în care se consideră, în ceea ce privește a doua ipoteză, că până în momentul în care intervine decizia respectivă, ținând seama că legislația națională rămâne pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu își pot produce efectele și că, în consecință, aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective create în favoarea particularilor?
II. În legătură cu întrebarea precedentă, presupunând că dreptul comunitar ar admite ca protecția drepturilor subiective, create prin dispoziții comunitare „direct aplicabile”, să poată fi amânată până în momentul abrogării efective, de către autoritățile naționale competente, a unor dispoziții naționale care s-ar afla în conflict cu aceste norme comunitare, această abrogare trebuie să fie în toate cazurile însoțită de o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite ca drepturile subiective să fie prejudiciate?
Un rezumat al acestor întrebări este necesar. Astfel, în primul rând, instanța italiană a dorit să afle dacă, în baza principiilor de aplicare ce privesc normele europene, ar trebui ca normele interne incompatibile să fie considerate inaplicabile de drept fără a mai fi necesară abrogarea sau constatarea neconstituționalității acestora. Necesitatea întrebării e dată de problema timpului necesar declarării neconstituționalității legilor interne, perioadă în care normele comunitare nu ar mai beneficia de aplicarea imediată, directă și prioritară.
A doua întrebare presupune ipoteza în care intrarea în vigoare a normei comunitare ar fi amânată până la abrogarea normei interne incompatibile. Ar fi necesară o retroactivitate a normei europene pentru a asigura apărarea drepturilor subiective ale cetățenilor în perioada dintre adoptarea reglementării comunitare și cea a abrogării celei interne?
Prima întrebare:
Pentru început, Curtea a considerat că este necesară o clarificare în ceea ce privește conceptul aplicabilității directe a Dreptului Uniunii Europene. Având în vedere faptul că prin această trăsătură se urmărește producere unor efecte uniforme la nivelul statelor membre și persoanelor private ce sunt destinatare ale normelor comunitare, este important ca orice instanță națională să aibă capacitatea de a apăra interesele celor protejați prin aceste norme încă de la momentul adoptării lor. Astfel, curțile interne au obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar fără solicitarea unei decizii din partea unei alte instanțe specializate pentru a asigura efectul deplin al normelor europene[4].
Prin urmare, situația din Italia în care incompatibilitatea putea fi declarată numai de către Curtea Constituțională era una contrară obiectivelor europene. Curtea explică de asemenea că momentul la care a fost introdusă norma internă contrară este irelevant[5].
Mai mult, CJUE se referă și la supremația[6] dreptului comunitar care a fost acceptată de către statele membre prin Tratate ca principiu fundamental. A acorda numai unor instanțe specializate capacitatea declarării incompatibilității reprezintă o prelungire a efectului normelor contrare care ar trebui să devină inaplicabile ipso jure. Curtea merge mai departe și afirmă chiar că o asemenea jurisdicție specializată reprezintă o nerespectare a angajamentelor asumate prin aderarea la Comunitatea Europeană.
A doua întrebare:
Având în vedere argumentele din primul răspuns, Curtea a considerat că premisa de la care pleacă această întrebare este una falsă întrucât amânarea intrării în vigoare a actului comunitar nu este permisă în niciun caz. Astfel, problema unei eventuale retroactivități devine lipsită de obiect.
În concluzie, prin decizia Simmenthal II, CJUE a reafirmat și clarificat cele 3 trăsături care caracterizează normele europene:
– aplicare prioritară întrucât trebuie aplicate indiferent de normele interne cu care intră în conflict
– aplicare directă întrucât nu necesită transpunere în dreptul intern prin autoritățile locale. În cazul de față, Curtea Constituțională Italiană nu verifica compatibilitatea cu dreptul comunitar a normelor naționale, ci cu prevederea din legea fundamentală italiană ce privea obligațiile aderării la Comunitatea Europeană.
– aplicare imediată întrucât cele intrate în vigoare nu pot fi amânate de către statele membre pentru a verifica compatibilitatea normelor interne cu acestea (problemă care s-a pus și în cauza Costa/ENEL).
Bibliografie:
[1] Rezumatul Institutului European din România
[2] Cauza C-35/76
[3] Cauza C-106/77 par. 6
[4] Ibid. par. 21
[5] Ibid. par. 25
[6] Ibid. 17-18